Culmea hoţiei

"Alo?"
"Heei, ce mai faci, amica?"
"Am şi eu o întrebare pentru tine, Nedelea."
"Bagă."
"Care e prima ta amintire din copilărie?"
"Te simţi bine? Ai păţit ceva, amica? Totul e bine la Bucureşti?"
"Nu mă refer la fragmente sau episoade plictisitoare, fără noimă. Una tare! Care ţi-a rămas întipărită pe creier ca numele mortului sculptat pe crucea de marmură!"
"Mmmmhhh... stai... nu ştiu... stai să mă gândesc..."
"Io mi-am pus întrebarea asta acum o oră şi am găsit răspunsul. Mă băgasem într-o cuşcă de câini. Aveam vreo 5-6 ani. Era iarnă şi plin de zăpadă. Mă căuta maică-mea ca o disperată în jurul blocului de o oră... Nu i-a trecut prin cap, cum e şi normal, să se uite în coteţul ăsta construit de nu ştiu cine. Da' io acolo eram. Mută. De multă vreme. Degerată de frig."
"De ce ţi se pusese pata să te ascunzi acolo?", întreb curioasă.
"Nu mă ascunsesem. Îi ţineam de urât maidanezului. Mă gândeam că-i singur şi trist. Da, da. Cuţu-cuţu ăsta era taaare singur şi amărât, săracul... c-aşa decisesem eu că tre' să fie!"
"Mda, înţeleg...", răspund amuzată.
"Tu, Nedelea?"
"Parcarea de maşini din capătul blocului."
"De ce?"
"Că acolo dormeau câinii vagabonzi de pe strada mea. Şi eu, înainte să mă duc la şcoală, treceam de fiecare dată pe la ei şi le lăsam pacheţelul de mâncare din ghiozdan."
"Mda. Nu mi se pare cine ştie ce...", precizează un pic dezamăgită prietena mea.
"Stai că n-am terminat. Împărţeam totul în 4-5 bucăţele cu teroarea în suflet. Ani de zile am riscat să mor de infarct săvârşind această faptă."
"Să nu-mi zici că ţi-era frică de câinii ăia, pe-asta n-o ştiam..."
"Nu, soro! De bunică-mea mi-era frică. Nadia Comăneci pe bârnă, îţi zice ceva? Bine. Află că Nadia îi sugea şosetele lu' mamaie Raisa. Habar n-ai de ce era capabilă să facă pe balustrada balconului, când ieşeam din casă spre şcoală. Intuise unde sfârşeau sandvişurile ei cu margarină şi slănină, sau cu dulceaţă."
"Şi care era problemă?"
"Că era împotrivă, dragă! Dacă mai pica şi salamul de Sibiu, o dată la două luni, o lua valul de disperată ce era ca s-o imite pe Comăneci, în performanţa de la paralele, între balconul nostru şi cel din blocul de vis-à-vis! Era chitită să mă prindă că fac ceea ce bănuia deja, dar eu negam cu desăvârşire. Io riscam bătaia cu cureaua, ea risca să cadă ca proasta, de la etajul 7 în cap şi să moară. Şi mie mi-era teamă c-o s-o am pe conştiinţă!"
"Mişto asta, îmi place. Hai pa!"
"Pa!"
"Auzi?"
"Eh?!"
"Se vede că suntem născute în aceeaşi zi, lună şi an şi ne cheamă Alina, pe amândouă!"
"Căcat! Dac-ai ştii tu câte femei duse cu pluta cunosc..."


"Evaaaa!!!! Eşti gata? Hai. Mergem la grădiniţă, poţi să ieşi din casă! Mama a terminat de băut cafeaua şi de fumat ţigara!"

Un sfert de ora mai târziu intru cu ea în grădiniţă, dăm bună dimineaţă tuturor, o expediez pe Eva, în şuturi, educatoarelor şi pe urmă, mă duc să îi las ghiozdănelul şi geaca, în dulăpiorul ei, de pe hol.
DESCHIDE-TE,CERULEEE!!!
Am crezut că mor pe loc! Staţi să vă explic.
Pe mine nu m-a învăţat nimeni să fiu generoasă. Sau miloasă. Aşa m-am născut! Şi, mai ales, modestă, între noi fie vorba...
Fiţi siguri că nici pe Eva, nu a învăţat-o nimeni să fie posesivă, egoistă şi mai ales, HOAŢĂ! Fura tot ce-apuca pitica, dar despre asta vorbim un pic mai târziu!

Ideea e că soţul meu e responsabil cu dusul copilului la grădiniţă. Iar de luat, îl ia dădaca. Iată motivul pentru care eu nu mai ştiam de foarte mult timp ce se afla în dulăpiorul teroristei. Am găsit, spre nefericirea mea, proba elocventă că toate tentativele mele de a îi impune fiicei mele să fie generoasă (când în loc de-un sandviş, îi băgam trei în punguţă, ca să aibă de dat pomană unei negrese şi unui sudamerican mai săraci din grupa ei) eşuaseră cu succes! Nici să scuipi n-aveai loc de câte iaurturi, croissante şi acadele erau îndesate. Nu numai. Dulapul era plin şi de banane, mandarine, pere şi mere care nu ne aparţineau! (de la cine naiba le fura... doar ea ştie!! Să nu-mi zici că de la bambina-africana...)
Îmi ia instantaneu parul foc şi mă umplu de pete pe faţă! Ies din şcoală cu fata Cruellei de Vil din 101 dalmaţieni şi pasul greu şi hotărât, de Godzilla!"
"Să vezi ce-i fac când vine acasă! Ţi-o jumulesc de vie!", îmi spun cu vocea bunicii Raisa, zici că eram posedată de ea, înainte să intru la muncă.

Ora 8 seara.
Mă întorc acasă. O găsesc pe Eva aşezată cu poponeaţa pe parchet, în mijlocul sufrageriei, plângând cu lacrimi de crocodil. Nu găsea scotch-ul. Şi fii-mea e obsedată de scotch, avem pereţii, uşile, picioarele de la scaun, pachetele de ţigări, ambalajul de prosciutto şi ăla de parmiggiano, frigiderul, feţele de pernă, toate lipite şi răslipite cu scotch. A încercat să pună un pic de scotch, până şi pe urechile câinilor noştri.
Soţul îl căuta în grădină.
Dădaca, ca o nebună, prin toate sertarele casei.

"Eva, ce-ai? Care e problema? Vrei să-ţi lipesc una după ceafă? Am o sută să-ţi dau pe ziua de azi!"
"Mamă, scotch-ul meu!", urla Eva disperată.
"Mă doare în cot şi nici acolo! Dracu' ştie unde l-ai lăsat! Că doar nu s-o fi mutat de unul singur că i-au răsărit două picioare din cur şi a început să meargă?? L-ai pierdut!"
"Ba nu!"
"Ba da!"
"Ba nu!
"Ba da!"
"Ba nu l-am pierdut!! L-am furat!", concluzionează Eva hotărâtă.

Pauză de-o ţigară, imediat!

Înşfac în două secunde şi jumătate, mobilul din geantă şi tastez rapid: 004072258...

"Alo?"
"Heeei, Nedelea, ce mai faci?"
"Am şi eu o întrebare pentru tine, amica!"
"Bagă."
"Ştii care e culmea hoţiei?"
"Mmhhh, stai... nu ştiu... stai să mă gândesc..."
"Sa te furi de una singură!"
"Ai păţit ceva? Totul e bine la Roma?"
"Amica, să te furi pe tine însăţi şi să nu ştii unde ţi le-ai ascuns!"
" Bine, Nedelea. Pa!"
"Pa!"