Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Wakefield


Andrei Codrescu

03.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrei Codrescu
Wakefield
Editura Polirom, 2006


traducere de Ioana Avădani



*****

Romanul, în 700 de semne

Wakefield duce o viaţă tihnită în New Orleans, înconjurat de cărţi şi mobilă de bun-gust, cînd Diavolul îi face o vizită. Musafirul său este în plină criză existenţială, birocraţia şi concurenţa dură de pe lumea cealaltă îi dau bătăi de cap, iar în lumea noastră domneşte confuzia, nu mai există limite clare între bine şi rău. Wakefield are la dispoziţie un an ca să găsească un mod de viaţă autentic, altfel sufletul său încape pe mîna Necuratului. Astfel că eroul nostru străbate SUA, întîlnind în cale iniţiaţi New Age, miliardari corporatişti, colecţionari de artă sau militanţi ecologişti, pierzîndu-se într-o lume tot mai absurdă, dominată de ciocniri interculturale şi interetnice, globalizare şi tehnologizare.

***

Repere

Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu s-a născut în 1946, la Sibiu. În 1966, emigrează în Statele Unite. Este Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat într-una dintre cele mai apreciate "voci" ale radioului american. Din 2004 a susţinut în săptămînalele "Dilema" şi "Dilema Veche" rubrica "Scrisoare din New Orleans". Editează publicaţia on-line "Exquisite Corpse. A Journal of Books & Ideas" (www.corpse.org). A scris şi a jucat în filmul Road Scholar, distins cu Peabody Award.

Poezii:
 A Serious Morning (1973)
 For the Love of a Coat (1978)
 The Lady Painter (1979)
 Necrocorrida (1982)
 Belligerence (1993)
 Alien Candor (1996)
 It Was Today (2003)

Proză:
 Contesa sîngeroasă (1995)
 Messiah (1999)
 Casanova în Boemia (2002)
 Wakefield (2004)
 Why I Can't Talk on the Telephone (1971)
 Monsieur Teste in America & Other Instances of Realism (1987)
 A Bar in Brooklyn (1999)

Eseuri:
 The Disappearance of the Outside: a Manifesto for Escape (1990)
 Ay, Cuba! A Socio-Erotic Journey (1999)
 The Devil Never Sleeps & Other Essays (2000)
 An Involuntary Genius in America's Shoes (and What Happened Afterwards) (2001)

****

Prolog
Cîndva, tîrziu, în secolul al XX-lea

Într-o zi se arată Diavolul.
- Am venit să te iau.
- Nu sînt gata, spuse Wakefield.
- De ce nu? N-ai nici un motiv să trăieşti mai departe.

Wakefield se scandalizează.
- Eşti într-o dungă? Cum poţi spune aşa ceva unui bărbat în floarea vîrstei?
- Eşti un ratat. E timpul să mori.

Diavolul e plictisit. Are discuţia asta de, să zicem, şase, şapte ori pe zi? Nimeni nu primeşte moartea cu braţele deschise. Sînt copţi, au nevoie de ea, dar cînd e la o adică, nu se lasă duşi.
- Cum adică un ratat? Sînt o persoană foarte respectată.
- Fie, răspunde Satanik, dacă vrei ne jucăm... De ce vrei să mai rămîi? Te îngrijorează soarta celor pe care îi laşi în urmă?
- Nu mă interesează deloc oamenii, rosteşte Wakefield cu arţag, îndreptîndu-se de spate şi privind la cheliuţa dintre coarnele Necuratului care este, fie vorba între noi, cam scund.
- Vreau doar să-mi dai pace. Încearcă să-i trîntească Diavolului uşa în nas, dar Diavolul îşi pusese deja o copită în prag.
- Ok, deci eşti un singuratic. Nu tu cineva drag, nu tu rude, nu tu animale de companie. Nimic pentru care să meriţi să trăieşti, în afara cîtorva metehne.
- N-am spus asta. Am o mulţime de prieteni. Vocea lui Wakefield sună şovăielnic. Fiica mea, Margot, ar fi probabil foarte afectată...

Diavolul sesizează ocazia şi profită.
- Nu te amăgi, amice. N-ai mai văzut-o pe fiică-ta de ani de zile, ştim asta amîndoi. Hai, spune adevărul, care e motivul real pentru care vrei s-o mai freci pe-aici?

