Flori pentru Aura!

"Sunteţi sigură, doamnă?"
"Da, domnu'! Aici. Aici e foarte bine. N-aveţi cum să trageţi maşina în faţa blocului mamei mele. Aşa e cu adresa asta!"
"Bine, atunci."
"Uitaţi banii, mulţumesc şi o zi bună. La revedere. Salută-l pe nenea, Eva!"
"La revedeeeere!"
"Hai să trăieşti, fetiţă!"

Cobor din taxi cu pitica şi o valiză mare de culoare verde după mine şi rămânem puţin pe trotuar.
"Las-o şi pe mama să fumeze o ţigară că de patru ore nu scot bricheta din buzunar."
"Ok."
"Tu contemplează un pic peisajul, mămica."

În faţa noastră se află gardul cimitirului Izvorul Nou, dar nu contează!

"Şi? Ce facem acum? Care e planul? Îmi mai spui o dată?", întreabă terorista.
"Planul e să îi facem o surpriza lu' mamaie şi să-i cadă faţa când ne vede."
"Am înţeles asta, dar ce trebuia să zicem?"
"Păi o strigăm de jos de la scară până ne ies plămânii, ca să ne audă de la etajul 5. Ai să vezi că iese la geamul de la bucătărie şi..."
"Şi aici vine replica: Cucuuuu-Bau!"
"Nu! Aştepţi întâi. Numeri până la trei. Bunica-ta de câte ori vede ceva care o surprinde sau o face să înnebunească de plăcere sau se şochează, zice..."
"Zice: Dumnezeule, Sfântă Maria sau Binecuvântat să fie Isus! Ca la biserică!", încearcă să ghicească Eva.
"Ba nu! Adică e credincioasă, dar de fiecare sfântă dată exclamă: «Victore! Nu pot să cred!»"
"De ce?"
"Booh... nici bărba'su n-a înţeles încă motivul! Ideea e că tre'să numeri până la trei şi după-aia să zicem..."
"Cucuuu-Bauuu!", urlă fii-mea, ca la repetiţia generală.
"Brava!"
"Auzi?"
"Da, Eva..."
"Da' să fi luat şi tu o floare, ceva... acolo... Nu m-ai învăţat tu că nu e frumos să te prezinţi la oameni cu deştu'-n cur?"

Pauză. Meditez. Mai aprind o ţigară.

"Mama... mama... de ce râzi? Zi' şi mie, te rog, de ce râzi?"
"Am o idee. Hai în cimitir."
"De ce?"
"Să luăm flori de aici."
"Mama!!"
"Haide dragă, că nu-i bai. Ştii vorba românului: morţii cu morţii, vii cu vii. Nu e prima oară când iau flori de pe morminte şi mă prezint la maică-mea la uşă. Am mai făcut-o o dată când aveam vreo 17-18 ani. Hai! O să-ţi placă! Vino! Intrăm pe aici!"

Un minut mai târziu suntem în cimitir, cu valiză cu tot. O las rezemată de-o băncuţă şi mă uit nedumerită în jur. M-aşteptam să văd cimitirul gol, frate. E ora 7.30 dimineaţa şi e cam plin de lume. Şi eu care credeam că subsemnata e dusă cu pluta să ia avionul cu noaptea-n cap de la Roma. Mda. Cam nasol. Deci n-o să pot culege flori de pe morminte, cum îmi planificasem. Ci o să-ncerc să le fur, sub ochii tuturor, dacă reuşesc!
În timp ce mă scremeam să găsesc o idee rapidă, mă abordează un moşuleţ, către 70-75 de ani, cu pachetul lui gol de ţigări la vedere şi-mi zice:
"Ai să-mi dai o ţigară? Le-am terminat. Mi le cumpără nevasta de obicei... Ai?"
"Da, tataie. Ţine asta."
"O brichetă?"
"Da, tataie. Ia bricheta asta şi lasă-mă acum!"
"Păi nu mai ai nevoie de ea?"
"Mama are zeci de brichete, nenea!", se bagă în seamă pitica.

Şi moşulică se cară încetişor.
"Mama, de ce nu-i mai cumpără nevastă-sa ţigări?"
"E o poveste lungă, mama. N-am timp acum."

Nu termin fraza că un ţigan, la vreo 45 de ani aşa, frumuşel ce-i drept, dar împuţit de nu se poate, începe brusc să cânte la vioară Ciocârlia, în faţă unui mormânt.
Fii-mea începe să râdă ca proasta-n târg, eu îi lipesc rapid o palmă după ceafă.
"Suntem într-un cimitir. E de prost gust să te-apuce râsu' printre cruci şi morminte!"
"Ok. Scuză. Pot să mă duc să vorbesc cu băieţelul ăla?"
"Care?", întreb curioasă.
"Ală de acolo!", îmi indică cu arătătorul Eva, "Cum te uiţi în faţă, puţin spre dreapta".
"Mama, tu eşti obsedată cu ţiganii!! Îţi place de ei de mă scoţi din sărite. Bine. Vezi dacă vrea să se joace cu tine până termin eu treaba pe aici."

O ţin pe fii-mea sub observaţie în timp ce pun ochii pe un mormânt plin de flori.
"Mânca-ţi-aş, ce iubit tre'să fi fost tu...", îmi zic în timp ce mă apropii tiptil ca o vulpe... dar când să scot mâna din buzunar şi să mă aplec să fur câţiva trandafiraşi mă simt atinsă pe umăr. Mă întorc brusc şi ce să vezi: moşulică - fumătorul!
"Mai ai o ţigară, copilă?"
"Tataie, nicotina e dăunătoare! Asta e ultima, ce naiba!"

Moşulică îşi aprinde ţigara şi începe să mă fixeze. N-am de ales. Plec eu de acolo.
"Hai lasă că şi-aşa mă calcă pe nervi Ciocârlia, din vioara lăutarului", îmi zic în timp ce mă duc să caut un loc mai îndepărtat şi liniştit. Pun ochii pe un alt mormânt. Îndreptându-mă spre el... mă uit pe furiş la o doamnă aşezată pe o bancă. Foarte elegantă tipa. Poartă o rochie de culoarea untului până la genunchi şi o pălărie de damă excepţională. Foarte frumoasă, signora, dar şi foarte tristă, de asemenea.

O depăşesc şi mă opresc în faţa unei cruci. Citesc: Maria Florentina Georgiana Popescu. Văd data de naştere, aia de moarte, calculez un pic şi îi zic:
"Mamaie, dacă aş trăi jumate din cât ai trăit tu... crap liniştită. Nu te superi dacă iau nişte crizanteme de pe tine, aşa-i?"

Între timp, lăutarul s-a plictisit de cântat Ciocârlia şi a băgat Strauss. Repet şi subliniez: ora 7.45 am, în cimitirul Izvorul Nou, Dristor, sector 3, Bucureşti, se află un ţigan care ataca The Blue Danube Waltz a lu' Strauss la vioară şi eu îmi aduc instantaneu aminte de ce am părăsit, fără nici un regret, ţara asta.
Ultima oară când am trecut pe aici, acu' 20 de ani, am găsit aceeaşi hărmălaie, dar mă gândeam că între timp a mai evoluat românul! Da' de unde!
O veste bună există, însă. Pe notele lui Strauss, moşulică-fumătorul înrăit renunţă să-mi mai ceară încă o ţigară şi o invită pe Dama Tristă la vals.Ca să punem şi bomboana pe colivă, alte câteva cupluri se pun pe dansat valsuri. Într-o armonie desăvârşită. Patetic. Jalnic, ca să fiu sinceră.
"Pun pariu că se încinge şi de-o horă în ţara asta de nebuni!", comentez de una singură.

Dar valsau cu toţii atât de frumos (deşi patetic, insist să subliniez) că toate celelalte persoane prezente în cimitir s-au oprit din ritualul lor obişnuit, ca să se uite la ei.
Am furat la flori de mă dureau braţele, ragazzi, în tot timpul asta. Dau să ies din cimitir când o prind pe fii-mea că se uită fascinată, cum se uită Maria-Magdalena la Isus Cristos cînd a iertat-o de păcate..., la puiul de ţigan cu care se juca de o jumătate de oră şi care între timp s-a decis, nici mai mult nici mai puţin, să urineze pe un mormânt.
"Ai înnebunit? Te omor! Ce faci aici? Ţiganule! Încerci să proiectezi pe un mormânt cifra opt cu pişatul tău?", întreb dezgustată şi isterică.
"Nu e cifra opt, e infinitul! Infinitul, duduie!" îmi răspunde pe ton Zen, puiul de ţigan.
"Nesimţitule!". îi răspund, trăgând-o de guler pe fii-mea, afară din cimitir, prin aceeaşi gaură din gard prin care intrasem. Cu valiză cu tot.

Două minute mai târziu, mă aflam pe aleea din faţa blocului Duduiei Aura Ioniţă, cu un buchet de flori enorm, un geamantan şi mai bătrână cu 20 de ani.

"Mama, ce înseamnă infinitul?", întreabă pe neaşteptate terorista.
"Taci! Am ajuns.", răspund stresată.
"Te rog, mama! Zi şi mie, la ce se referea prietenaşul meu?"
"Lasă-mă. Nu-ţi explic acum."
"De ce?", întreabă Eva cu o juma de lacrimă în ochiul stâng.
"Că iar mă bate Penescu că în loc de proză scurtă îi scriu proză lungă. Şi asta chiar că e Infinit de lungă, cazzo!"
"Mama! Cine e Penescu??"
"Eva! Fii pe fază, hai! Pe locuri, fiţi gata, start!"

"Mama Aucaaaaa!!! Mama Aucaaaa!!!!!!", urlăm în cor.

Apare căpăţâna mamei mele care se uită nedumerită de la fereastră, jos pe alee, ne vede, faţa i se schimonoseşte... unu, doi, trei şi rage: "Victoreeeee, nu pot să cred aşa ceva! Victoreee!", ca după aceea să dispară imediat şi să fugă la interfon. Replicile: "Cucu-Bau" vor fi instantaneu şterse din scenariu.

Tric-trac, Trac-tric şi uite că uşa blocului din faţa noastră s-a deschis deja. În aceeaşi precisă şi fulgerătoare clipă în care, întorcând capul spre partea dreaptă, am observat că se deschideau şi porţile Cimitirului Izvorul Nou, lăsând loc să intre fiinţelor umane, încă vii şi nevătămate, cu o floricică în mână, cu intenţia de a-şi saluta dragii lor defuncţi....