Lunar Park

Născut în 1964 la Los Angeles, Bret Easton Ellis a cunoscut succesul încă de la debut, cu romanul Mai puţin decât zero (1985), scris pe când studia la Bennington College, în Vermont. În 1987, publică al doilea roman, Regulile atracţiei, iar în 1991 îi apare American Psycho, o carte-bombă pentru care s-a spus că America nu-l va uita - nici ierta - vreodată. Roman-cult al anilor '90, ecranizat în anul 2000 (cu Christian Bale şi Willem Dafoe în rolurile principale), American Psycho a declanşat controverse aprinse, autorul fiind chiar obligat să-şi anuleze primul turneu de promovare a cărţii din cauza ameninţărilor. Ellis a mai publicat volumul de povestiri Informatorii (1994) şi romanul Glamorama (1999).

Lunar Park (2005) este ultimul şi cel mai reuşit roman al său, construit în jurul unui personaj-narator numit Bret Easton Ellis, prilej pentru autor de a-şi ficţionaliza propria viaţă. Bret-personajul este un romancier cu mare succes la public, o adevărată celebritate literară, atât de bogat şi răsfăţat de soartă, de mass-media şi de fani, încât singurele lui griji sunt în ce bar exclusivist să organizeze următorul chef monstru sau care dealer poate să-i facă rost de cocaină pură. La un moment dat, însă, lucrurile par să scape de sub control şi Bret îşi dă seama că are nevoie să lase în urmă acest stil de viaţă autodistructiv; se însoară cu o actriţă de serie B, cu care are deja un fiu, se mută în suburbie şi începe să scrie un nou roman, când se declanşează o serie de evenimente şocante şi inexplicabile: casa îi este bântuită de spirite ameninţătoare, un criminal pune în scenă intriga din American Psycho, iar în oraş dispar tot mai mulţi băieţi de vârsta fiului său. Romancierul simte că un mare pericol se va abate asupra familiei lui, cu toate că soţia, psihiatrii şi poliţiştii sunt convinşi că temerile sale sunt doar iluzii alimentate de grandomanie şi consumul de droguri. Ca toate romanele lui Bret Easton Ellis, Lunar Park este o carte violentă, alertă, captivantă, străbătută pe alocuri de un surprinzător lirism şi făcând dovada unui talent narativ absolut remarcabil.



"Reuşeşti să te imiţi pe tine însuţi de minune."

E prima frază din Lunar Park, iar simplitatea şi minimalismul ei promit o revenire, un ecou, la formula de început a romanului meu de debut, Less Than Zero [2].

"Oamenilor le e teamă de aglomeraţia de pe autostrăzile din Los Angeles."

De atunci încoace formulele de început ale romanelor mele - indiferent cât de măiestrit aduse din condei - au devenit mult prea complicate şi elaborate, încărcate de o obsesivă minuţie.

Cel de-al doilea roman al meu, The Rules of Attraction [3] , începea aşa, de exemplu:

"şi dacă e o poveste care ar putea să te plictisească, nu trebuie s-o asculţi, mi-a spus ea, fiindcă ştia cum stăteau întotdeauna lucrurile, dar chiar aşa era, cum crezuse ea în primul ei an, de fapt weekend, mai exact vineri, în septembrie, la Camden, adică acum trei sau patru ani, când s-a îmbătat atât de tare, încât s-a trezit într-un pat din camera Lornei Slavin, pat în care şi-a pierdut virginitatea (târziu, împlinise optsprezece ani), fiindcă era în anul întâi şi colega de cameră, Lorna, îşi amintea bine, era în anul patru sau trei, fiind mai tot timpul plecată la prietenul ei, care stătea în afara campusului, tip pe care-l credea în anul doi la ceramică, dar care nu era decât un student de la N.Y.U., de la cinematografie, venit în New Hampshire doar Să Agheţe pe Cineva ca Să Se Distreze, sau vreun alt golan din oraş."

Ceea ce urmează e din cel de-al treilea roman al meu, American Psycho.

"RENUNŢAŢI LA ORICE SPERANŢĂ, ĂIA CARE INTRAŢI AICI scrie mâzgălit cu roşu sângeriu pe peretele de la Chemical Bank, aproape de intersecţia Străzii 11 cu Bulevardul Unu, iar literele sunt destul de mari cât să poată fi văzute de pe bancheta din spate a taxiului, în ritmul zvâcnit al circulaţiei care se scurge de pe Wall Street. În momentul în care Timothy Price le zăreşte, un autobuz vine din spate şi-i acoperă orice altă privelişte cu o reclamă la Mizerabilii, cât el de lungă, ceea ce pe Price, care la cei douăzeci şi şase de ani câţi are lucrează la Pierce & Pierce, îl lasă indiferent, dovadă că îi spune şoferului că are de la el cinci dolari dacă dă radioul mai tare, să audă Be my Baby pe WYNN, iar şoferul negru, dar nu negru american, se conformează."

Asta e din cel de-al patrulea roman, Glamorama:

"Picăţele - picăţele pe întreg panoul al treilea, vezi? - nu, nu ăla - al doilea de la podea şi tocmai asta voiam să-i arăt cuiva ieri, însă a intervenit şedinţa foto şi Yaki Nakamari sau care naiba e numele decoratorului - sigur nu un meseriaş - m-a confundat cu altcineva şi n-am reuşit să fac plângerea, dar domnilor - şi doamnelor - ele există: picăţelele, enervantele picăţele, şi nu arată deloc accidental, ci ca şi cum ar fi fost făcute de o maşină - aşa că nu vreau prea multă descriere, doar povestea, şlefuită, fără brizbizuri, esenţialul: cine, ce, unde, când şi nu-l uitaţi pe de ce, deşi pe feţele voastre de fraieri se vede clar că de ce va rămâne fără răspuns - haideţi, ce dracu', care-i povestea?"

(The Informers e o colecţie de povestiri, publicată între American Psycho şi Glamorama, şi, din moment ce majoritatea au fost scrise când eram student - înainte de publicarea romanului Less Than Zero - sunt caracterizate de acelaşi minimalism auster.)

Aşa cum poate să-şi dea seama oricine mi-a urmărit evoluţia îndeaproape - mai ales dacă literatura deconspiră din neatenţie viaţa interioară a scriitorului -, lucrurile începuseră s-o ia razna, semănând cu ceva ce devenea, conform celor de la The New York Times, "bizar de complicat... opulent şi trivial... exagerat", iar eu nu sunt neapărat împotriva acestei caracterizări. Doream să mă întorc la simplitatea trecută. Eram copleşit de viaţa mea, iar acele prime propoziţii păreau să reflecte ceea ce mersese greşit. Venise clipa să mă întorc la noţiunile fundamentale şi cu toate că speram ca o propoziţie suplă - "Te imiţi de minune pe tine însuţi"- va declanşa acest proces, în acelaşi timp mi-am dat seama că era nevoie de mai mult decât de o salbă de cuvinte pentru a face curăţenie şi a scăpa de dezordinea şi decadenţa care mă înconjurau. Însă începutul putea rămâne.