Chestia cu fiica e corectă. Vorbeşte cu Margot la telefon la fiecare două săptămîni. N-o fi el un tată model, dar nu e nici de lepădat.
- Păi, ar mai fi nişte chestii pe care le am de citit, improvizează Wakefield, arătînd către rafturile burduşite de cărţi care îi tapetează pereţii bîrlogului.

Să vezi şi să nu crezi!
- Poţi să citeşti şi cînd eşti decorporalizat, nimic nu te împiedică, şi n-am toată ziua la dispoziţie. Ai citit destul pînă acum ca să ştii cum merge treaba.

Wakefield ştie cum merge treaba în cărţi. Lungeşti conversaţia cît poţi. Îl ţii pe Diavol de vorbă pînă cînd găseşti o soluţie.
- Uite care-i treaba. Pe bune, nu mă aşteptam să te văd. N-ai putea să-mi mai dai o şansă? Wakefield arborează cea mai sinceră mină de care este în stare. De cîtva timp mă încearcă, ştii, un fel de sentiment, cum că aş fi greşit pe undeva, că aş fi putut trăi o altfel de viaţă.
- O, sole mio! Îi detest pe livreştii ăştia! Asta nu e ca la reîncarnare, amice. Nu ştiu pe nimeni care să creadă că a trăit adevărata viaţă, toţi cred că e un fel de vis. Am o singură întrebare: crezi în mine?

Pentru Diabolo, asta e o chestie tare importantă. Un vechi cod profesional îl obligă să le dea celor ce cred în el o nouă şansă. Cu necredincioşii e simplu: îi ia cu lopata şi închide cartea. Dacă nu-ţi place, fă recurs la tribunal. Viaţa veşnică nu este decît o lungă audiere.
- Oh, sigur că cred în tine, să nu mă înţelegi greşit. Am citit undeva că în centrul Universului se află o gaură neagră, cu un fel de super-gravitaţie, de nici lumina nu scapă din ea. Tu eşti ăla, nu?
- Desigur, eu sînt. De fapt, sîntem mai mulţi.
- Deci nu cumva trebuie să-mi dai o a doua şansă, dacă tot cred în tine?

El Malefico ridică ochii către stele, acolo unde stăpînii săi cu bărbi întunecate şed în jurul focului ronţăind sufletele pe care le aduce el.
- Nu-mi spune, şi asta tot dintr-o carte ai scos-o.
- Da, mă rog. Ce spui? Nu putem face un soi de aranjament special? Nu sînt cel mai exigent om, ca să-l citez pe Frank O'Hara.

Pe Diavol începe să-l sîcîie şalele, tot stînd aşa în uşă, unde-l trage curentul.
- Crezi că aş putea să mă aşez un minut, amice? N-am nici o obligaţie legală, mă-nţelegi, dar poate că am putea discuta cererea ta.

Aşa mai vii de-acasă, gîndeşte Wakefield, arătîndu-i drumul oaspetelui său.
- Să-ţi aduc ceva de băut? Că eu, unul, aş cam avea nevoie de o tărie. Ce să fie?
- Scotch, mîrîie Diavolul, lăsîndu-se într-un fotoliu molcuţ de piele.

Celularul din buzunarul lui Wakefield a tot vibrat din cînd în cînd, pe parcursul acestei ciudate întîlniri. În timp ce pregăteşte băuturile, îşi ascultă mesajele. Este unul de la agentul de prelegeri, care îl imploră să accepte o apariţie la jumătate din preţul obişnuit; prietenul lui Ivan (singurul lui prieten), care îl invită la o partidă de poker; agentul de bursă, care încearcă să-i vîndă acţiuni la o nouă IPO; fosta sa soţie, Mariana, care vrea să îi vorbească despre fiica lor. Wakefield îşi toarnă în pahar o extra-doză.

