După cum vei fi constatat deja, ca un matinal ce eşti, plouă. Te întreb, cu o iritare candidă, precum Radu Andriescu: am voie să fiu trist? Nu că n-ar fi comic faptul că se ouă babele, asta e bine, în ton cu distihul meu optimist, prin care îmi programam o puritate imponderabilă: Aş vrea ca să mă nasc din nou, / Dar nu din uter, ci din ou.
N-are a face ploaia cu tristeţea. Putea să cearnă şi soare. Să mă trezesc cu treizeci de curcubee peste oraş, ca Mircea Cărtărescu. Ori cu o drăguţă de auroră boreală. Ori în mijlocul torentului de Perseide.
Nevroza amniotică nu e sensibilă decît superficial la meteorologie.
Sînt trist deoarece aerul meu lăuntric, prana mea, se-ncleie. Ritmurile se dăbălăzează. Oceanul de molecule moarte al entropiei mă îmbălsămează şi mă lasă inert.
Aux armes, citoyens! Nu le găsesc. Şi, dacă le găsesc, le las acolo unde le-am găsit, plastinat de lehamite. Cu cine să lupt? Care e nobila cauză? Să lupt cu mine: să lupt cu nimeni. O fi şi ăsta un eroism.
Nevroza amniotică nu e sensibilă decît pasager la psychomachiile mele.
Ştiu, Dante, iubirea, sori şi stele. Ştiu, Augustin şi Rabelais, ba chiar... Aleister Crowley, "Iubeşte şi fă ce vrei!" Ştiu şi I.H., "Iubiţi-vă!". Ştiu, dar azi nu simt nimic, îmi dau doar un acord de principiu.
Pe urmă poezia, gargara imaginarului. O apă cu sare pe care o hîţîni în grumaz şi o scuipi.Te mai îngăduie gîlcile, dar atît. Ai observat că nefericiţii de mari poeţi sînt palinodici? Îşi retrag la un moment dat creditul pe care l-au acordat elanului. Grand Papa Homer a "scris" el Iliada şi Odiseea, însă le-a contrabalansat cu un Război al broaştelor cu şoarecii. Asta se cam uită. Tîlcul mă înspăimîntă, chiar dacă mă face să rîd: umbra lui Ahile e Mickey Mouse. Mereu un Michimaus (şi un Mickey Shpagă) ne înfăşoară în aura derizoriului. Comedie bufă. Dante, de care am pomenit, rămîne ascensional din imperative dogmatice. Însă Infernul e temelia. Hölderlin: ce patos, ce Ellada, ce, în final, Scardanelli. Eminescu al nostru: s-a lăsat în voia "fantasiei", dar, pe dedesubt, şi-a ras toate iluziile, şi-a tivit manta cu aţa cugetărilor Sărmanului Dionis, şi-a autoadresat rechizitorii în Icoană şi privaz, a constatat că organele-s sfărmate, a abdicat, bînd "păharul poeziei înfocate" ca pe o cupă de otravă. A abdicat în poezie, iată trista învăţătură. Numai Ionel nu abdică, stă vecinic pe fulmen.
Poezia nu te scoate din nevroza amniotică.
Iubirea, ştiu, iubirea e minisoluţia. Arteziana de endorfine. Nu mi-ar displăcea să se abată şi asupra mea, de vreo două ori pe an, ca la păsări.
Şi Dumnezeu. Mortul nostru frumos.
Şi lumina. Pe care tu reuşeşti uneori să o vezi. Să o vezi pe Ea. Nu prin Ea.
Dar acestea sînt atît de cuvinte.
Aspirinele care doar potolesc febra nevrozei amniotice. Rădăcina răului e de nestîrpit.
o.
P.S.
Azi nu-ţi pot scrie despre afacerile noastre braziliano-ceyloneze. Mi se porunceşte să copiez din Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol. Copiez: "Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului, e mort şi rău mirositor, la fel şi sufletul care nu se mişcă prin rugăciune este mort şi rău mirositor."
(din volumul Nicolina blues, Cartea Românească, 2007)
(în perioada 1 martie - 31 mai 2013, curatorul acestei rubrici este poetul Radu Vancu)