Când eram student la Camden College în New Hampshire, urmam un curs de creative writing pentru a deprinde cum se scrie un roman şi în iarna lui 1983 am produs un manuscris care în cele din urmă va deveni Less Than Zero. Prezentam în detaliu vacanţa de Crăciun a unui tânăr student bogat, de la o facultate din Los Angeles - mai precis Beverly Hills -, un tânăr confuz şi ambiguu din punct de vedere sexual, şi toate chefurile la care se împleticea şi toate drogurile pe care le consuma şi toate fetele şi băieţii cu care făcea sex şi toţi prietenii pe care-i observa pasiv cum alunecă în adicţie, prostituţie şi crasă apatie; zilele treceau într-o goană nebună prin cluburile de pe litoral, cu blonde superbe în decapotabile scânteietoare, cu minţile făcute praf de Nembutal; nopţile se măcinau în separeurile pentru VIP-uri din cluburile selecte sau trăgând pe nară cocaina presărată pe mesele din dreptul geamurilor de la Spago. Era o critică nu numai a unui stil de viaţă care îmi era familiar, ci şi - credeam eu, dându-mi importanţă - a anilor '80 ai erei Reagan şi, indirect, a civilizaţiei occidentale la vremea respectivă. Chiar şi profesorul a fost convins, iar după câteva corecturi şi revizuiri uşoare (îl scrisesem în mare viteză, fără pauză, întins pe jos în dormitorul meu din L.A.) l-a prezentat agentului său literar şi editorului, amândoi fiind de acord să-l preia (editorul cumva fără tragere de inimă - un membru al consiliului editorial exclamase: "Dacă există un public interesat de zombii care o sug şi trag cocaină pe nară, atunci n-avem cum să nu publicăm drăcia asta"), iar eu am urmărit cu un amestec de frică şi fascinaţie - atins de surescitare - metamorfoza unui proiect universitar apărând într-o ediţie princeps şi devenind un bestseller tradus în treizeci de limbi, ecranizat apoi într-o producţie hollywoodiană cu buget mamut, toate derulându-se în spaţiul a şaisprezece luni. Iar la începutul toamnei lui 1985, doar la patru luni de la publicare, s-au întâmplat simultan trei lucruri: am ajuns independent din punct de vedere financiar, am devenit absurd de celebru şi, cel mai important, am scăpat de tata.

Tata făcea cei mai mulţi bani din tranzacţii imobiliare superspeculative, majoritatea acestora agonisiţi în anii în care Reagan era preşedinte, iar libertatea cumpărată cu bani l-a făcut din ce în ce mai instabil. Dar tata a fost întotdeauna o problemă - neglijent, abuziv, alcoolic, orgolios, nervos, paranoic - şi chiar după ce ai mei au divorţat când eu eram adolescent (la cererea mamei), puterea şi controlul lui au continuat să se răsfrângă asupra familiei (care mai includea două surori mai mici), întotdeauna din raţiuni financiare (certuri nesfârşite între avocaţi în legătură cu pensia alimentară şi întreţinerea copiilor). Era misiunea, cruciada lui, urmărind să ne epuizeze, să ne oblige să realizăm cu disperare că noi - nu comportamentul său - eram responsabili pentru că nu mai făcea parte din viaţa noastră. A plecat de-acasă, din Sherman Oaks, în semn de protest, mutându-se la Newport Beach, iar furia lui a continuat să contrasteze cu împrejurimile calme din sudul Californiei: zile leneşe la piscină sub un cer obstinat de senin, hoinăreala la voia întâmplării prin Galleria, plimbările nesfârşite cu maşina, şirurile de palmieri legănându-se şi ghidându-ne spre destinaţie, conversaţiile relaxate pe fondul muzical al casetelor cu muzica lui Fleetwood Mac şi Eagles - toate avantajele maturizării în acele timpuri şi locuri nonconformiste au fost substanţial compromise de prezenţa lui invizibilă. Acel stil de viaţă languros, decadent şi dezinvolt nu l-a relaxat niciodată pe tata. A rămas mereu prizonierul unei furii demente indiferent cât de dulci erau condiţiile exterioare ale vieţii pe care o ducea. Şi din cauza asta lumea constituia o ameninţare pentru noi, vagă şi abstractă, din care nu reuşeam să ne desprindem - harta dispăruse, busola fusese zdrobită, eram pierduţi. Eu şi surorile mele am descoperit o dimensiune lugubră a vieţii la o vârstă neobişnuit de fragedă. Am învăţat din comportamentul tatălui nostru că lumii îi lipsea coerenţa, iar în acest haos oamenii erau condamnaţi la ratare, ceea ce ne-a înnegurat orice ambiţie. Aşadar, tatăl meu reprezentase singurul motiv pentru care am fugit la facultate în New Hampshire în loc să stau în L.A. cu prietena mea şi să mă înscriu la University of Southern California, aşa cum au făcut majoritatea colegilor mei de la liceul privat din San Fernando Valley. Ăsta era planul meu disperat. Dar era prea târziu. Tata îmi întunecase percepţia lumii, iar atitudinea lui sarcastică, sfidătoare, faţă de absolut orice, mă contaminase şi pe mine. Oricât de mult aş fi vrut să scap de influenţa lui, n-aveam nici o şansă. Se infiltrase în mine, mă modelase în bărbatul care deveneam. Bruma de optimism de care mă agăţasem a fost spulberată de însăşi natura fiinţei sale. Futilitatea ideii că a scăpa de prezenţa sa fizică ar fi fost de vreun folos era atât de patetică încât am petrecut acel prim an la Camden paralizat de anxietate şi deprimare. Ceea ce uram cel mai mult la tatăl meu era faptul că durerea pe care mi-o provocase - fizică şi verbală - constituia raţiunea în virtutea căreia devenisem scriitor. (Alt fapt: îl bătea şi pe câinele nostru.)