În ăst timp, Diavolul măsoară din ochi vizuina lui Wakefield. Pentru un nimuric, tipul are ceva gust, se gîndeşte, admirînd candelabrul de Murano, chilimurile decolorate, cele trei netsuke false, cu poziţii pornografice, de pe şemineu, puse alături de pozele de familie; o femeie cu pantaloni bufanţi, un bărbat în haine de duminică, un băiat cu o bîtă de baseball. Cumpărate de la talcioc, aşa cum fac mai toate familiile în ziua de azi. Are o slăbiciune pentru falsuri. Diavolul are şi el o colecţie de fotografii de familie ale bărbaţilor de vîrstă medie culese cu mînuţa lui de pe birourile acestora. Mai întîi, a luat bărbaţii în persoană; apoi, pentru propria sa plăcere, a luat pozele de familie. Invariabil, acestea s-au dovedit a fi falsuri, recuzită, simulacre de familii adevărate, ceea ce le făcea cu adevărat dezirabile în lumea lui, unde valoarea se bazează în întregime pe diferenţa dintre fals şi adevărat. Cu cît mai mare minciuna, cu atît valoarea creşte. Pozele contrafăcute nu lăsau nici un dubiu: luase sufletele care trebuia.
- Cred că o să-ţi placă whisky-ul ăsta, spune Wakefield, cînd vine cu băuturile. E un single malt, un dar de la unul din fanii mei. Se aşează pe un scaun în faţa Întunecimii Sale, care soarbe din scotch şi dă din cap a aprobare.
- N-am fost o gazdă prea grozavă, continuă Wakefield, o dau înainte vorbind despre mine, ce vreau eu, şi alte de-astea. Dar tu? Nu cred că ţi-e prea lesne, bîntuind pămîntul, tot timpul în misiune - telefonul lui Wakefield vibrează din nou, iar bîzîitul se aude în încăperea tăcută.
- Închide blestemăţia aia. Zgomotul mă scoate din minţi, mormăie Diavolul, înghiţind dintr-o sorbire ce-i mai rămăsese din whisky.
- Tu eşti ăla cu puteri supranaturale, tu să-l închizi, explodează Wakefield, uitînd de bunele maniere.
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, spune Diavolul cu obidă, dar nu am nici o putere asupra celularelor, computerelor, televiziunii prin cablu, comunicaţiilor prin satelit şi microundelor. Nu, pe bune, e adevărul adevărat. Pe vremuri, lucrurile erau mai simple, mai nostime. Aveam o existenţă frivolă şi agreabilă, în calitate de personaj comic, îndrăgit, cvasi-funcţional. Grozav era - literatura clasică, operă, balet... Oftează din rărunchi, apoi se apleacă spre Wakefield.
- Apoi, într-un singur an, am trecut de la a fi personificat la Bolshoi la a fi zeificat de Khomeini şi Falwell. După aia a urmat bulibăşeala. O mînă de fanatici religioşi, scuipînd o retorică mucegăită şi care cereau o lucrare de dimensiuni apocaliptice. Nu vreau să mă joc de-a terminatorul lumii cu sonaţii ăştia. Mă aşteptam la o soartă mai blîndă, poate un R&R (Recreation and Relaxation, n.e.) în braţele unei soprane uşor lascive. Şi-acum vii tu şi îmi faci mizerii?

Wakefield e uimit de această ieşire. Cine ar fi ştiut ca Diavolul are atari probleme specifice vîrstei mijlocii? Sărmanul, bătrînul Pan, plîngînd în peştera sa mucegăită cînd lumina orbitoare a unei cruci de neon îi invadează întunericul şi bucuria. Şi Wakefield regretă trecerea erei păgîne şi mai că i-ar veni să-l îmbrăţişeze pe Bătrînul Ţap, dar are de încheiat o afacere.
- Ce-ai zice dacă ai avea ocazia să mai reduci un pic din trudă şi să amîni cîte ceva din aste ridicări escatologice? Dă-mi şansa de a-mi găsi adevărata viaţă. Dacă reuşesc - şi tu eşti cel care va judeca asta, de bună seamă - îmi văd mai departe de traiul meu. Dacă nu... ei bine, faci ce ai de făcut. Ar fi al dracului de relaxant faţă de toată chestia aia cu caznele şi biciuirea în masă.

Diavolul se simte ispitit. În meseria sa, jocul de noroc este singurul mod în care-ţi poţi petrece nemurirea, care nu trece deloc şi care dă prilej la multe interpretări şi migrene.
- Cam cît crezi că o să-ţi ia trebşoara asta? întreabă Întunecatul, punîndu-şi copitele pe măsuţă.
- Păi, nu ştiu... Wakefield se preface că socoteşte. Un an, poate. Maximum doi.

