Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Complotul împotriva Americii


Philip Roth

27.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Philip Roth
Complotul împotriva Americii
Editura Polirom, 2006

Traducere şi note de Fraga Cusin


*****

Intro


În anul 1997, Philip Roth a primit Premiul Pulitzer pentru Pastorala americană. În 1998 i-a fost decernată, la Casa Albă, National Medal of Arts, iar în 2002 Gold Medal in Fiction, cea mai înaltă distincţie a Academiei Americane, conferită anterior, printre alţii, lui John Dos Passos, William Faulkner şi Saul Bellow. A cîştigat de două ori National Book Award, PEN/ Faulkner Award şi National Book Critics Circle Award. În anul 2005, Philip Roth devine cel de-al treilea scriitor american în viaţă a cărui operă va fi publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Ultimul dintre cele opt volume este prevăzut să apară în 2013.

1. iunie 1940-octombrie 1940

Votaţi-l pe Lindbergh sau votaţi războiul


Frica este dominanta acestor amintiri, o frică permanentă. Fireşte, orice copilărie îşi are spaimele ei, cu toate acestea mă întreb: aş fi fost un băieţel mai puţin înspăimîntat dacă Lindbergh n-ar fi fost preşedinte sau dacă eu n-aş fi fost copil de evrei?

Cînd a venit primul şoc, în iunie 1940 – nominalizarea în cursa pentru preşedinţie a lui Charles A. Lindbergh, eroul american al aviaţiei internaţionale, la Convenţia Republicană de la Philadelphia – tata avea treizeci şi nouă de ani, era agent de asigurări, avînd ca studii şcoala primară, cîştiga puţin sub cincizeci de dolari pe săptămînă, care ajungeau pentru plata la timp a facturilor esenţiale, după care nu mai rămînea mare lucru. Mama, care voise să meargă la colegiul pedagogic, însă nu putuse din cauza cheltuielilor prea mari, care trăise acasă, lucrînd ca secretară de birou după ce terminase liceul, care reuşise să facă în aşa fel încît să nu ne simţim săraci în cea mai grea perioadă a Crizei, administrînd cîştigul pe care i-l încredinţa tata în fiecare vineri cu aceeaşi pricepere cu care conducea gospodăria, avea treizeci şi şase de ani. Fratele meu, Sandy, elev într-a şaptea, cu un talent deosebit la desen, avea doisprezece ani, iar eu, într-a treia, mai avansat cu un trimestru decît ar fi trebuit să fiu şi colecţionar începător de timbre, inspirat, ca milioane de alţi puşti, de cel mai mare filatelist al ţării, preşedintele Roosevelt, aveam şapte ani.

Locuiam în apartamentul de la nivelul al doilea al unei mici case cu mai mulţi locatari, de două-jumate, adică parter, etaj şi mansardă, pe o stradă mărginită de copaci, cu case tip, de lemn, cu verande de cărămidă roşie, fiecare verandă cu acoperiş triunghiular, şi cu cîte o curte minusculă în faţă, închisă cu gard viu, tăiat scurt. Cartierul Weequahic fusese construit pe loturi agricole, la marginea nesistematizată din sud-vest a oraşului Newark, imediat după primul război mondial, cu vreo jumătate de duzină din străzi înzestrate pompos cu nume de comandanţi glorioşi de marină din războiul hispano-american, şi cu cinematograful local botezat după un văr de-al cincilea al lui FDR – şi al douăzeci şi şaselea preşedinte al ţării – Roosevelt1. Strada noastră, Summit Avenue, se afla pe coama dealului din cartier, o ridicătură la fel de înaltă ca oricare alta dintr-un oraş-port, care doar ici şi colo se înalţă la o sută de picioare deasupra nivelului mlaştinii sărate mareice la nord şi est de oraş şi dînd spre golful adînc de la est de aeroport, care ocoleşte rezervoarele de petrol din peninsula Bayonne şi se uneşte acolo cu Golful New York, trecînd pe lîngă Statuia Libertăţii şi sfîrşind în Atlantic. Privind spre vest prin fereastra din spate a dormitorului nostru, puteam vedea uneori uscatul pînă hăt, la liziera întunecată a lanţului muntos Watchung, munţi scunzi, la poalele cărora se aflau mari domenii şi suburbii bogate, cu locuitori puţini, care reprezenta marginea extremă a lumii cunoscute şi se afla la vreo opt mile de casa noastră. O stradă mai la sud se afla oraşul muncitoresc Hillside, a cărui populaţie era predominant creştină. Frontiera cu Hillside marca intrarea în Union County, un New Jersey cu totul diferit.