Cum nu credea absolut deloc în talentul meu de scriitor, tata mi-a cerut să merg la un colegiu de studii economice de la UCLA (notele mele erau modeste, dar el avea relaţii), deşi eu doream să mă înscriu undeva cât mai departe geografic de el - un colegiu de arte, continuam eu să insist peste urletele lui, unde nu se preda nici un curs de economie. N-am găsit o astfel de facultate în Maine, aşa că am ales să merg la Camden, un mic colegiu specializat în arte frumoase, pitit între colinele nord-estice din New Hampshire. Tata, turbat cum îi era obiceiul, a refuzat să mă susţină financiar. Însă bunicul - care la vremea aceea era dat în judecată de fiul său pentru o chichiţă financiară atât de complicată şi de alambicată, că nici acum nu ştiu exact cum şi de ce a intervenit - mi-a achitat ratele universitare. Sunt destul de sigur că motivul pentru care bunicul a plătit o taxă atât de mare avea de-a face cu posibilitatea de a-l supăra la culme pe tata, ceea ce a şi reuşit. Când am început cursurile la Camden, în toamna lui 1982, eu şi tata am încetat să ne mai vorbim, ceea ce pentru mine a fost o mare eliberare. Această tăcere a ţinut până când a fost publicat Less than Zero, devenind un succes. Atitudinea lui negativă, dezaprobatoare, faţă de mine s-a metamorfozat, graţie popularităţii romanului, într-o acceptare curios de superlativă care mi-a intensificat şi mai mult antipatia faţă de el. Tata m-a făcut, m-a criticat, m-a distrus şi apoi, după ce m-am reinventat şi m-am relansat în viaţă, a devenit un tătic mândru, lăudăros, încercând să reintre în viaţa mea, toate astea într-o perioadă ce a părut să dureze doar câteva zile. M-am simţit din nou înfrânt, deşi îmi câştigasem dreptul de a-mi lua viaţa în propriile mâini, graţie recentei mele independenţe. Faptul că am refuzat să-i răspund la telefon sau să-l primesc în vizită - am refuzat orice formă de contact cu el - nu mi-a făcut nici o plăcere; nu m-a răzbunat cu nimic. Câştigasem lozul cel mare şi cu toate astea mă simţeam sărac şi nevoiaş. Aşa că m-am aruncat în noua viaţă care mi se oferea, cu toate că - fiind un tip versat, blazat, din L.A. - n-ar fi trebuit să mă amăgesc.

Romanul a fost greşit interpretat ca autobiografie (scrisesem trei romane autobiografice - toate nepublicate - înainte de Less than Zero, astfel încât era mult mai ancorat în ficţiune şi mai puţin un roman-à-clef decât majoritatea romanelor de debut), iar pasajele senzaţionale (secvenţa sufocării, violul unei copile de doisprezece ani de o bandă întreagă, cadavrul lăsat să se descompună pe o alee, asasinatul din cinematograful drive-in) erau copiate după zvonurile lugubre care circulau în gaşca din care făcusem parte în L.A. şi nu proveneau din experienţe nemijlocite. Însă presa a devenit extrem de preocupată de conţinutul "şocant" al cărţii şi în special de stilul ei: scene foarte scurte scrise într-o manieră controlată, ca un haiku cinematografic. Era un roman scurt, uşor de citit (puteţi devora această "delicatesă dulce şi neagră"- New York Magazine - în vreo două ore) din cauza tiparului generos (şi nici un capitol nu avea mai mult de una sau două pagini), devenind cunoscut drept "romanul generaţiei MTV" (graţie celor de la USA Today), astfel încât m-am pomenit etichetat aproape de toată lumea ca vocea acestei noi generaţii. Faptul că aveam doar douăzeci şi unu de ani şi încă nu apăruseră alte voci nu părea să conteze. Eram considerat un succes sexy şi nimeni nu era interesat să remarce superficialitatea altor vârfuri. În afara faptului că am fost recenzat în toate revistele şi ziarele existente, am fost intervievat pentru The Today Show (douăsprezece minute, record), pentru Good Morning America, de Barbara Walters, de Oprah Winfrey; am apărut în emisiunea lui Letterman. Am conversat foarte aprins cu William F. Buckley la Firing Line. O săptămână întreagă am prezentat videoclipuri la MTV. După ce m-am întors la Camden m-am logodit (pentru scurt timp) cu patru fete diferite care nu păruseră foarte interesate de mine înainte de publicarea romanului. La banchetul de după absolvire organizat de tatăl meu pentru mine, la Carlyle, printre invitaţi s-au numărat Madonna, Andy Warhol cu Keith Haring şi Jean-Michel Basquiat, Molly Ringwald, John McEnroe, Ronald Reagan Jr., John John Kennedy, întreaga distribuţie a serialului St. Elmo's Fire, diverşi VJ-i şi membri ai masivului meu fanclub fondat de cinci foşti absolvenţi de la Vassar, în timp ce o echipă de televiziune filma un reportaj pentru emisiunea 20/20. Mai era acolo şi Jay McInerney, cel care publicase recent un prim roman similar de succes, Bright Lights, Big City [4], despre droguri şi tineri din New York, ceea ce îl catapultase în celebritate peste noapte, fiind desemnat cel mai mare rival al meu de pe Coasta de Est; un critic a remarcat într-unul din multele articole care comparau cele două romane că dacă înlocuiai cuvântul "cocaină" cu "ciocolată", atât Less Than Zero, cât şi Bright Lights, Big City puteau fi considerate nişte cărţi pentru copii, iar pentru că eram fotografiaţi atât de des împreună, oamenii începuseră să ne confunde; ca să simplifice lucrurile, presa din New York pur şi simplu se referea la noi ca la Gemenii Toxici. După ce mi-am luat licenţa la Camden, m-am mutat la New York şi mi-am cumpărat un apartament în aceeaşi clădire în care locuiau Cher şi Tom Cruise, la o stradă de Union Square Park. Şi cum lumea reală continua să se topească, am devenit unul dintre membrii fondatori ai grupului numit Gaşca Puştilor de Litere [5].

Gaşca Puştilor de Litere era de fapt o formulă inventată de mass-media: o imagine falsă de rebeli sclipitori şi puşi pe rele. Era vorba de un mic grup în vogă de scriitori şi editori de succes, toţi sub treizeci de ani, care pur şi simplu se întâlneau noapte de noapte la Nell's sau Tunnel sau MK sau Au Bar, iar New York-ul, ca de altfel întreaga presă naţională şi internaţională, s-a îndrăgostit de ei. (De ce? Ei bine, cum a scris Le Monde, "Literatura americană n-a fost niciodată atât de tânără şi de sexy".) În mintea lor eram un fel de reeditare a faimoasei găşti de staruri de cinema, The Rat Pack, de la sfârşitul anilor '50, compusă din mine (Frank Sinatra), editorul care mă descoperise (Morgan Entrekin în rolul lui Dean Martin), editorul care îl descoperise pe Jay (Gary Fisketjon/Peter Lawford), editorul haios de la Random House, Erroll McDonald (Sammy Davis Jr.) şi McInerney (Jerry Lewis-ul grupului). Aveam şi versiunea literară a lui Shirley MacLaine, în persoana Tamei Janowitz, care publicase o colecţie de povestiri despre nişte golani drogaţi şi seducători blocaţi în Manhattan, iar cartea se pare că a rezistat luni de zile pe lista de bestselleruri din The New York Times. Eram super-şarjaţi. Toate uşile ni se deschideau larg. Toată lumea ne primea cu braţele deschise şi zâmbete luminoase. Am pozat pentru reviste de modă, lăfăindu-ne toţi şase pe banchetele restaurantelor în vogă, afişând atitudini sugestive în costume Armani. Vedetele rock ne admirau şi ne invitau în culise: Bono, Michael Stipe, Def Leppard, cei de la E Street Band. Loja de lux era întotdeauna a noastră. Locul din faţă al oricărei curse nebune. Nu ne auzeai niciodată spunând "Hai să nu comandăm o sticlă de Cristal". Niciodată "Hai să nu luăm masa la Le Bernardin", unde şotiile noastre includeau bătăi cu mâncare - azvârleam cu homari şi ne stropeam de sus până jos cu Dom Perignon până când personalul neamuzat ne poftea să părăsim localul. Cum editorii ne invitau peste tot punând la bătaie conturile lor fără limite, de fapt editurile erau cele care plăteau pentru dezmăţul nostru. Erau începuturile acelor vremuri când romanul în sine aproape nu mai conta deloc - publicarea unui obiect lucios asemănător unei cărţi constituia doar o scuză pentru chefuri şi fiţe şi autori arătoşi citind texte minimaliste bine meşteşugite studenţilor care ascultau în transă, cu gurile căscate de admiraţie, gândind: "Pot şi eu să fac asta, pot fi ca ei". Fireşte, dacă nu erai îndeajuns de fotogenic, tristul adevăr era că nu puteai fi ca noi. Iar dacă nu erai un suporter al celor din Gaşca Puştilor de Litere, trebuia oricum să ne accepţi. Eram peste tot. N-aveai cum să scapi de mutrele noastre zgâindu-se la tine dintre paginile revistelor sau de pe ecranele televizoarelor, din reclamele pentru scotch sau de pe posterele de pe autobuze, din articolele revistelor de scandal, de feţele noastre golite de expresie, surprinse de bliţuri, ţinând între degete ţigara gata să fie aprinsă de un fan servil. Invadasem planeta.

Iar eu trăiam sub ochii întregii lumi. Se scria despre tot ce făceam. Paparazzi mă urmăreau permanent. O băutură vărsată la Nell's se traducea ca beţie în "Pagina şase" [6] din The New York Post. Cina la Canal Bar cu Judd Nelson şi Robert Downey Jr., starurile din ecranizarea romanului Less Than Zero, desemna "comportament dubios" (corect, dar totuşi). O întâlnire nevinovată în timpul prânzului la Palio cu Ally Sheedy pentru a discuta un scenariu era decodată ca relaţie intimă. Însă mă expuneam de bunăvoie - nu căutasem să m-ascund - aşa că la ce altceva să mă aştept? Acceptasem să fac reclamă pentru Rayban la douăzeci şi doi de ani. Apărusem pe coperta unor reviste englezeşti, pozând pe terenul de tenis, pe un tron, pe veranda casei mele, într-un halat purpuriu. Am organizat petreceri fabuloase - uneori condimentate cu stripteuze - la mine acasă ori de câte ori mi se năzărea ("Pentru că e joi!" scria pe o invitaţie). Am făcut zob un Ferrari închiriat în Southampton, iar patronul mi-a zâmbit doar (întâmplarea făcea că eram gol puşcă). Am participat la trei orgii destul de exclusiviste. Am apărut în seriale ca Family Ties şi The Facts of Life şi Melrose Place şi Beverly Hills 90210 şi Central Park West. Am cinat la Casa Albă în vara lui 1986, invitat de Jeb şi George Bush Jr., doi fani de-ai mei. Viaţa mea se derula ca o paradă din ce în ce mai magică prin constanta materializare a cocainei, iar dacă voiai să te ţii după mine trebuia să te aştepţi la orice. Curând am devenit partizanul atitudinii de a-ţi da impresia că ascult ce zici când de fapt eram cufundat în propriile mele visuri: cariera, toţi banii pe care-i făcusem, modul în care faima înflorise şi mă definea, cât de ţăcănit îmi dădea lumea voie să fiu. Ori de câte ori mă întorceam în L.A. de Crăciun încasam patru sau cinci amenzi de circulaţie cu bolidul meu crem 450 SL, cadou de la tata, dar locuiam într-un oraş unde poliţiştii puteau fi mituiţi, unde puteai conduce noaptea cu farurile stinse, unde puteai trage coca pe nară în timp ce o starletă ţi-o lua la cioc, un loc unde ţi se permitea să bagi în tine stupefiante trei zile la rând în compania unui topmodel în vogă, într-un hotel de patru stele. Era un colţ de lume ce devenea rapid un tărâm fără frontiere. Unde luam un pumn de narcotice în toiul zilei. Unde nu vorbeam vreme de cinci luni cu nici una dintre rudele apropiate.

Cele două evenimente majore din următorul capitol al vieţii mele au fost publicarea în grabă a celui de-al doilea roman, The Rules of Attraction, şi relaţia cu actriţa Jayne Dennis. The Rules of Attraction a fost scrisă în ultimul meu an la Camden şi prezintă în detaliu viaţa sexuală a unui mic grup de studenţi de bani gata de o sexualitate ambiguă şi foarte excentrici, înscrişi la un colegiu de arte frumoase din Noua Anglie (extrem de asemănător celui din Camden, ceea ce numeam un colegiu fictiv) în plină eră Reagan a anilor '80. Îi putem urmări cum colindă dintr-o orgie în alta, dintr-un pat străin într-altul, iar textul cataloghează toate drogurile devorate, toate categoriile de alcool ingurgitate, cât de uşor alunecă ei în avorturi şi chiuleală şi apatie, aparent un fel de condamnare a, o, Doamne, mai nimic, dar în acel moment al carierei mele le-aş fi putut oferi editorilor notiţele mele din anul doi după un curs despre Virginia Woolf şi tot aş fi primit un avans uriaş şi o copioasă doză de publicitate. Şi cartea asta a fost un bestseller, dar nu la fel de mare ca Less Than Zero, deşi presa devenise şi mai fascinată de mine şi de decadenţa descrisă în roman, şi de maniera în care oglindea stilul de viaţă pe care îl afişam, ca de altfel şi deceniul căruia îi eram cu toţii prizonieri. Romanul mi-a întărit autoritatea de purtător de cuvânt prin excelenţă al acestei generaţii, iar faima mea a crescut invers proporţional cu numărul de exemplare vândute. Continua să se reverse: navetele de şampanie consumată, costumele Armani primite cadou, cocteilurile a-ntâia, includerea pe diverse liste elitiste, biletele din primul rând la meciurile echipei Lakers, cumpărăturile la Barney's după închiderea programului, fanii, procesele de paternitate, ordinele judecătoreşti împotriva "fanilor obsedaţi", primul milion de dolari, al doilea milion, al treilea. Eram pe cale să scot pe piaţă propria colecţie de articole de mobilă. Pe cale de a avea propria companie producătoare. Iar lumina albă a reflectoarelor a devenit orbitoare în momentul în care am început relaţia cu Jayne Dennis.

Jayne Dennis era femeia care făcuse trecerea neobservată de la topmodel la actriţă serioasă câştigând în mod constant o tot mai mare apreciere pentru rolurile din mai multe filme de mare clasă. Drumurile noastre s-au întretăiat cu ocazia diverselor festivităţi la care participam amândoi, ea flirtând cu regularitate - însă cum toate femeile flirtau cu mine în vremea aceea, interesul ei de-abia dacă fusese remarcat înainte de a veni la petrecerea pe care am dat-o de Crăciun în 1988, când de fapt s-a aruncat pe mine (eram într-adevăr irezistibil). La cheful de la Nell's m-am pomenit sărutându-mă cu ea într-unul din separeurile din faţă ale clubului, apoi ducând-o înapoi în apartamentul meu de la Carlyle (le-au trebuit celor de la serviciul de catering două zile să decoreze apartamentul şi trei să facă curat - avusesem 500 de invitaţi - aşa că m-am mutat la hotel în perioada chefului), unde am făcut sex toată noaptea, după care a trebuit să iau avionul a doua zi dimineaţa ca să ajung în L.A. de sărbători. Când m-am întors la New York, am devenit în mod oficial un cuplu extrem de vizibil. Puteam fi remarcaţi la concertul de binefacere în sprijinul bolnavilor de SIDA al lui Elton John de la Madison Square Garden, fotografiaţi la un meci de polo în Hampton, intervievaţi de Entertainment Tonight în timp ce păşeam pe covorul roşu înaintea premierei noii comedii cu Eddie Murphy la cinematograful Ziegfeld, am stat în primul rând la prezentarea de modă a lui Versace, paparazzi urmărindu-ne până am ajuns la vila unui prieten, la Nisa. Deşi Jayne s-a îndrăgostit de mine şi dorea să ne căsătorim, eu eram pur şi simplu prea preocupat de mine însumi, simţind că relaţia, dacă îşi urma cursul, era sortită eşecului odată cu venirea verii. În afară de nevoia ei bolnăvicioasă de atenţie şi de ura ei faţă de propria-i persoană existau şi alte obstacole insurmontabile: mai exact, drogurile şi, mai puţin grav, consumul masiv de alcool; erau şi alte fete, erau şi alţi băieţi; se întâmplau întotdeauna alte chefuri care te făceau să uiţi de tot şi toate. Jayne şi cu mine ne-am despărţit amiabil în mai 1989 şi am păstrat legătura la modul trist/amuzant; exista o continuă melancolie a ei şi un înalt interes sexual din partea mea. Însă aveam nevoie de spaţiu. Aveam nevoie să fiu singur. Nu-mi puteam permite ca o femeie să interfereze cu creativitatea mea (în plus, Jayne nu o sporea cu nimic). Începusem un roman nou care îmi solicita în mod exclusiv atenţia.

Ce-a mai rămas de spus despre American Psycho? Dar nu cred că ar trebui să intru în detalii în privinţa asta. Pentru cei care nu erau prezenţi atunci, iată esenţialul: am scris un roman despre un tânăr bogat şi influent care lucrează pe Wall Street, pe nume Patrick Bateman care, întâmplător, e şi ucigaş în serie, devorat de o imensă apatie în plină eră Reagan, anii '80. Romanul e pornografic şi extrem de violent, astfel încât editorii mei, Simon & Schuster, au respins cartea din raţiuni de bun-gust, cedându-mi totuşi un avans gras de şase cifre. Sonny Mehta, redactorul-şef de la Knopf, a achiziţionat rapid copyright-ul, dar chiar şi înainte de publicare controversa şi scandalul stârnite de roman au atins proporţii considerabile. N-am dat curs iniţiativelor din presă - vocea mea ar fi fost acoperită de smiorcăieli pline de indignare. Cartea a fost acuzată că inoculează conştiinţei publicului un ucigaş în serie agreabil. A fost recenzată în The New York Times cu trei săptămâni înainte de publicare sub titlul "Nu cumpăraţi cartea aceasta". A constituit subiectul unui eseu de 10 000 de cuvinte scris de Norman Mailer în Vanity Fair ("primul roman de dată recentă care abordează motive dostoievskiene profunde, tenebroase - cât de mult ne-am fi dorit ca acest scriitor să fie lipsit de talent!"). A devenit subiectul unor articole editoriale dispreţuitoare, au avut loc dezbateri live la CNN, s-a organizat un boicot feminist de către Organizaţia Naţională a Femeilor şi au fost emise inerentele ameninţări cu moartea (un turneu de lansare a cărţii a fost contramandat din cauza lor). PEN şi Uniunea Autorilor au refuzat să sară în apărarea mea. Am continuat să fiu huiduit deşi s-au vândut milioane de exemplare ale acestei cărţi, ridicând ştacheta faimei mele atât de sus, încât numele meu devenise la fel de uşor de recunoscut ca ale starurilor de cinema şi ale vedetelor din lumea sportului. Eram luat în serios. Eram o glumă. Eram avangardist. Eram tradiţionalist. Eram subapreciat. Eram supraapreciat. Eram inocent. Eram parţial vinovat. Orchestrasem o controversă. Eram incapabil să orchestrez ceva. Eram considerat cel mai mare misogin în viaţă dintre scriitorii americani. Eram victima unei culturi în care corectitudinea politică câştiga tot mai mult teren. Dezbaterile erau tot mai aprinse şi nici măcar Războiul din Golf din primăvara lui 1991 n-a reuşit să atenueze temerile şi îngrijorarea şi fascinaţia publicului vizavi de viaţa sărită de pe fix a lui Patrick Bateman. Am făcut atât de mulţi bani, că nici nu mai ştiam ce să fac cu ei. A fost anul în care toată lumea mă detesta.

Ceea ce n-am făcut - nici n-am putut - a fost să spun cuiva că scrierea acestei cărţi fusese o experienţă extrem de bulversantă. Fiindcă, deşi planificasem să-l compun pe Patrick Bateman după modelul tatălui meu, altcineva - altceva - a pus stăpânire pe mine şi l-a transformat pe acest personaj în singurul meu punct de referinţă în cei trei ani câţi mi-au trebuit să termin romanul. Ce n-am spus nimănui a fost că această carte fusese scrisă în mare parte în timpul nopţii, când spiritul acestui descreierat mă vizita trezindu-mă uneori din cel mai adânc somn indus de Xanax. Atunci când am realizat, spre oroarea mea, ce voia personajul de la mine, am încercat să-i rezist, însă romanul s-a încăpăţânat să se scrie până la final. Mi s-a rupt filmul în repetate rânduri timp de mai multe ore-n şir, doar ca să realizez apoi că alte zece pagini fuseseră scrise. Ceea ce vreau să spun - şi nu sunt foarte sigur dacă aş putea s-o spun altfel - e că această carte a vrut să fie scrisă de altcineva. S-a scris cu de la sine putere, nepăsându-i ce credeam sau simţeam despre asta. Îmi priveam îngrozit mâna în timp ce pixul zburda pe caietele pe care am aşternut prima versiune. Am fost oripilat de această creaţie şi nu doream să-mi arog nici un fel de drept asupra ei - Patrick Bateman voia toate drepturile. Iar după ce cartea a fost publicată, era aproape ca şi cum el s-ar fi simţit uşurat şi, cu atât mai dezgustător, satisfăcut. A încetat să mai apară după miezul nopţii şi să-mi bântuie lacom visele, astfel că am fost în stare, în sfârşit, să mă relaxez şi să încetez să-mi mai fie groază de apariţiile lui nocturne. Însă nici după câţiva ani de zile nu puteam să mă uit la carte, nu mai vorbesc s-o ating sau s-o recitesc - era ceva, ei bine, malefic în ea. Tatăl meu nu mi-a spus niciodată nimic despre American Psycho. Deşi, destul de straniu, după ce a citit jumătate din volum în vara aceea, i-a trimis mamei mele un exemplar al revistei Newsweek pe a cărei copertă, deasupra feţei angelice a unui bebeluş, era scrisă întrebarea: "Oare copilul dumneavoastră e homosexual?", fără să fie însoţit de vreo notă explicativă.

Moartea tatălui meu a survenit în august 1992. La ora aceea îmi duceam traiul în Hamptons într-o cabană pentru care plăteam 20 000 $ pe lună, pe plaja de la Wainscott unde încercam să ies din blocajul care mă ţinea departe de scris şi unde mă pregăteam să primesc oaspeţi în weekenduri (Ron Galotti, Campion Platt, Susan Minot, editorul meu italian, McInerney, pentru care am comandat o tartă de prune de 40 $ de la o brutărie de specialităţi din East Hampton şi două navete de vin Domaines Ott). Încercam să rămân treaz, dar am început să destup sticle de Chardonnay la ora zece dimineaţa, iar dacă beam tot ce-aveam seara, atunci aşteptam dimineaţa într-o parcare din Bridgehampton, în Porsche-ul închiriat în vara aceea, să se deschidă magazinul de băuturi alcoolice, de regulă fumând o ţigară cu Peter Maas, care aştepta acolo acelaşi lucru. Tocmai rupsesem relaţia cu un topmodel din cauza unei certe bizare în timp ce prăjeam un macrou pe grătar - se plângea de prea multă băutură, prea multă inconştienţă, de exhibiţionism, de homosexualitate, că mă îngrăşasem, de paranoia. Însă era vara lui Jeffery Dahmer, celebrul homosexual-canibal-ucigaş în serie din Wisconsin, şi atunci am fost sigur că individul fusese influenţat de American Psycho, fiindcă ororile comise de el erau la fel de groaznice ca acelea ale lui Patrick Bateman. Şi pentru că existase un ucigaş în serie - tocmai din Toronto, pentru Dumnezeu - care citise cartea şi preluase modelul a două dintre crimele relatate în carte, am dat o serie de telefoane surescitate, la beţie, agentului meu de la ICM şi editorilor de la Knopf, pentru a mă convinge că nu era vorba de asta (nu era). Şi da, era adevărat, mă îngrăşasem douăzeci de kilograme - eram atât de bronzat şi de gras că dacă ai fi desenat o faţă pe o gogoaşă gigantică şi ai fi proptit-o în faţa unui laptop nu ţi-ai fi dat seama de diferenţa dintre noi. Şi, bineînţeles, ieşit din formă fiind, mă tenta să fac baie gol-goluţ în Atlantic, doar la cincizeci de metri de cabana care mă costa 20 000 $ pe lună şi, da, îmi cam căzuse cu tronc un tinerel care lucra la Loaves and Fishes. Aşa că dacă Trisha mă părăsise, făcuse o chestie semiraţională. Dar să-mi zică "nebun împuţit" şi să dispară cu Porsche-ul meu închiriat nu fusese chiar în regulă.

Apoi vara a fost întreruptă de un telefon în puterea nopţii. Prietena lui în vârstă de douăzeci şi doi de ani îl găsise pe bătrân gol puşcă pe gresia din baia casei lui pustii din Newport Beach. E tot ce-am aflat.

Habar n-aveam ce să fac, pe cine să sun, cum să mă comport. Am suferit un şoc nimicitor. Cineva trebuia să mă descarcereze din cabană şi să mă care înapoi în California. Nu exista decât o singură persoană capabilă să facă toate astea pentru mine - sau, mai exact, persoana care a făcut toate astea pentru mine. Aşa că Jayne a plecat de pe un platou de filmare din Pennsylvania unde turna un film în care îl avea ca partener pe Keanu Reeves, a rezervat două bilete de avion prin MGM Grand şi mi-a târât hoitul cuprins de convulsii afară din Hamptons, pentru a zbura împreună la Los Angeles - toate astea în decurs de douăzeci de ore de la momentul comunicării morţii tatălui meu. În noaptea aceea, în casa din Sherman Oaks în care crescusem, beat şi speriat, am făcut foarte dur dragoste cu ea în camera copilăriei mele, în timp ce plângeam amândoi. Jayne s-a întors a doua zi pe platoul din Pennsylvania. Keanu mi-a trimis flori.

Tata mă numise administrator al domeniului său imobiliar, titlu lipsit de orice valoare; mai mult decât atât, tata datora milioane de dolari pentru impozitele neplătite, ceea ce a declanşat un adevărat război cu fiscul (nu puteau înţelege cum cineva care făcuse 20.000.000 $ în ultimii şase ani ai vieţii îi cheltuise pe toţi - dar asta a fost înainte de a afla de avionul închiriat şi de operele de artă lipsite de orice valoare pe care le cumpărase) care m-a ţintuit în Los Angeles mai multe luni, închis într-un birou din Century City împreună cu trei avocaţi şi şase contabili până ce toate nodurile financiare au fost dezlegate. În final m-am ales cu două ceasuri de mână Patek Phillippe şi un set de costume Armani mult prea mari, ca de altfel şi cu o imensă uşurare că se curăţase. (Mama şi surorile mele - nimic.) Autopsia a relevat faptul că suferise un atac de inimă masiv la 2.40 a.m., deşi legistul era intrigat de anumite neregularităţi. Însă nimănui altcuiva nu i-a păsat de aceste neregularităţi şi trupul lui a fost imediat incinerat. Cenuşa a fost introdusă într-o pungă - deşi în testamentul său (nul) declara că le dorea împrăştiate de copiii săi pe litoralul de la Cabo San Lucas unde mergea frecvent în concediu - pe care am depozitat-o într-un seif la Bank of America, pe Ventura Boulevard, lângă un McDonald's părăginit. Când am dus câteva costume Armani la un croitor pentru a le ajusta (pierdusem în doar câteva săptămâni toată greutatea acumulată în vara aceea), m-a dezgustat să descopăr că marea majoritate a cusăturilor din turul pantalonilor erau pătate de sânge, consecinţa, dar asta o vom afla mai târziu, unei intervenţii chirurgicale precare din Minneapolis, pentru introducerea unui implant în penis. Datorită combinaţiei toxice dintre diabet şi alcoolism, în ultimii ani ai vieţii tata devenise impotent. Am lăsat costumele în grija croitorului şi am plecat înapoi la Sherman Oaks, cu ochii în lacrimi, urlând şi lovind cu pumnul capota Mercedes-ului în timp ce tăiam neglijent curbele periculoase din canioane.

Iar când m-am întors la New York, Jayne mi-a spus că rămăsese gravidă şi că intenţiona să păstreze copilul, eu fiind tatăl. Am implorat-o să facă avort. ("Renunţă! Îndreaptă lucrurile! Fă ceva!" am ţipat. "Nu pot să fiu altcineva! O să mor în doi ani! Nu te uita la mine ca la un nebun!") Copiii aveau propriile lor voci, doreau să se explice, voiau să-ţi spună cum stau lucrurile - iar eu mă puteam lipsi cu uşurinţă de dovada acestor aptitudini speciale. Văzusem deja tot ce mă putea interesa, nu voiam să am nimic de-a face cu copiii. Cum era cazul bărbaţilor singuri, prioritatea priorităţilor o constituia cariera. Duceam o viaţă de vis ca burlac şi intenţionam s-o continui. Am urlat la Jayne, am acuzat-o că mi-a întins o capcană, am insistat că nu-i al meu. Însă ea mi-a declarat că măcar atât aştepta de la mine, să nu neg că-i al meu, după care în martie a născut prematur un bebeluş la Cedars Sinai, în L.A., unde locuieşte şi acum. Am văzut copilul o singură dată în primul an de viaţă - Jayne l-a adus în apartamentul meu de pe 13th Street, într-o încercare patetică de a ne face să ne ataşăm reciproc, atunci când a venit în oraş pentru premiera filmului turnat vara precedentă cu Keanu Reeves. I-a dat numele de Robert - Robby. M-am înfuriat din nou, susţinând că nu era copilul meu. M-a întrebat: "Atunci cine dracu' crezi că e tatăl?" Am făcut o asociaţie spontană de idei şi i-am servit-o. "Keanu Reeves!", am urlat. (Keanu era un prieten de-al meu încă de când fusese distribuit iniţial în Less Than Zero şi înlocuit apoi de Andrew McCarthy, după ce studioul care producea filmul - 20th Century Fox - repurtase în vara lui 1987 un succes uriaş, dar neaşteptat cu Mannequin, producţie cu un buget foarte mic, vedeta fiind McCarthy, producătorul fiind, ceea ce e destul de ironic, tatăl fetei după care fusese conceput personajul Blair - eroina din Less Than Zero; lumea mea era într-adevăr foarte mică.) Am ameninţat-o pe Jayne că o dau în judecată dacă îmi va cere să-i plătesc pensie alimentară. Cum am refuzat să mă supun vreunui test, a angajat un avocat. Am angajat şi eu un avocat. Avocatul ei susţinea că "băiatul seamănă în mod izbitor cu domnul Ellis", în timp ce avocatul meu a ripostat, fără prea multă tragere de inimă, la insistenţele mele, că "băiatul seamănă izbitor cu un anume domn Keanu Reeves!" (semnul de exclamare a fost ideea mea; încheierea relaţiei cu Keanu, din cauza exclamaţiilor, nefiind ideea mea). Testele la care legea m-a obligat să mă supun au dovedit că eu eram tatăl copilului, însă am protestat, susţinând că Jayne mă indusese în eroare când îmi spusese că ia anticoncepţionale. "Domnişoara Dennis şi domnul Ellis s-au aflat într-o relaţie nonexclusivă", a argumentat avocatul meu. "În ciuda faptului că domnul Ellis este tatăl, ea a ales să-şi crească singură copilul." Am aflat cu această ocazie că în astfel de cazuri ejacularea constituie momentul legal din care nu mai aveai loc de-ntors. Însă într-o bună dimineaţă, după o conversaţie telefonică extrem de acidă între avocatul meu şi cel al lui Jayne, Marty a pus telefonul în furcă, înmărmurit, după care şi-a ridicat ochii spre mine. Jayne renunţase. Nu mai voia pensie alimentară şi punea capăt imediat procesului intentat. Exact în acel moment, aflându-mă în biroul avocatului, la One World Trade Center, am realizat că îşi botezase copilul după tatăl meu, însă după ce am discutat cu ea mai târziu, în aceeaşi zi, despre chestiunea asta şi am ajuns să ne împăcăm provizoriu, mi-a jurat că nu se gândise niciodată la asta. (Ceea ce încă tot nu cred şi nu am nici o îndoială că acest fapt a fost pe post de catalizator în evenimentele ulterioare din Lunar Park.) Ce altceva? Părinţii ei mă urau. Chiar şi după ce s-a dovedit că eram tatăl copilului, numele de familie al lui Jayne a rămas pe certificatul de naştere al copilului. Am început să port cămăşi hawaiiene şi să fumez trabucuri. Jayne va mai avea un copil peste cinci ani - o fată cu numele de Sarah - şi nici de data asta relaţia cu tatăl în cauză nu va funcţiona. (Îl ştiam vag pe individ - celebrul preşedinte al unei case de discuri din L.A.; un tip simpatic.) În final Jayne părea să fi devenit o fiinţă practică, maternă şi echilibrată. Am păstrat relaţii amiabile. Era în continuare îndrăgostită de mine. Eu mergeam înainte.

Jayne a cerut întotdeauna ca numele lui Robby să nu fie asociat cu al meu în nici un fel de articol din presă şi fireşte că am fost de acord, însă, în august 1994, când cei de la Vanity Fair au decis să-mi dedice un articol după ce Knopf publicase The Informers, volumul de povestiri scrise încă de pe vremea când eram la Camden, reporterul respectiv afirma că eu aş fi fost tatăl lui Robby, citând în prima versiune - la care cei de la ICM au avut, destul de suspect, acces - o "sursă de încredere", conform căreia Bret Easton Ellis era de fapt tăticul lui Robby. I-am transmis această informaţie lui Jayne, care a sunat-o pe agenta mea, Binky Urban, şi pe şeful de la Knopf, Sonny Mehta, pentru a le cere ca acest "amănunt" să fie tăiat, iar Graydon Carter - editorul revistei Vanity Fair şi prieten de-al meu - a fost de acord s-o facă, spre regretul reporterului care "îndurase" o săptămână compania mea în Richmond, Virginia, unde se specula că mă ascundeam în casa unui prieten. În realitate stăteam în secret la Canyon Ranch, recent deschis, pentru a-mi intra în mână în vederea turneului de promovare a cărţii The Informers, turneu promis celor de la Knopf. Informaţie care n-a ajuns nici ea în articolul amintit.