Diavolul se joacă gînditor cu paharul gol de whisky. Wakefield aduce sticla din bucătărie şi mai toarnă cîte un rînd ţeapăn.
- Va presupune obligatoriu ceva călătorii, ştii. Nu poţi doar sta într-un apartament şi să huzureşti. Apropo, frumos locşor.
- Nici o problemă, încuviinţează Wakefield cu grăbire. Oricum călătoresc mult. Fraierul pune botul, se felicită singur.

Diavolul rămîne tăcut, savurîndu-şi cel de-al doilea whisky. Îşi închide ochii cei galbeni şi osteniţi şi, pentru o clipă, Wakefield îşi închipuie că a adormit, pînă cînd mormăie şi ochii i se deschid cu o fluturare.
- Şi va trebui să-mi aduci cîte ceva de peste tot de unde te duci.
- Să-ţi aduc ceva? Cam ce, un suvenir, ceva valoros, ceva ca o jertfă? Încercă să fie cooperant.
- Nu ştiu, pe bune. Ceva ce crezi că mi-ar face plăcere. Poate fi orice.
- Eşti sigur că nu vrei ceva mai abstract? Şi nu cere tradiţia să-mi ceri sufletul în schimbul acestui tîrg? Aşa se petrec lucrurile în Faust, în Maestrul şi Margareta, în toate textele clasice.
- Mai scuteşte-mă! mîrîie Diavolul. Mă scald în suflete pînă peste cap. E o piaţă numai bună pentru cumpărători. Uită-te pe fereastră şi vezi şi singur.

Un şir de femei tinere se întinde pe trotuar, cît vezi cu ochii. Un regizor faimos filmează în cartier şi fetele au venit pentru audiţie. Regizorul a dat deja rolul; audiţia este numai o modalitate de a-i face rost moşoteiului de oarece futai. Wakefield înţelege încotro bate Diavolul.
- Deci nu rîvneşti la sufletul meu.
- Porneşti, domnul meu, de la presupunerea că ai avea aşa ceva, dar fie că ai sau nu, eu, unul, nu-l vreau. Eu vreau un lucru, un obiect, "obiectivitate" pură, ceva care să-mi demonstreze că ai găsit aşa numita viaţă adevărată. În afara de asta, vîrtejul de spaimă şi de îndoială de sine pe care simpla mea cerere ţi l-a produs e plată îndeajuns pentru mine. Batem palma, domnule Wakefield, dacă te învoieşti la aceste condiţii. Îţi dau un an. Este o ocazie nepămînteană, dar acum, că existenţa mea a fost probată ştiinţific prin existenţa găurilor negre, îmi pot permite să fiu un pic mărinimos.

Wakefield cîntăreşte aspectele practice ale căutării sale.
- Dar ce se va alege de toţi oamenii care depind de mine? Fosta nevastă, fiica noastră, companiile de cărţi de credit, oamenii din memoria telefonului meu mobil?
- Nici măcar nu vor băga de seamă că ai dispărut.
- Aşadar, cînd va începe această vînătoare spirituală de hoituri? întreabă Wakefield, cu un ton mai relaxat decît el însuşi.
- Trebuie să aştepţi sunetul pistolului de start, spune Diavolul, supermisterios, ridicîndu-şi paharul gol, dar pînă una-alta, poţi să-mi mai torni un rînd.


Partea întîi
Vechiul Cartier

Wakefield trăieşte singur în cartierul cel vechi al unui oraş-port plin de răsfăţuri, cunoscut pentru viguroasa sa viaţă de noapte. De fapt, chiar e noapte, cam orele zece ale unei nopţi ploioase şi Wakefield tocmai ce a încheiat pactul cu Diavolul. Plin de vigoare după aşa întîlnire, îşi ia umbrela şi, după cum îi e obiceiul, se îndreaptă către barul din colţul străzii, un fel de a doua sa casă. Se ciocneşte de o turmă de turişti care blochează trotuarul. Stau ciucur în jurul unui ghid cu capă, care le oferă un "tur al fantomelor". Par trişti, muraţi, rătăciţi şi oarecum speriaţi. Ecusoane autocolante îi identifică drept membri ai grupului, astfel încît nici un blatist să nu se poată lipi.