Eram o familie fericită în anul 1940. Părinţii mei erau oameni de lume, primitori, prietenii lor se alegeau dintre colegii lui tata de la birou şi dintre femeile care, împreună cu mama, contribuiseră la organizarea Asociaţiei Părinţi-Profesori de la noua şcoală de pe Chancellor Avenue, unde învăţam eu şi fratele meu. Toţi erau evrei. Bărbaţii din cartier erau fie în afaceri pe cont propriu – patroni ai magazinului local de dulciuri ori ai băcăniei, magazinului de bijuterii, magazinului de îmbrăcăminte, magazinului de mobilă, atelierului de reparaţii, magazinului de delicatese, fie proprietari ai unor mici ateliere industriale la linia Newark-Irvington, fie liber-profesionişti – instalatori, electricieni, zugravi şi cazangii – sau comis-voiajori pedeştri ca tata, străbătînd zilnic străzile oraşului, intrînd în casele oamenilor, ca să-şi vîndă mărfurile contra comision. Medicii şi avocaţii evrei şi negustorii cărora le mergea bine şi care aveau magazine mari în centru locuiau în case pentru o singură familie, pe străzi care porneau de pe versantul de răsărit al dealului Chancellor Avenue, mai aproape de verdeaţa şi copacii din Weequahic Park, o zonă amenajată de trei sute de acri, cu lac pe care se putea merge cu barca, teren de golf şi pistă de călărie, care despărţea cartierul Weequahic de platformele industriale şi terminalele navale care se înşirau de-a lungul Route 27 şi a viaductului Căilor Ferate Pennsylvania la est de el şi pe lîngă aeroportul în plină dezvoltare de la est de acesta şi pînă la marginile Americii de la est de el – gările şi docurile din Golful Newark, unde se descărcau mărfuri aduse din toată lumea. La marginea de vest a cartierului, marginea fără parcuri, unde stăteam noi, locuia ici-colo cîte un profesor sau farmacist, în rest, puţini oameni cu profesii liberale se aflau printre vecinii noştri apropiaţi şi, evident, nici una dintre familiile bogate de întreprinzători sau fabricanţi. Bărbaţii munceau cincizeci, şaizeci, chiar şaptezeci de ore pe săptămînă sau şi mai mult; femeile munceau tot timpul, fără prea multe utilaje care să le uşureze munca, spălînd rufe, călcînd cămăşi, cîrpind ciorapi, întorcînd gulere, cosînd nasturi, apărînd lîneturile de molii, lustruind mobila, măturînd şi spălînd podele, frecînd ferestre, curăţînd chiuvete, băi şi closete şi sobe, dînd cu aspiratorul pe covoare, îngrijind de bolnavi, cumpărînd alimente, gătind, hrănind familia, făcînd ordine în dulapuri şi sertare, supraveghind vopsitul, zugrăvitul şi reparaţiile din gospodărie, organizînd sărbătorile religioase, plătind facturi şi ţinînd contabilitatea familiei, îngrijindu-se în acelaşi timp de sănătatea copiilor lor, de îmbrăcămintea şi curăţenia lor, de teme, de hrana şi comportamentul lor, de sărbătorirea zilelor lor de naştere, de disciplina şi starea lor de spirit. Cîteva femei munceau cot la cot cu soţii lor în prăvălii de familie de pe străzile comerciale din apropiere, ajutate după şcoală şi sîmbăta de copiii mai mari, care livrau comenzi, luau seama la marfă şi se ocupau de curăţenie.

Eu îi identificam şi îi deosebeam pe vecinii noştri mai mult după muncă decît după religie. Nimeni din cartier nu purta barbă sau îmbrăcăminte demodată din Lumea Veche, nici chipă, afară sau în casele prin care mă perindam în mod obişnuit cu prietenii de-o vîrstă cu mine. Adulţii nu mai practicau religia în chip manifest, la vedere, dacă o mai practicau serios în vreun fel şi, cu excepţia unora mai vîrstnici, ca măcelarul cuşer şi croitorul, şi a bunicilor bolnavi sau decrepiţi care locuiau de nevoie cu urmaşii lor adulţi, rar auzeai pe cineva vorbind cu accent prin împrejurimi. Deja în anul 1940, părinţii evrei şi copiii lor din partea de sud-vest a celui mai mare oraş din New Jersey vorbeau între ei într-o engleză americană care suna mai degrabă ca limba vorbită în Altoona sau Binghamton decît ca faimoasele dialecte vorbite dincolo de Hudson de evrei ca noi din cele cinci districte. Inscripţii ebraice mai găseai desenate pe vitrina măcelarului şi gravate pe pragul micilor sinagogi din cartier, dar nicăieri în altă parte (cu excepţia cimitirului) ochiul nu se întîlnea cu alfabetul din cartea de rugăciuni, ci cu literele familiare ale limbii autohtone, folosită tot timpul, practic de toată lumea, în orice scop, important sau nu. La chioşcul de ziare din faţa magazinului de dulciuri din colţ, cei care cumpărau Racing Form erau de zece ori mai numeroşi decît aceia care luau ziarul în idiş, Forvertz.

Israelul încă nu exista, şase milioane de evrei europeni încă nu încetaseră să existe, iar relevanţa locală a îndepărtatei Palestine (aflată sub mandat britanic după dizolvarea, în 1918, de către Aliaţii victorioşi, a ultimelor provincii îndepărtate ale defunctului Imperiu Otoman) era pentru mine un mister. Cînd un străin care chiar purta barbă şi nu fusese nici măcar o clipă văzut fără pălărie, se arăta o dată la cîteva luni, după lăsarea întunericului, să ceară într-o engleză stricată o contribuţie pentru întemeierea unei patrii naţionale evreieşti în Palestina, eu, care nu eram un copil neştiutor, nu prea pricepeam ce căuta el pe palierul nostru. Părinţii ne dădeau, mie sau lui Sandy, cîţiva bănuţi să-i punem în cutia lui de colectă, o generozitate, mă gîndeam eu mereu, venită din cumsecădenie, aşa, ca să nu rănească sentimentele unui biet bătrîn care, de la un an la altul, părea incapabil să-şi bage în cap că noi deja aveam o patrie, de trei generaţii. Eu juram credinţă steagului patriei noastre în fiecare dimineaţă, la şcoală. Cîntam despre minunăţiile ei cu colegii de clasă la serbări. Respectam cu rîvnă sărbătorile ei naţionale, fără să mă îndoiesc o clipă de afinitatea mea cu focurile de artificii din ziua de 4 Iulie sau cu curcanul din Ziua Recunoştinţei sau cu meciurile simultane de Ziua Eroilor. Patria noastră era America.

Apoi, republicanii l-au desemnat candidat pe Lindbergh şi totul s-a schimbat.

Timp de aproape un deceniu, Lindbergh a fost un mare erou în cartierul nostru, ca pretutindeni, de altfel. Ba chiar, încheierea zborului său solo, de treizeci şi trei de ore şi jumătate, fără oprire, de la Long Island la Paris, în minusculul monoplan botezat Spirit of St. Louis, s-a întîmplat să coincidă cu ziua din primăvara lui 1927 în care mama a descoperit că e însărcinată cu fratele meu mai mare. Ca urmare, tînărul aviator, a cărui îndrăzneală dăduse fiori Americii şi lumii întregi şi a cărui realizare prevestea un viitor de progres aeronautic inimaginabil, a ajuns să ocupe un loc aparte în galeria de poveşti de familie din care se naşte prima mitologie închegată a unui copil. Reunite, misterul sarcinii şi eroismul lui Lindbergh îi confereau o distincţie aproape divină dragei mele mame, pentru care nici mai mult, nici mai puţin decît o bunăvestire globală însoţise întruparea primului ei copil. Sandy avea să nemurească mai tîrziu acest eveniment printr-un desen care ilustra suprapunerea celor două măreţe evenimente. În desen, realizat la vîrsta de nouă ani şi trăsnind cu totul nepotrivit a afiş sovietic, Sandy şi-a imaginat-o pe mama la mile distanţă de casa noastră, în mijlocul unei mulţimi voioase, la locul unde se întîlnesc străzile Broad şi Market. O tînără suplă de douăzeci şi trei de ani, cu păr negru şi un zîmbet tot numai încîntare sănătoasă e, surprinzător, singură şi purtîndu-şi şorţul de bucătărie înflorat la intersecţia celor mai aglomerate artere principale ale oraşului, cu o mînă desfăcută larg peste şorţ, acolo unde şoldurile ei au încă o înşelătoare formă feciorelnică, în timp ce cu cealaltă, doar ea din toată mulţimea, arăta către cer, spre Spirit of St. Louis, care trece vizibil deasupra centrului Newarkului exact în momentul în care femeia îşi dă seama că, printr-o ispravă tot atît de triumfătoare pentru un muritor, ca aceea a lui Lindbergh, l-a conceput pe Sanford Roth.

Sandy avea patru ani, iar eu, Philip, încă nu mă născusem, cînd, în martie 1932, primul copil al lui Charles şi Anne Morow Lindbergh, un băiat a cărui venire pe lume, în urmă cu douăzeci de luni, fusese prilej de bucurie naţională, a fost răpit din casa nouă, izolată, a familiei sale, aflată în localitatea rurală Hopewell, New Jersey. Vreo zece săptămîni mai tîrziu, trupul în descompunere al micuţului a fost descoperit din întîmplare în pădure, la cîteva mile depărtare. Copilul fusese ucis fie de o mînă criminală, fie accidental, după ce fusese smuls din pătuţul lui şi, la adăpostul întunericului, în hăinuţele de noapte, scos pe o fereastră a camerei de la etajul al doilea şi coborît pe-o scară improvizată, în timp ce doica şi mama erau ocupate cu activităţile obişnuite de seară în altă parte a casei. La vremea cînd s-a încheiat procesul de răpire şi ucidere, la Flemington, New Jersey, în februarie 1935, cu condamnarea lui Bruno Hauptmann – un fost puşcăriaş neamţ de treizeci şi cinci de ani care locuia în Bronx cu soţia sa nemţoaică –, vitejia primului pilot din lume care traversase singur Atlanticul era deja pătrunsă de un patos care făcea din el un titan martir comparabil cu Lincoln.

După proces, soţii Lindbergh au părăsit America, în speranţa că, printr-o expatriere temporară, vor putea feri de primejdii un nou copil Lindbergh şi vor putea dobîndi într-o oarecare măsură intimitatea la care rîvneau. Familia s-a mutat într-un sătuc din Anglia şi, de acolo, ca cetăţean particular, Lindbergh a început să facă în Germania nazistă călătoriile care aveau să-l transforme într-un ticălos pentru cei mai mulţi evrei americani. Pe parcursul a cinci astfel de vizite, în timpul cărora a reuşit să se familiarizeze în mod direct cu imensitatea maşinii de război germane, s-a întreţinut ostentativ cu mareşalul aerului Göring, a fost decorat solemn în numele Führerului şi şi-a exprimat deschis înalta stimă faţă de Hitler, numind Germania "cea mai interesantă naţiune" a lumii, iar pe liderul ei, "un mare bărbat". Şi tot acest interes şi toată această admiraţie, după ce legile rasiste ale lui Hitler din 1935 retrăseseră evreilor din Germania drepturile civile, sociale şi de proprietate, le anulaseră cetăţenia şi interziseseră căsătoriile între evrei şi arieni.

Cînd am început eu să merg la şcoală, în 1938, numele lui Lindbergh provoca aceeaşi indignare în casa noastră ca şi emisiunile duminicale de la radio ale părintelui Coughlin, preotul zonei Detroit care scotea un săptămînal de dreapta, intitulat Social Justice şi a cărui furie antisemită a stîrnit pasiunile unei audienţe considerabile în vremurile de restrişte ale ţării. Era în noiembrie 1938 – cel mai întunecat, cel mai crunt an pentru evreii Europei în optsprezece secole – cînd naziştii de pe tot cuprinsul Germaniei au declanşat Kristallnacht, cel mai groaznic pogrom din istoria modernă: sinagogi incendiate, casele şi magazinele evreilor distruse şi, pe tot parcursul unei nopţi ce prevestea un viitor monstruos, evrei, cu miile, luaţi cu forţa din căminele lor şi transportaţi în lagăre de concentrare. Cînd i s-a sugerat lui Lindbergh că ar trebui, ca o reacţie la această sălbăticie fără precedent comisă de către un stat asupra propriilor săi nativi, să se gîndească să înapoieze crucea de aur împodobită cu patru svastici, conferită lui în numele Führerului de către mareşalul aerului Göring, acesta a refuzat, pe motiv că, pentru el, a renunţa în public la Crucea Militară a Vulturului German ar constitui "o insultă fără rost" la adresa conducerii naziste.

Lindbergh a fost primul american celebru în viaţă pe care am învăţat să-l urăsc – aşa cum preşedintele Roosevelt a fost primul american celebru în viaţă pe care am fost învăţat să-l iubesc –, astfel încît desemnarea lui de către republicani pentru a candida împotriva lui Roosevelt în 1940 a însemnat pentru mine un atac mai dur decît orice altceva înainte de asta împotriva acelei uriaşe zestre de siguranţă personală pe care o luasem de bună, ca fiu american al unor părinţi americani, într-o şcoală americană dintr-un oraş american al unei Americi care trăia în pace cu lumea.

Singura ameninţare comparabilă apăruse cu vreo treisprezece luni mai devreme cînd, pe baza unor vînzări permanent ridicate în cea mai grea perioadă a Crizei, tatălui meu, ca agent al sucursalei Metropolitan Life din Newark, i se oferise o avansare în funcţia de director-adjunct însărcinat cu agenţii, la sediul companiei aflat la şase mile la vest de casa noastră, în Union, un oraş despre care ştiam doar că avea un cinematograf drive-in, unde se proiectau filme chiar cînd ploua, şi unde firma dorea ca tatăl meu şi familia sa să locuiască dacă primea slujba. Ca director-adjunct, tatăl meu ar fi putut să cîştige în scurt timp şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămînă, iar în anii următori să ajungă la o sută pe săptămînă, o avere în 1939 pentru oameni cu pretenţiile noastre modeste. Şi, cum în Union se găseau de vînzare case la preţuri scăzute din pricina Crizei, cu cîteva mii de dolari, tata ar fi reuşit să-şi realizeze o ambiţie pe care o nutrise de cînd, copil sărac, creştea într-un apartament cu chirie din Newark: să devină proprietar american de casă. "Mîndria proprietăţii" era o expresie favorită a tatei, întruchipînd, pentru un bărbat de condiţia lui, o idee suptă odată cu laptele matern, una fără legătură cu competiţia socială sau cu consumul ostentativ, ci cu poziţia lui de bărbat care îşi întreţine familia.

Unicul neajuns era că, întrucît Union, ca şi Hillside, era un oraş muncitoresc de creştini, tatăl meu mai mult ca sigur ar fi fost singurul evreu într-un birou de vreo treizeci şi cinci de angajaţi, mama mea singura evreică de pe strada noastră, iar eu şi Sandy – singurii copii evrei din şcoala noastră.

Sîmbătă, după ce i se oferise tatălui meu avansarea – o avansare care, mai presus de toate, ar fi răspuns speranţei unei familii care traversa Criza de a avea o fărîmă de siguranţă financiară – am pornit-o toţi patru, după prînz, să vizităm Union. Dar, odată ajunşi acolo, mergînd cu maşina în sus şi în jos pe străzile cu locuinţe şi uitîndu-ne la casele cu etaj – nu chiar identice, dar avînd totuşi fiecare verandă acoperită şi gazon tuns şi un arbust şi o alee cu zgură pînă la garajul pentru o maşină, case foarte modeste, dar, chiar şi aşa, mai spaţioase decît apartamentul nostru cu două dormitoare, şi semănînd foarte bine cu căsuţele albe din filmele despre orăşelul tipic american – cum ziceam, odată ajunşi acolo, entuziasmului nostru naiv în legătură cu avansarea familiei noastre în rîndurile clasei de proprietari de casă i-au luat locul, cum era de aşteptat, neliniştile în legătură cu limitele milei creştine. Cînd tata a întrebat: "Ce crezi, Bess?", mama, de obicei energică, a răspuns cu un entuziasm pe care pînă şi un copil îl simţea prefăcut. Şi, aşa mic cum eram, m-am priceput să ghicesc de ce. Pentru că ea gîndea aşa: "Casa noastră va fi casa «unde stau evreii». O să fie iar ca în Elizabeth".

Elizabeth, New Jersey, pe vremea cînd mama creştea acolo într-un apartament deasupra băcăniei tatălui ei, era un port industrial pe sfert cît Newark, dominat de muncitorii irlandezi şi politicienii lor şi de o viaţă parohială bine închegată, care gravita în jurul numeroaselor biserici din oraş, şi, cu toate că n-am auzit-o niciodată plîngîndu-se că ar fi fost rău tratată făţiş cînd era fetiţă, abia cînd s-a măritat şi s-a mutat în noul cartier evreiesc din Newark a descoperit încrederea care a făcut-o să devină mai întîi "mamă de şcoală primară" în Asociaţia Părinţi-Profesori, apoi vicepreşedintă a APP, însărcinată cu înfiinţarea unui Club al Mamelor de Grădiniţă, şi, în cele din urmă, preşedinta APP, poziţie din care, după ce a participat la o conferinţă în Trenton pe tema paraliziei infantile, a propus organizarea unui bal anual, sub egida organizaţiei March of Dimes, pe 30 ianuarie – ziua de naştere a preşedintelui Roosevelt –, sugestie acceptată de majoritatea şcolilor din Newark. În primăvara anului 1939, era în al doilea ei an de reuşite ca lider cu idei progresiste, deja sprijinind un tînăr profesor de studii sociale care dorea să introducă "educaţia vizuală" în clasele de la Chancellor, şi nu putea să nu se imagineze lipsită de tot ce realizase prin faptul că devenise soţie şi mamă pe Summit Avenue. Dacă am fi avut şansa să cumpărăm şi să ne mutăm într-o casă de pe oricare dintre străzile din Union, pe care le vedeam acum în cea mai avantajoasă înfăţişare a lor, primăvăratică, nu doar că statutul ei ar fi recăzut la ceea ce fusese pe cînd creştea ca fiică de băcan evreu imigrant în oraşul irlandez şi catolic Elizabeth, dar, mai rău decît atît, Sandy şi cu mine am fi fost obligaţi să retrăim propria ei tinereţe îngrădită, ca străinii din cartier.

În pofida stării de spirit a mamei, tata a făcut tot posibilul să ne încurajeze, remarcînd cît de curat şi bine întreţinut arăta totul, reamintindu-ne, lui Sandy şi mie, că, locuind într-una dintre acele case, noi doi nu va mai trebui să împărţim un dormitor mic şi un singur dulap şi explicîndu-ne că era mai profitabil să achităm o ipotecă decît să tot plătim chirie, o lecţie de economie elementară care s-a întrerupt brusc atunci cînd a trebuit să oprească maşina la un semafor lîngă un fel de grădină-restaurant care domina un colţ al intersecţiei. Mese verzi de picnic erau aşezate sub arbori umbroşi, plini de frunze, şi, în această după-amiază însorită de weekend, vedeam chelneri în haine albe cu brandemburguri mişcîndu-se repede, purtînd tăvi pline cu sticle şi căni şi farfurii, şi bărbaţi de toate vîrstele adunaţi în jurul fiecărei mese, fumînd ţigări şi pipe şi trabucuri, sorbind din cupe înalte şi halbe de porţelan. Era şi muzică – un acordeon la care cînta un omuleţ îndesat cu pantaloni scurţi şi ciorapi lungi şi o pălărie împodobită cu o pană.

— Ticăloşii! a exclamat tata. Fascişti nenorociţi!

Apoi lumina semaforului s-a schimbat şi am pornit mai departe, în tăcere, să vedem clădirea de birouri unde tata era pe cale să prindă ocazia de-a cîştiga mai mult de cincizeci de dolari pe săptămînă.

Fratele meu a fost cel care, atunci cînd ne-am dus la culcare în seara aceea, mi-a explicat de ce tata îşi ieşise din fire şi înjurase tare în faţa copiilor: jumătatea de hectar amenajată intim, cu parfum de petrecere în aer liber în mijlocul oraşului, se numea grădină-berărie, grădina-berărie avea ceva de-a face cu Bundul Germano-American, Bundul Germano-American avea ceva de-a face cu Hitler, iar Hitler, după cum nu trebuia să mi se spună mie, avea totul de-a face cu persecutarea evreilor.

Beţia antisemitismului. Aşa am ajuns să mi-i imaginez pe toţi ăia care beau cu atîta voioşie în grădina-berărie în acea zi – ca toţi naziştii de pretutindeni – dînd de duşcă halbă după halbă de antisemitism ca şi cum ar fi înghiţit leacul universal.

Tatăl meu a trebuit să-şi ia liber o dimineaţă de lucru, pentru a se duce la sediul central din New York, clădirea înaltă pe al cărui turn cel mai înalt se afla farul pe care compania sa îl numise cu mîndrie "Lumina care nu se stinge niciodată", şi să-l informeze pe administratorul agenţiilor că nu putea accepta avansarea la care aspira.

— E vina mea, a rostit mama deîndată ce el a început să povestească la cină ce se întîmplase acolo, la etajul optsprezece de pe Madison Avenue nr. 1.

— Nu-i vina nimănui, a zis tata. V-am explicat înainte să plec ce-aveam de gînd să-i spun şi m-am dus şi i-am spus şi gata. Nu ne mutăm în Union, băieţi. Rămînem aici.

— Şi el ce-a făcut? a întrebat mama.

— A ascultat pînă la capăt.

— Şi pe urmă? a întrebat ea.

— S-a ridicat şi mi-a strîns mîna.

— N-a zis nimic?

— A zis "Noroc, Roth".

— S-a supărat pe tine.

— Hatcher e un gentleman de modă veche. Un goi voinic, de aproape doi metri. Arată ca o vedetă de cinema. Are şaizeci de ani şi e în mare formă. Ãştia sînt oamenii care conduc, Bess, ei nu-şi pierd timpul supărîndu-se pe cineva ca mine.

— Şi-acum, ce urmează? a întrebat ea, vrînd să spună că orice avea să se întîmple ca o consecinţă a întrevederii lui cu Hatcher n-avea să fie de bine şi putea să fie de rău.

Şi eu credeam că înţeleg de ce. Dă-ţi toată silinţa şi poţi reuşi – asta era axioma în care fuseserăm crescuţi de ambii părinţi. La masa de seară, tatăl meu le spunea copiilor săi, iar şi iar:

— Dacă te întreabă cineva: "Poţi faci treaba asta? Te descurci?", tu răspunzi: "Fără doar şi poate". Pînă să-şi dea ei seama că nu poţi, vei fi învăţat deja şi slujba e a ta. Şi, cine ştie, se poate dovedi că a fost şansa vieţii tale.

Dar la New York el nu făcuse deloc aşa.

— Ce-a zis Şeful? a insistat mama.

Şeful îi ziceam noi patru cînd vorbeam despre directorul sucursalei din Newark a tatălui meu, Sam Peterfreund. În acele zile de contingentări discrete, menite să ţină numărul de evrei admişi în colegii şi şcoli profesionale la o cotă minimă, şi de discriminare incontestabilă, care refuza evreilor avansările în marile corporaţii, şi de restricţii rigide în privinţa membrilor evrei din miile de organizaţii sociale şi instituţii comunitare, Peterfreund a fost unul dintre primii şi foarte puţinii evrei care au dobîndit o funcţie de conducere la Metropolitan Life.

— El este cel care te-a propus, a adăugat mama. El cum s-o fi simţind?

— Ştii ce mi-a spus cînd m-am întors? Ştii ce mi-a zis despre sucursala din Union? E plină de beţivani. E vestită pentru beţivanii ei. Înainte, nu voise să-mi influenţeze hotărîrea. Nu voise să-mi stea în cale, dacă asta era ce-mi doream eu. Vestită pentru agenţii care lucrează două ore dimineaţa şi-şi petrec restul timpului la tavernă, sau mai rău. Iar eu ar fi trebuit să merg acolo, evreul nou-sosit, noul boss strălucit, pentru care se dau în vînt să lucreze toţi goii, ar fi trebuit să merg acolo şi să le reamintesc de datoria lor faţă de nevestele şi copiii lor. Ohoo, ce m-ar mai fi iubit, băieţi, pentru că le făceam un bine. Vă puteţi închipui în cîte feluri m-ar fi făcut pe la spate. Nu, mi-e mai bine aici unde sînt. Tuturor ne e mai bine.

— Dar ar putea să te concedieze pentru că ai refuzat?

— Scumpo, ce-am făcut e bun făcut. Şi cu asta basta.

Însă ea nu credea ce i-a povestit el că spusese Şeful; credea că inventase ce spusese Şeful, pentru ca ea să nu se mai simtă vinovată pentru refuzul de-aş muta copiii într-un oraş de creştini care era un paradis pentru Bundul Germano-American, şi pentru că îi refuzase astfel şansa vieţii lui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer