Clubul îngerilor

Lucídio nu este unul dintre cele 117 nume ale Diavolului şi nici eu nu l-am invocat cu destulă asiduitate ca să ne pedepsească. Atunci când am pomenit prima dată de el grupului, cineva a spus "Inventezi!", dar sunt absolut inocent, în măsura în care poate fi inocent un autor. Povestirile poliţiste sunt întotdeauna căutări plicticoase ale unui vinovat, când e evident că vinovatul este mereu acelaşi. Nu-i nevoie să te uiţi la ultima pagină, cititorule, numele lui se află pe copertă: e autorul. În cazul de faţă, eşti îndreptăţit să bănuieşti că eu sunt mai mult decât autorul moral al crimelor descrise. Că degetele mele nu s-au mulţumit cu dansul funebru pe tastatură, ci au răspândit otrava şi în mâncare, şi că am intervenit în intrigă mai mult decât le este permis, de drept, autorilor. Bănuielile se bazează pe logică, de fapt pe logica specială a povestirilor poliţiste. Dacă la sfârşit nu rămâne în viaţă decât unul, ăsta-i criminalul. Dacă rămân doi în viaţă, dar unul e inventat, atunci criminalul este celălalt. Eu şi Lucídio suntem singurii supravieţuitori ai acestei istorii, iar dacă eu nu l-am inventat, şi este prea puţin probabil ca el să mă fi inventat pe mine, vinovatul indubitabil este el, de vreme ce a fost bucătarul; iar toţi au murit, într-un fel sau altul, din cauza a ceea ce mâncaseră. Dacă l-am inventat, cade toată vina asupra mea. Nici nu pot să afirm că, dacă Lucídio e inventat, este inventată toată povestea şi deci nu există crime şi nici vinovaţi. Ficţiunea nu e o circumstanţă atenuantă. Imaginaţia nu e o scuză. Cu toţii ajungem să ucidem în gând, dar numai autorul, monstrul ăsta, îşi aşterne crimele pe hârtie, şi le mai şi publică. Dacă nu mi-am omorât pe cei nouă confraţi şi fraţi întru obsesie, sunt vinovat de ficţiunea de a-i fi omorât. Trebuie să te conving, cititorule, că nu l-am inventat pe Lucídio ca să arăt că nu sunt vinovat de aceste crime oribile. Trebuie să te conving că povestea e adevărată ca să arăt că nu sunt vinovat de ficţiune. O crimă inventată este mai rea decât o crimă reală. Căci, dacă crima reală poate fi accidentală, rod al unei pasiuni de moment, nu s-a pomenit niciodată de vreo crimă fictivă care să nu fi fost premeditată.

Pot să dau ora, ziua, luna şi locul primei noastre întâlniri. Dacă vrei martori, caută-i printre salariaţii întreprinderii importatoare. Mă cunosc, cheltuiesc lunar o mică avere pe vinurile din magazinul lor. Întreabă de domnul doctor Daniel, grăsanul căruia îi plac vinurile Saint-Estèphe. Nu sunt doctor, sunt bogat, de asta mi se spune doctor. Imposibil să fi trecut neobservat contrastul dintre Lucídio şi subsemnatul, atunci, în februarie, când el s-a apropiat de mine în sectorul vinurilor de Bordeaux, acum exact două luni. El e slab, scund, cu un cap mare, disproporţionat faţă de corp, şi extrem de elegant. E întotdeauna la costum şi cravată. Eu sunt înalt şi corpolent, port cămăşi largi peste pantaloni şi am fost văzut şi în espadrile la Ducasse de Paris. Vânzătorii trebuie să fi observat şi comentat contrastul. Şi-ţi voi mai spune că magazinul era gol şi că am intrat în vorbă în faţa vinurilor de Bordeaux şi am străbătut apoi magazinul împreună, iar la vinurile chiliene păream deja nişte vechi prieteni. Poate-şi mai amintesc că, la indicaţia lui, am cumpărat un vin de Cahors, pe care în mod normal nu l-aş fi cumpărat. Şi că am ieşit împreună din magazin. Am fost văzuţi. Lucídio există. Jur. Întreabă la magazin.

Ce nu ştiu vânzătorii din magazin e că ne-am dus pe urmă să bem o cafea chiar la shopping mall, şi că ne-am aşezat să mai stăm puţin de vorbă, de vreme ce interesele noastre coincideau atât de bine. Mâncare şi băutură, nu am vorbit de altceva la acea primă întâlnire. El are mişcări discrete şi face gesturi puţine. Şade cu spatele drept şi aproape că nu-şi urneşte capul. Eu nu ajung niciodată, pur şi simplu, la un scaun sau la o masă: eu acostez. Un proces dificil, în lipsa remorcherilor. În ziua aceea am răsturnat zaharniţa şi mai-mai să răstorn şi masa, şi am lăsat să cadă jos vinul înainte de a-mi găsi poziţia pe scaun şi a chema chelneriţa. Prietena mea, biata Lívia, spune că nu ştiu niciodată de cât spaţiu am nevoie, şi că asta mi se trage de la copilăria mea de grăsan răsfăţat. Ceva legat de faptul că eram fiu unic şi nu mi-am cunoscut niciodată limitele. Biata Lívia e psiholog şi nutriţionistă, de mulţi ani tot încearcă să mă salveze. Nu sunt amantul ei, sunt cauza ei. Am avut până acum trei neveste şi toate trei îmi voiau banii. Lívia nu vrea banii mei. Vrea să fie femeia care să mă recupereze, ceea ce eu găsesc foarte interesant şi înfricoşător totodată. Poate de asta rezist atâta să mă însor cu ea, când n-am rezistat deloc să mă însor cu celelalte, chiar dacă ştiam că nu mă iubeau pentru burta mea. Locuim separat, dar ea îmi are grijă de casă şi de haine şi încearcă, zadarnic, să aibă grijă şi de alimentaţia mea. Sunt sigur că, dacă ar putea, mi-ar limita hrana la lapte de la sânii ei şi fibre, multe fibre. Mai vorbesc şi prea tare, alt efect al unei copilării fără îngrădiri. Lívia m-a convins că toată tragedia vieţii mele se datorează lipsei cuiva care să-mi fi spus vreodată: "Daniel, ajunge!"

Mi-amintesc că am vorbit aproape doar eu la acea primă întâlnire cu Lucídio. Am povestit despre clubul nostru. Am înşirat numele tuturor membrilor, şi la fiecare nume Lucídio făcea "Ah" sau "Mmm", ca să arate că era impresionat. De altfel, citasem numele a nouă dintre familiile cele mai cunoscute în statul nostru. În final mi-am spus şi eu numele, care de asemenea l-a impresionat. Sau cel puţin a scos alt zgomot de recunoaştere cu aceeaşi jumătate de zâmbet, cu buzele strânse. Curios e că Lucídio nu-şi arată niciodată dinţii.

Nu. A spus "Ştiu"! Acum îmi amintesc. Când mi-am rostit numele întreg, Daniel şi cel de familie, a spus "Ştiu"! Ceea ce dovedea deja, te-ai fi gândit, cititorule, că întâlnirea nu fusese întâmplătoare. Dar ar fi putut să mă recunoască şi după vreo fotografie. Cu ani în urmă, când ne dirija Ramos vieţile, apăreau multe lucruri despre noi în presă. La cronica mondenă sau în reviste specializate pe mâncare şi băutură. Putea să ne cunoască din fotografii, să ne cunoască pe toţi zece după fotografii şi reputaţie. Continuăm să ne întâlnim o dată pe lună ca să mâncăm împreună. Zece luni pe an, din martie până în decembrie. De fiecare dată în casa câte unuia dintre noi, care răspunde şi de dineu. În acea lună martie, tocmai voiam să începem un nou sezon, iar eu fusesem însărcinat cu primul dineu al anului. Dar s-ar fi putut şi ca sezonul să nu mai înceapă. Lucídio a vrut să ştie de ce.
— Grupul e pe terminate. S-a terminat şi cu pofta.
— De câţi ani vă întâlniţi?
— De douăzeci şi unu. Douăzeci şi doi, anul ăsta.
— Mereu acelaşi grup?
— Da. Nu. Unul a murit şi a fost înlocuit. Suntem tot timpul zece.
— Toţi aveţi mai mult sau mai puţin aceeaşi vârstă?

Dacă Lucídio ar fi luat şi notiţe pe masa aceea de cafenea, n-ar fi fost ceva distonant faţă de tonul întrebărilor sale. Dar pe moment nu mi-am dat seama de acest ton de interogatoriu. Am povestit tot. Am povestit istoria Clubului Chifteluţei. Lucídio îşi întrerupea zâmbetul lui constant, cu buzele strânse, numai ca să spună "Ah" sau "Mmm".

Eram toţi, mai mult sau mai puţin, de aceeaşi vârstă. Toţi mai mult sau mai puţin bogaţi, deşi averile noastre cunoscuseră fluxuri şi refluxuri în decursul celor douăzeci de ani. Erau averi moştenite, expuse inconstanţelor propriului caracter şi pieţei. A mea supravieţuise unei serii de trei căsătorii dezastruoase şi unei vieţi dedicate povestirilor stranii, pe care le colecţionez, şi trândăviei mele neîndemânatice, dar numai pentru că am un tată care mă plăteşte ca să nu includ afacerile familiei în perimetrul meu de distrugere. Eram toţi de aceeaşi vârstă, cu excepţia lui Ramos, şi aparţineam aceleiaşi clase. Şi, cu excepţia lui Samuel şi a lui Ramos, crescuserăm împreună. Pedro, Paulo, Saulo, Marcos, Tiago, Joăo, Abel şi eu. De la întâlnirile zilnice la barul lui Alberi, în adolescenţă, şi de la chifteluţele cu farofa cu ouă şi banane prăjite de la Alberi, care ani de zile ne definise gustul culinar, avansaserăm la dineuri săptămânale în diferite restaurante, pe urmă la reuniuni lunare în casa fiecăruia pe rând. Şi, cu timpul şi cu prelegerile lui Ramos, ajunsesem să ne rafinăm gustul. Chiar dacă Samuel insista că nimic în viaţă nu se poate compara cu banana prăjită.
— Întotdeauna amfitrionul este cel care găteşte?
— Nu neapărat. Poate să gătească, dar poate să şi servească felurile preparate de altul. Însă el răspunde de dineu. Şi de vinuri.
— Ce s-a întâmplat? N-am înţeles.
— Ce s-a întâmplat?
— Cu pofta. Aţi spus că s-a terminat şi cu pofta.
— Ah, da. Aşa a fost. Cred că odată cu moartea lui Ramos... pentru că Ramos e cel care a murit. Era organizatorul nostru. A făcut statutul, a comandat hârtia cu antet, invitaţiile, ba a şi desenat sigla clubului. Lua totul în serios. După ce a murit...
— De Sida.
— Da. Lucrurile s-au schimbat. Ultimul dineu de anul trecut a fost o tristeţe. Parcă nimeni nu mai suporta să vadă mutra celuilalt. Eram acasă la Chocolate Kid. La Tiago. Mâncarea a fost perfectă, dar dineul s-a terminat prost. A izbucnit chiar o ceartă între femei. Şi era tocmai ultimul dineu al anului, care-i întotdeauna special. În apropierea Crăciunului. Cred că în ultimii doi ani, după moartea lui Ramos...
— V-aţi pierdut motivaţia.
— Motivaţia, iluzia, pofta...
— Tot, în afară de foame.
— Tot, în afară de foame.

Începea aglomeraţia de seară la shopping mall. Am mai cerut două cafele. Ca de obicei, mi-am umplut-o pe-a mea cu zahăr, vărsând puţin şi în farfurioară. Când am observat, povesteam nu numai lenta dezagregare a grupului, ci şi biografia foamei noastre. Ce s-a întâmplat cu ea şi cu noi în douăzeci şi unu de ani.


La început, nu ne unea doar plăcerea să mâncăm, să bem şi să fim împreună. Mai era şi ostentaţia, da. După ce am schimbat chifteluţele de la Alberi pe bucate mai fine, dineurile noastre au devenit nişte ritualuri de putere, chiar dacă nu ştiam asta pe-atunci. Ne puteam permite să mâncăm şi să bem bine, de-aceea mâncam şi beam tot ce era mai bun şi ne străduiam să fim văzuţi şi auziţi în exerciţiul privilegiului nostru. Dar nu era numai asta. Nu eram doar nişte derbedei de bani gata. Eram altfel, şi ne celebram prietenia şi singularitatea în acele chefuri gălăgioase de un gust ordinar. Făceam uz de un discernământ superior cu privire la viaţă şi la savorile ei, ceea ce ne unea era tocmai certitudinea că foamea noastră aduna laolaltă toate apetiturile care într-o zi aveau să ne aştearnă lumea la picioare. Eram atât de lacomi la început, încât orice ar fi fost mai puţin decât lumea întreagă ar fi egalat cu un coitus interruptus. Ne doream lumea, am sfârşit ca nişte faliţi municipali, fiecare în propriul său rahat. Dar am luat-o prea repede. Opreşte-te, Daniel. Suntem încă la cafeneaua din shopping mall, şi îmi răstorn viaţa pe masă, în faţa lui Lucídio, odată cu zahărul.

În seara când Ramos a decis să oficializeze înfiinţarea Clubului Chifteluţei, în onoarea trecutului nostru de gurmanzi ignoranţi, eu, Marcos şi Saulo tocmai reînfiinţasem agenţia de publicitate, după ce l-am convins pe tata că zilele mele de vagabondaj luaseră sfârşit şi că meritam o finanţare, sau cel puţin mai mulţi ani de rentă lunară în avans, ca să mă apuc de o afacere proprie. Eram plini de proiecte, în scurt timp urma să devenim nişte stele pe piaţa publicităţii. Marcos cu arta lui, eu cu textele mele şi Saulo cu talentul său pentru relaţii, vânzări şi îmbrobodire creativă. Paulo fusese ales consilier municipal. Avea idei de stânga în discordanţă cu soldul său bancar şi convieţuirea cu noi, ne cataloga pe toţi drept nişte reacţionari de rahat, dar era strălucit. Ştiam că va face o frumoasă carieră politică, în cadrul restricţiilor epocii, ajutat şi de faptul că avea un frate în DOPS. Tiago începea să-şi facă un nume ca arhitect. Pedro preluase până la urmă conducerea firmei familiei, după ce petrecuse un an în Europa cu Mara (de care eram toţi îndrăgostiţi), într-o lună de miere care se extinsese pe mai multe luni în pofida apelurilor familiei de a se întoarce acasă. Joăo, inteligentul nostru Joăo, care ne învăţa să ne mişcăm pe piaţa de capital şi era furnizorul nostru de ţigări de foi şi de bancuri, începea să câştige sume "obscene" de bani, după expresia lui Samuel. Abel, bunul şi emotivul nostru iezuit specialist în grătar, părăsise de curând biroul de avocatură al tatălui său ca să-şi deschidă propriul său cabinet. Ca şi Pedro, era şi el proaspăt însurat. Euforia sa, pe atunci, era un amestec din vina pe care o resimţea de a se fi eliberat de sub pulpana tatălui, din entuziasmul pentru noul său cabinet şi din şocul sexual al legăturii cu Norinha. Care, lucru neştiut de el, se culcase deja cu doi dintre noi, şi inclusiv o încasase de la Samuel. Abel era cel care întrerupea uneori autotămâierile noastre ca să spună: "Oameni buni: moment magic. Moment magic!", destrămând întotdeauna, evident, magia momentului. Ceea ce Samuel atribuia nevoii permanente de epifanii care-i rămăsese acestuia din trecutul său religios.

Samuel. Cel mai bun şi cel mai rău dintre noi. Care mânca cel mai mult şi nu s-a îngrăşat niciodată. Care ne iubea cel mai mult şi tot cel mai mult ne insulta, şi al cărui cuvânt preferat era "canalie", folosit ca să definească pe toată lumea, de la "Hei, canalie" cu care chema chelnerul până la "Sfânta Canalie" cu care-l gratula pe papa. Cel mai lucid şi mai plin de obsesii dintre noi toţi — şi care a murit ultimul, chiar sub ochii mei, luna asta, şi a avut parte de moartea cea mai îngrozitoare. Iar, la urmă, Ramos. Cel care ne-a convins că foamea noastră nu era doar o foame fizică, ci că eram nişte iluminaţi, că voracitatea noastră era sfânta voracitate a unei întregi generaţii şi că nu eram nişte derbedei de bani gata patentaţi. Ramos rostea discursurile la reuniunile noastre. "Predicile canaliei-şef", cum spunea Samuel. Totul începuse cu el. El a fost cel care a transformat dineurile noastre obişnuite în solemnităţi şi a inaugurat clubul "cu cei zece care stau la masa asta, şi niciodată mai mult decât aceşti zece", până când moartea sau nevestele ne vor despărţi. Pe urmă a muiat bucăţi de pâine în vin pentru ca toţi să mestece la unison şi să le înghită, gestul având valoarea unui jurământ sacru de adeziune, ceremonie care l-a emoţionat mult pe Abel datorită aluziei euharistice.

La început Ramos era singurul gourmet autentic din grup. El ne-a catehizat, a înveşmântat cu ordine şi stil foamea noastră. Ne-a convins că prima decizie a Clubului Chifteluţei va trebui să fie renunţarea pentru totdeauna la chifteluţele lui Alberi drept parametru de valoare gastronomică. Au fost şi împotriviri. Mulţi ani după aceea, când voia să-l enerveze pe Ramos, Samuel proslăvea gustul bananei prăjite. Dar Samuel mânca orice. Şi, bănuiam noi, pe oricine. Ramos ne-a învăţat că exercitam o artă unică şi că gastronomia era o plăcere culturală cum nu mai exista alta, deoarece niciuna nu aducea cu sine o asemenea provocare filozofică: aprecierea ducea la distrugerea a ce fusese apreciat, venerarea şi deglutiţia se confundau, niciun alt act nu se putea egala cu mâncatul ca exemplu de percepţie senzorială a unei arte, a oricărei arte, cu excepţia, credea el, de a-şi trece mâna peste fundul lui David de Michelangelo. Trăise un timp la Paris şi a lui a fost ideea excursiilor noastre în Europa, cu vizitarea unor celebre restaurante şi crame, pe care le organiza el personal, cu o meticulozitate de "încornorat tipic", după expresia lui Samuel. Şi tot al lui a fost şi avertismentul că atunci când vom permite ca femeile să participe la întrunirile clubului totul va merge de-a-ndoaselea. Cei zece şi niciodată mai mult decât zece, sau vraja s-ar destrăma şi am fi osândiţi. A fost şi profet.

Nu ştiu de ce i-am povestit toate astea unui ins pe care abia îl cunoscusem. Poate pentru că niciodată până atunci nu avusesem parte de un ascultător atât de atent. Lucídio şedea nemişcat, cu mâinile împreunate pe masă ca un pachet bine legat cu sfoară pe care-l dezlega doar ca să mai ia o înghiţitură de cafea. Surâsul lui reţinut nu i-a părăsit faţa nici o clipă. Se făcuse târziu. Trebuia să mă duc acasă şi să-i telefonez Líviei, care-şi făcea griji când mergeam singur la shopping mall. Locuiam aproape, mă duceam şi mă întorceam pe jos, iar ea spunea că, dacă nu eram atacat pe stradă era doar pentru că atacatorii intrau la bănuieli, datorită gabaritului meu şi a dificultăţii cu care mă mişcam. Era prea uşor, pesemne că le întindeam o cursă. L-am invitat pe Lucídio să vină în apartamentul meu. Voiam să-i arăt ce vinuri am. Dar voiam şi să continui să-i relatez povestea noastră. Nu ştiu de ce. La dineul de Crăciun, Samuel rostise o frază pe latineşte, din Satyricon. Până la urmă, totul este naufragiu. Cam aşa ceva. Lucídio mă întâlnise în plin naufragiu, aproape scufundat, doar cu gura afară, şi cu locvacitatea disperată a muribunzilor. Trebuia să povestesc cuiva tragedia vieţii mele şi a vieţii prietenilor mei şi găsisem în fine un ascultător atent. Ba chiar pe cineva care nu mi-ar recomanda fibre, multe fibre.

Abia mult mai târziu mi-am dat seama de ceva. Cum de ştia Lucídio că Ramos murise de Sida? Nu ştia, fusese doar un presentiment? Îl cunoştea pe Ramos, cunoştea cauza morţii lui, şi lăsase să-i scape asta pur şi simplu din distracţie? Sau voia să-mi indice o primă pistă, motivul pentru care intrase în vieţile noastre ca să ne otrăvească?