Fiecare ghid din oraş are propriile sale poveşti, cu fantomele aferente, şi cu toţi se află într-o concurenţă acerbă, chiar furibundă. Între ghizii costumaţi se pot isca încăierări şi chiar se iscă deseori: vampiri cu mantii de mătase atacă alţi vampiri cu mantii de mătase, iar uneori şi turiştii o iau pe coajă în cursul acestor lupte. De obicei, Wakefield ocoleşte aceste grupuri ca pe o ciumă ce sînt. Ghidul de faţă pare că îl arată cu degetul, dar Wakefield ştie că gestul se adresează clădirii din spatele lui, prima gheţărie a oraşului, în prezent un hotel în care fantomele soldaţilor confederaţi îşi fac deseori apariţia. Unii dintre turişti stau chiar în acest hotel şi plescăie din limbă a plăcere la auzul dezvăluirilor ghidului. Alţii se holbează la Wakefield ca şi cum ar fi el însuşi o stafie. Se strecoară pe sub nasul grupului de gură-cască şi ajunge repejor la destinaţie.

Ivan Zamyatin, un emigrant rus devenit taximetrist şi unul dintre filosofii neştiuţi ai Americii, şade la locul său obişnuit din bar, în dreptul unei ferestre deschise către stradă, dar la adăpost de ploaie. Poate fi găsit în bar aproape în fiecare zi, după cinci; barul este camera lui de zi, aşa cum taxiul este biroul său.

Wakefield îşi închide umbrela şiroindă şi se aşează pe scaunul de lîngă Zamyatin.
- Ai citit ceva de Hawthorne? îl întreabă Wakefield pe amicul său, în loc de bun găsit.
- Ştiu Casa cu şapte frontoane şi povestea Tînărul Goodman Brown despre tînărul acela care se întîlneşte cu Diavolul într-o pădure şi ajunge şi la sabatul vrăjitoarelor şi toată lumea din oraş se amestecă...
- Nu, nu aceea. Mai e o poveste cu un tip care îşi părăseşte nevasta şi casa şi toată lumea crede că e mort, dar apare din nou după douăzeci de ani, fără nici o explicaţie, fără să i se pună vreo întrebare.

Zamyatin îşi scarpină unul dintre perciunii luxurianţi care coboară de pe ţeasta-i pleşuvă.
- În Rusia, cînd dispare cineva, toată lumea ştie ce s-a întîmplat. Îl ia KGB-ul şi îl expediază în Siberia, asta dacă nu cumva îl ucid pe loc.

Wakefield îi aruncă prietenului său o privire piezişă.
- Nu asta voiam să spun. Tipul trăia în Anglia, o ţară democratică, unde viaţa privată şi drepturile persoanei sînt respectate. A vrut s-o şteargă şi asta a şi făcut, apoi s-a întors. Punct, sfîrşitul poveştii.

Ivan nu se arată impresionat de oamenii care dispar din proprie voinţă, căci pe el l-a făcut Statul să dispară, mai întîi pentru vreo şase luni, într-o instituţie de boli mintale. După acea experienţă, a lucrat cinci ani în vecinătatea Cercului Arctic, dar nu vede acest episod cvasi-solitar ca pe o "dispariţie". A fost mai degrabă o intrare graduală în rîndul lumii. În America s-a dezbărat, deliberat, de dragostea de singurătate.
- Ştii, spune, privind în adîncurile paharului de vodcă, fumez în restaurante, îmi parchez taxiul lîngă gurile de hidrant, vorbesc cu toţi cei pe care îi întîlnesc. Las multe indicii, ca oamenii să poată spune "Ivan a fost aici acum cîteva minute, i-am dat o amendă pentru parcare neregulamentară, am vorbit cu el la bar, e viu, e bine!" Nu ca în Rusia unde puf! Dispari într-un minut new-yorkez.

Wakefield rămîne tăcut cîteva minute în faţa unei atari înţelepciuni de netăgăduit, tipică pentru Zamyatin.
- Mi s-a arătat Diavolul azi, spune în cele din urmă, ştiind că lui Ivan poate să-i spună orice, oricît ar fi de absurd.
- Ce tot spui acolo, cum adică diavolul? Ivan pare dezgustat. Nu fi prost. Noi, ruşii, sîntem sătui de diavol, a făcut deja prea destul pentru noi. Am venit aici ca să scap de demoni. Eşti un american bogat, nu prea urît, ai bani să mănînci în oraş, să te duci la spectacole, să faci ce vrei. Ce-ţi trebuie ţie diavol, sau Dumnezeu, sau chestii de-astea?

Zamyatin nu are timp de diavoli. E prea ocupat să-şi lase urmele peste tot, să umple spaţiul cu fum, zgomot, pohte, străini. Dacă o vrăjitoare ar încerca să-l mănînce, toţi oamenii pe care i-a întîlnit (fie şi numai o dată, dar pe care şi-a lăsat adînc amprenta) i-ar sări în ajutor.

Wakefield este şi el un tip destul de ocupat. Este un scriitor ambulant şi un vorbitor în aproape orice domeniu, inclusiv călătoriile. Deseori conferenţiază în locuri despre care a scris deja, oferindu-le localnicilor perspectiva unui "outsider expert" asupra lumii care le e familiară. Păstrîndu-şi o naivitate emblematică, perorează despre orice: viaţă, bani, artă sau arhitectură.

Pentru Wakefield, subiectele abordate nu sînt pur academice. A dus ceea ce i s-a părut a fi o viaţă interesantă, iar observaţiile sale au la bază propria experienţă. Simte că opiniile sale transformă, nu ştie cum, oamenii în fiinţe mai bune şi că îşi aduce contribuţia la binele public şi că aerul său degajat de a şti toate lucrurile alea de care vorbeşte îi conferă autoritate, aşa că oamenii sînt convinşi că sub pielea unui călător studios se află o inimă palpitîndă. Ba şi-a creat şi o reputaţie de "vorbitor motivaţional", deşi nu chiar unul tipic, dimpotrivă. Nu e genul care îi ajută pe oameni să-şi găsească eul interior cu jonglerii, de exemplu. Punctul de vedere al lui Wakefield are ceva întunecat, chiar demoralizant, ceea ce uneori face ca ascultătorii lui să întîmpine greutăţi în a-şi termina salata din farfurie, ca să nu mai vorbim de rău-famatul "pui de conferinţă".

Se cîştigă bine din afacerea asta cu prelegerile: angajatorii aruncă averi considerabile ca să-şi "motiveze" lucrătorii, ceea ce face ca majoritatea angajaţilor să fie supra-motivaţi şi radiază atîta energie pozitivă încît companiile sînt silite să crească şi să furnizeze noi unităţi (uneori închipuite) pentru a crea front de lucru acestui entuziasm fără de margini. Unii CEO mai hîrşiţi caută discret oameni realişti, chiar pesimişti, pentru a mai tempera din această bună-dispoziţie agresivă. Tipul de motivaţie oferit de Wakefield serveşte în mod unic această nevoie, iar agenda lui a devenit extrem de plină.
- Cum merge afacerea asta cu prelegerile? întreabă Zamyatin, concediind diavolul din conversaţie.
- Extraordinar. Este o penurie de puncte de vedere non-pozitive, explică Wakefield, aşa că e o piaţă numai bună pentru vînzători. Am auzit că marile corporaţii chiar importă vorbitori din ţările foste comuniste, unde perspectiva non-pozitivă este norma, corectează-mă dacă greşesc. Din păcate, voi, importaţii nu vorbiţi engleza prea bine, ceea ce îngreunează transferul viziunii voastre sumbre către un public numeros. Ai putea face un bănuţ grămadă, Ivan, dacă ai putea să te faci mai bine înţeles.

Ivan e obişnuit cu provocările lui Wakefield, dar tot sare:
- Ce-are engleza mea? Oricum, nici un mahăr nu vrea să audă ce cred eu: totul e rahat. Mă rog, asta e mesaj "nonpozitiv", dar ar trebui să fii fericit oricum, iar ăsta e optimism. Se întoarce cu spatele către Wakefield şi strigă:
- Frumoasă barmaniţă, două vodci, dacă nu ţi-e cu supărare.
- Optimismul, continuă Zamyatin, era produsul oficial al comunismului, doar că oamenii nu puteau mînca optimism, aşa că au devenit pesimişti. Doamne păzeşte ca aşa ceva să se întîmple în America! Noi producem destul ca să aibă toţi ce mînca şi avem nevoie de pesimişti ca să ne facă să ne împăcăm cu gîndul că nu suferim de foame. Uite şi vodcile!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer