Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Picături de ploaie şi nu numai... la Praga


Alina Nedelea

19.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"De ce 20 de picături de Tranquirit?"
"Că doctorul mi-a zis să nu îmi pun mai mult de 10, aşa că de-aia iau doar 20 şi nu 100 cum mi-ar plăcea!", îi răspund enervată soţului, în timp ce autobuzul ne duce spre avion.

Picăturile îşi fac efectul destul de rapid. De obicei nu cedez nici moartă locul de la fereastră, căci sunt obsedată că tre' să mă uit atentă la aripa avionului (convinsă că de data asta, mai mult ca sigur, va lua foc) deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, motorul e problemă. El o să explodeze. Uite aşa, cik-ciak! Ca să îmi facă mie în ciudă! Apropo, v-a trecut prin minte vreodată că şi norii ar putea lua foc, pe neaşteptate? Cine vă garantează că e imposibil?

"Mama, pot să stau la fereastră?"
"Poţi să te aşezi şi pe scaunul pilotului, păpuşă mică. Unde vrei tu."
"Tati, mama m-a numit «păpuşă mică», se simte bine?"
"Da, principessa. Se simte foarte bine. Asta e problemă! Hai, pune-ţi centura!"

Nu ştiu voi, dar eu sunt profund dezamăgită, ca să nu zic dezgustată (că tocmai ce-am luat sedative şi mă simt generoasă) de fiecare dată când tre' să citesc poveşti de adormit copii, teroristei. De când mă cunosc, Scufiţa mi s-a părut o fetiţă râzgâiată şi îngâmfată care nu o ascultă pe mămica ei (tradus: nu respectă regulile impuse de adulţi) şi în loc s-o ia pe potecuţă, o ia pe arătură, te cred că îl întâlneşte pe Lupu' Rău, ceea ce nu-mi explic e cum de se salvează... Trebuia să moară definitiv, gagica. Cu pelerina ei roşie cu tot! Ca să-şi înveţe lecţia!

Albă-ca-Zăpada nu e altceva decât o antifeministă. Pot să fiu de acord că strângi după curu' unui pitic, da' de ce după 7 pitici? Un pic de autostimă?... Un pic de mândrie?... De ce eşti sclavă? De ce nu te revolţi? Niciodată?! Pun pariu că ziua în care te-a pupat prinţu' pe gură a coincis cu ziua în care te-ai transformat în sclava lui! Şi-a lu' mă-să, şi-a lu' ta-su şi mai târziu, a plozilor voştri.

De Cenuşăreasa vorbim altădată! Sau poate niciodată. Una care se împiedică ca găina când o aleargă cocoşul, cade şi îşi pierde pantoful... e deprimant! Păi fugi? Sau stai? Nici una, nici alta. Sau mai bine zis, şi una şi alta... Mda. Patetic. Trecem.

Aşa că io citesc teroristei pasaje din cărţile mele preferate!! Punct.
Mamă fericită... copil fericit! Cel puţin, aşa se spune.


"Nevastă! Olà! Bre! M-auzi?"
"Eh? Chi è? Che succede?"
"Am ajuns!"
"Deja? Păcat. Ooooh, ce frumos visăm...", răspund.
"Mama, nu poţi să te ridici dacă nu-ţi desfaci centura!"
"Ia nu te băga în viaţă mea! Doar nu ţi-a intrat în cap să-mi dai sfaturi. Mucioaso! Ai agenda cu pagini roz la tine?"
"Da!"
"Pixul?"
"Da, mama. Desfă centura aia să pot să ies şi eu de aici."
"Nu-mi place cum vorbeşti, domnişoară! Michele?! Nu pot. Mă ajuţi? Unde puii mei e catarama? De ce nu pot să deschid centura?...", întreb neajutorată cu faţa uimită şi reflexele încetinite, foooarte încetinite de la calmante.

Terorista mea are 4 ani jumate dar cunoaşte pe dinafară, o treime din cartea Lunar Park a lui Bret Easton Ellis. Zic o treime, că celelalte sunt pline de heroină, cocaină, violuri, dependenţe şi nu sunt cretină să i le citesc. Dar finalul cărţii e excepţional, când autorul se prinde cât l-a iubit pe fiul său, dar nu când a fost răpit cum credea, ci când a aflat că puştiul fugise de acasă de bună voie şi nesilit de nimeni deşi avea doar 10 ani şi că avea să-l mai revadă după vreo 8 ani din pură întâmplare.

Sau pasajul ăla de crede că tăticul lui mort continuă să-i trimită mail-uri, îi mută mobila în casă când Ellis e în oraş sau descoperă că viaţa are un sens doar când nu te mai droghezi, ca după aceea s-o ia de la capăt... ei bine, sunt impresionante. De nota 10.
Teroristei îi citesc însă, şi pasaje din cărţile lui Gustav Meyrink.

Şi acu' ne aflăm în avion că i s-a pus pata să meargă la Praga, la cimitirul evreiesc, şi să lase o întrebare (existenţială!!) Rabinului Loew.
Da.
Ăla.
Exact.
Rabinu' care a inventat Golem. Şeful evreilor (un soi de Papă pentru creştini) care a construit robotul acesta lipindu-i pe frunte literele Emet (adică, Viaţă), noroc că o fetiţă i-a dezlipit litera E, din joacă, şi a devenit Met (adică, Moarte) când Robotul tocmai ce se decisese să devină Monstru şi să distrugă lumea!

Rabinul Loew, la ora actuală, este îngropat în cimitirul ăsta căci la un moment dat, o să râdeţi, dar a murit săracu'. Normal. De bătrâneţe, ştiţi cum e.

Şi legenda zice... că nu s-a oprit din munca lui nici astăzi. Se află la dispoziţia noastră, zi şi noapte, 24 din 24 de ore (program non stop, cum zic românii) ca să ne răspundă nouă, muritorilor de rând, ce avem de făcut când ne pierdem speranţa, când nu mai găsim drumul spre casă, când avem o dilemă...

"Uite, Eva. Ăsta e mormântul lui Rabinul Loew! Noroc cu tati, că io nu l-aş mai fi regăsit în veci!"
"Mamă, ce dezordine..."
"Aşa e. Zici că-s blestemaţi evreii. Unii peste alţii, săracii... Atât în perioada celui de-al doilea război mondial cît şi aici. Îngropaţi ca vitele de fiecare dată. Da. Unul peste altul.", suspină soţul.
"Auzi? Evreii unii peste alţii când erau morţi, cel puţin. Stai să vezi românii la cozile de carne pe vremea lui Ceauşescu.", intervin spontan.
"Mama, sunt gata. Uite foaia, uite pixul!"
"Bine. Bagă. Zi ce tre' să-l întrebi pe Loew, mânca-mi-ai ficaţii cu întrebarea ta existenţială pe ploaia asta torenţială la Praga!!"

Eva îmi dictează. Mă uit la Michele. Michele la mine! Nu ştim dacă să ne pufnească râsul sau să ne buşească plânsul. Eva n-a vrut să ne destăinuie, până în acest moment, dilema ei...

Împachetez frumos hârtiuţa roz şi o introduc în găurica mormântului Rabinului. Ne întoarcem la hotel şi mâine, înainte să mergem la aeroport, vom trece din nou pe aici ca să citim răspunsul, cum zice legenda.

Duminică pe la ora 12 ne prezentăm la cimitir cu bagajele după noi bine aşezate în portbagajul taxiului.
Surpriză. Poarta e închisă!
Să mă ia dracii de nervi şi nu altceva! Urlu, strig, bat cu pumnii şi picioarele... degeaba!
E închis, porca-miseria! De ce? Nici astăzi nu am înţeles...
Eva începe să plângă ca o disperată. Se da cu poponeaţa de asfalt şi urlă. Tati, în timp ce îi ţine umbrela, că ploua şi astăzi, izbucneşte în râs de unul singur în faţa acestei situaţii absurde!

Două ore mai târziu îmi pun 30 de picături în paharul de apă. 20 sunt pentru avion, 10 pentru criza de nervi a teroristei, care nici acum nu a încetat... Ba dimpotrivă!

"Păpuşică, ştii teoria lu' mama, da?"
"Care dintre ele?", mă întreabă plângăcioasă.
"Ca albul e alb, negrul e foarte negru... da' dacă le combini ce culoare iese?"
"Gri, mama."
"Aşa. Şi cum se cheamă asta?"
"Nuanţă, mama."
"Şi apoi. Roşul e roşu, albastrul e albastru, dar dacă le combinăm ce iese?"
"Mooov!"
"Aşa, păpuşă. Galbenul e galben şi negrul e şi mai negru, dar dacă le combinăm?
"Iese maro!"
"Maro închis, păpuşă. Că dacă vrei un maro mişto tre' să adaugi şi oleacă de roşu..."
"Basta! Nu mai vreau nuanţe, nu mai vreau metafore, mama!"
"Ok!", îi răspund după care adorm instantaneu cu capul în poala ei, nu înainte de a fi avut o idee...

4-5 ore mai târziu.
Înainte s-o bag în pat sub ameninţări teroristice că dacă nu doarme ACUM, mâine o s-o trezesc în şuturi văzând că trebuie să meargă la grădiniţă, o întreb:
"Ce-ai soro, aici? Ce-i asta?"
Eva se uită curioasă ca o pisică la ce i-am extras "fără să vreau" din buzunarul pijamalei.
"Mamma... oh, mamma... vreau să mă uit!"
Pitica desface emoţionată o bucăţică de foaie roz şi dă să citească da' nu ştie să citească aşa că mă întreabă.

"Mda. Ia să vedem, bre! Pe partea asta văd scrisă o întrebare:
«Dragă Loew, doi plus doi fac patru! Da' de ce? De ce, de ce, de ce?»
În timp ce pe partea astalaltă văd mâzgălit un răspuns... stai să-şi pună mama ochelarii că nu văd bine, ia uite ăsta ce caligrafie are... aşa... zice: «Dragă Eva, doi plus doi fac patru, dar doar la şcoală! Să nu uiţi asta!»"

A adormit ca proasta cu un zâmbet larg pe faţă în timp ce îşi strângea bileţelul în pumnuleţ...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer