aş putea spune că m-am mai îmblînzit: respir pe deasupra lucrurilor
şi acestea puţin doar foarte puţin se clatină şi îmi ating faţa.
îi salut pe cei vii cu vechiul gest deşi asta pare să-i sperie cel mai mult.
în pămînt după treizeci de ani s-a luminat dar nimic n-a fost de văzut.
numai ghinga s-a bucurat şi şi-a mirosit pe ascuns trupul.
într-adevăr: m-am îmblînzit mult.
o burtă sănătoasă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul.
ceilalţi s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige
iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eşarfă de noapte
trupul iubitei mişcă într-un perfect echilibru.
m-am îmblînzit cu desăvîrşire. sunt liniştit:
nu am mai făcut pe nimeni să mă caute şi acesta este un lucru bun.
acum corpul e cel care-mi menţine echilibrul.
pentru comoditate îmi aşez capul pe umăr şi imediat
vorbele mele pentru frumuseţea mea îmi pocnesc între buze
ca nişte seminţe uriaşe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:
după treizeci de ani un soare mărunt cît inima unei albine
se rostogoleşte prin pămînt întărindu-l
iar roiurile de papagali ţîşnesc şi umplu golurile făcute de morţi.
(din volumul Erg, Charmides, 2012)
(în perioada 1 martie - 31 mai 2013, curatorul acestei rubrici este poetul Radu Vancu)