Foarte puţine persoane (inclusiv unii prieteni apropiaţi) ştiau ceva despre asta - fiul meu secret; cu excepţia lui Jay McInerney şi a editorului meu, Gary Fisketjon, care l-au întâlnit pe Robby atunci când eu şi Jayne am mers la nunta unui prieten comun din Nashville; nici una dintre cunoştinţele mele apropiate nu l-a văzut, inclusiv mama şi surorile mele. La nunta din Nashville, Jayne m-a informat că Robby o întreba mereu unde era tatăl lui, de ce nu locuia cu ei, de ce nu venea niciodată în vizită. Se pare că numărul ieşirilor lacrimogene şi al tăcerilor prelungite era în creştere; era vorba de confuzie şi de obsesia de a i se prezenta dovezi; era vorba de anxietate, frică iraţională, tulburări relaţionale, scene la şcoală. Nu-i lăsa pe ceilalţi să-l atingă. Însă la nunta din Nashville a întins instinctiv mâna spre a mea - eram oficial un străin; prietenul mamei lui; un nimeni - să-mi arate o şopârlă pe care crezuse că o vede după un tufiş în faţa hotelului unde erau cazaţi mulţi dintre invitaţii la nuntă. M-am prefăcut neafectat de acest episod, deşi m-am abţinut să-l amintesc la miile de cocteiluri la care am participat în anii următori. Însă în momentul în care cineva aducea vorba despre cocaină (care devenise, e drept, un obicei nocturn regulat), amănunte ale acestei vieţi ascunse începeau să se reverse provocator din gura mea. Deşi atunci când remarcam expresiile întristate, uimite, ale celor care îmi intuiau durerea din spatele măştii, schimbam subiectul şi le ofeream noua mea mantra - "Glumesc, glumesc doar" - şi atunci o prezentam din nou pe prietena mea de moment unor oameni care o cunoşteau de ani de zile. Fata îşi ridica privirea din oglinda plină de dâre de cocaină, uitându-se la mine mirată, apoi se cutremura şi se apleca din nou pentru ca o altă linie albă să dispară printr-o bancnotă de douăzeci de dolari strâns înfăşurată. După nunta aceea - după ce Robby m-a ţinut de mână pentru întâia oară - a avut loc începutul. Adică momentul anume în care fiul a devenit real în ochii tatălui său. În acel an am cheltuit aproximativ 100.000 $ pe droguri. Bani care - cum? - ar fi putut reveni lui Robby, presupun. Dar Jayne lua patru până la cinci milioane de dolari pe film, iar eu mă drogam tot timpul, aşa că a încetat să mă mai preocupe asta.

Însă multă lume mă credea homosexual şi foarte curând uitau că Bret Easton Ellis menţionase - delirând, îndopat de coca, sugând altă sticlă de votcă - că el era tatăl unui copil. Chestia cu homosexualitatea era din cauza unui interviu dat de mine la beţie pentru un film documentar de la BBC, despre viaţa mea la vârsta de treizeci şi trei de ani, titlul filmului imitând ultima frază din American Psycho: Ieşirea oprită: Povestea lui Bret Easton Ellis (faima, excesele, degradarea, disfuncţiile, deprimarea, beţiile la volan, incidentul legat de furtul din magazin, arestarea în Washington Square Park, recuperarea; eram arătat la un moment dat mergând obosit, în ralanti, printr-o sală de sport în timp ce Creep de Radiohead răsuna la maximum în fundal). Observând en passant că în multe secvenţe păream "cam şters", în loc să mă întrebe dacă iau droguri, reporterul m-a întrebat dacă eram homosexual. Iar eu i-am spus: "Daa, sigur că sunt - categoric!" adăugând apoi o remarcă în opinia mea haioasă şi extrem de sarcastică: "Slavă Domnului! În sfârşit, cineva m-a dat de gol!" am ţipat eu. Le povestisem prea multor reporteri despre experimentele sexuale cu alţi bărbaţi - chiar m-am apucat să le dau detalii explicite despre partidele de sex în trei din timpul colegiului, într-un interviu publicat de revista Rolling Stone - însă de data asta pusesem punctul pe i. Paul Bogaards, publicistul meu de la Knopf, m-a numit chiar "poponaut cu gura spurcată" după ce a citit articolul din The Independent, ca apoi să savureze furtuna de controverse create de această confesiune, ca să nu mai vorbesc de vânzările în creştere ale volumelor mele. Creatorul lui Patrick Bateman, autorul cărţii American Psycho, cel mai misogin roman scris vreodată, era de fapt - vai! - homosexual?!? Iar eticheta de gay a prins. După apariţia acelui interviu am fost numit de revista The Advocate unul dintre Cei mai Interesanţi 100 de Homosexuali ai Anului, ceea ce i-a scos din minţi pe prietenii mei cu adevărat gay şi a declanşat un potop de telefoane lacrimogene şi confuze din partea lui Jayne. Însă eu nu eram decât un "farseur". Nimic mai mult decât "o puşlama". Eram pur şi simplu "Bret". De-a lungul anilor fotografiile mele în jacuzzi, la Playboy Mansion (eram unul dintre vizitatorii regulaţi când mă aflam în L.A.), apăreau mereu în revistă la rubrica "Amicii lui Hef", aşa că acum plana un soi de "consternare" vizavi de sexualitatea mea. National Enquirer susţinea că mă întâlnesc cu Juliana Margulies sau Christy Turlington sau Marina Rust. Mai spuneau că mă întâlnesc cu Candace Bushnell, Rupert Everett, Donna Tartt, Sherry Stringfellow. Se specula că şi cu George Michael. Chiar cu Diane Von Furstenburg şi Barry Diller, concomitent. Nu eram hetero, nu eram homo, nici bi, nu ştiam ce eram. Dar nu era decât vina mea şi mă amuza faptul că lumea se interesa realmente cu cine mă culc. Ce importanţă mai avea? Eram un mister, o enigmă, şi asta era tot ce conta - aşa se vindeau cărţile, făcându-mă şi mai celebru. O propagandă menită să sporească imaginea foarte şic a autorului ca tânăr playboy arătos.

Note:
[1]. William Shakespeare, Teatru, vol. I, trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 352.
[2]. "Mai puţin decât zero" (engl.).
[3]. "Regulile atracţiei" (engl.).
[4]. "Lumini vii ale marelui oraş" (aprox.) (engl.).
[5]. The literary Brat Pack (engl.).
[6]. Rubrica mondenă din The New York Post.