Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Soţul meu e impotent?


Alina Nedelea

26.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Nu-mi găsesc rujul. Tu l-ai văzut?"
"Bărbate, stai aşa că nu reuşesc să înţeleg de ce nu se închide fermoarul la valiză."
"Unde e rujul meu?"
"Lasă nevastă, te ajut eu. Ai băgat şi cizmuliţele de ploaie?"
"Rujul???"
"Da. Sunt în punga asta de plastic.", răspund soţului.
"Umbreluţa? Nurofenul? Panadolul? Termometrul? Păturica? Să nu uiţi pijamaua, e încă pe calorifer la uscat, văd!"
"Oh, cazzo! Ai dreptate!"
"Mamaaaaaa!! Rujul meeeeu!"
"Lasă-mă fa în pace nu vezi că nu reuşesc să-ţi închid geamantanul?"
"Ţi-am zis că mă ocup eu de asta, relaxează-te, Alina! Relaxează-te.", intervine soţul.
"Michele, nu mă insulta, nu e momentul!"
"Scoate măi, Alina, sabia asta de lemn de aici, te omoară Suor Michelina dacă o vede. Lasă pistolul de plastic şi gata!"
"Eva nu doarme fără spadă şi pistol!"
"Eva vrea rujul, n-auzi? Nu doarme decât o noapte la Genzano cu clasa..."


În anul 1992 am primit un telefon care mi-a tăiat instantaneu respiraţia. Eram invitată să merg la Budapesta la premieră filmului Chira Chiralina, în care jucasem. Nu numai că mi-au pierit somnul şi pofta de mâncare de la emoţii, dar am reuşit să-i fac şi pe ceilalţi să nu doarmă din cauza mea. Maica-mea şi prietena mea, Alina T., erau, fără îndoială, mai stresate ca mine. Au sunat şi bătut la uşile tuturor vecinilor, în încercarea de a găsi nişte hăinuţe decente de împrumut pentru marele eveniment. Am probat ţoalele întregului cartier Balta Alba, da' degeaba. Veşnica problemă: eram prea schiloadă. Noroc cu Alina T. căreia i-a venit geniala idee de a-mi pune încă nişte rânduri de haine pe dedesubt, ca să pot îmbrăca, în final, rochia aleasă.
M-am uitat în oglindă. Cu cea mai mare tristeţe în suflet, a trebuit să recunosc că semănam cu o sperietoare de ciori şi de data asta chiar că nu glumesc. Rochia de seară era toată tigrată şi mulată. Mai eram şi deformată, lejer, e-adevărat, dar deformată, din cauza cămăşilor de noapte cu care eram capitonată pe dedesubt şi a sutienelor (nici sub tortură nu o să mărturisesc câte...)
"Haide, soro! Zâmbeşte. Uite că nu mai pari aşa de slabă", mi-a zis prăjina de Alina T.
"Zău? Uită-te la mutra mea. Nu vezi ce faţă scheletică am?"
"Mda. Aşteaptă-mă aici.", mi-a spus cu un ton matern, "ţi-aduc un pic de pâine din bucătărie..."
Cu miezul de pâine presat am confecţionat nişte forme pe care le-am introdus în spatele măselelor, cum a făcut Marlon Brando în Naşul, cu comprese de vată ca să-şi lărgească fălcile.
"Reuşeşti să vorbeşti?", m-a întrebat
"Nu!"
"Nu-i nimic! Ai patru zile la dispoziţie să te antrenezi!"


"Hai că-i târziu! Hai în maşină că pierzi excursia altfel, Eva!", imploră tati.
"Fără ruj nu plec!"
"Mânca-mi-ai curu' cu rujul tău, ţine-l pe-al meu şi dispari în maşină!", latru la fii-mea.
"Ăsta? Ce să fac cu ăsta? Nu-mi place! Deloc!", latră şi Eva.
"Cum îndrăzneşti? E Chanel!!"
"Eh?"
"Mă rog... Hello Kitty! Marş în maşină!"
În faţa grădiniţei se adunaseră deja toţi copiii cu părinţii aferenţi şi măicuţele. Ne-aşteptau cu toţii plini de nervi.
"Vă implor să mă iertaţi, nu reuşeam să închid valiza...", am încercat să mă justific, apelând la cel mai fermecător şi înduioşător surâs de care dispun în gama mea largă de expresii cinematografice. N-a funcţionat, da' mă rog... şi cei mai buni actori au zilele lor proaste, nu suntem nişte zei!


Punctuali, ca taxele sau impozitele, la ora 7 dimineaţa, mama şi soţul ei s-au prezentat la mine la uşă. Eu tocmai terminasem de făcut bagajele, ajutată de prietena mea. Plecam pentru trei zile da' zici că mă mutam definitiv. Mama m-a privit cu ochii umezi. Cu o desăvârşită demnitate mi-a strecurat în mână vreo 10-15 dolari, culeşi de pe la prietene, după care a izbucnit în plâns. "Simţea" că n-o să mă mai întorc vreodată în ţară.
Am ieşit cu toţii în stradă, cu geamantane cu tot. Ne îndreptam spre metrou şi ne însoţeau până şi câinii vagabonzi din cartier. Pentru maică-mea nu era altceva decât al zecelea Semn că nu m-ar mai fi văzut în veci.
"Până şi maidanezii au înţeles asta, vezi Victore?", i-a zis soţului.
Ne-am mai salutat o dată. Am pupat-o pe Înălţimea Sa Alina T. Şi dup-aia pe Victor. Mama m-a strâns tare în braţe şi mi-a urlat în ureche:
"Ţi-a pus mama în valiza câţiva cartofi cruzi şi o poză cu mine şi Victor. Ca să ai... în caz că vrei să reîncepi totul pe acolo...", după care n-a mai vorbit că trebuia să-şi sufle nasul de cât plânsese.
I-am salutat şi pe câini dar pe ei i-a durut în coadă de mine.
Coborând scările spre metrou, m-am întors pentru ultima oară şi i-am privit. I-am văzut pe-ai mei din spate, ascultând foarte interesaţi ceea ce le povestea prietena mea, în timp ce mângâia capul unui câine.
"Şi dacă asta va fi ultima oară când îi văd?", m-am întrebat în gând...


"Michele, fă-i cu mâna acum că pleacă autocarul. Şi încearcă să pari îndurerat..."
"Nevastă, nu sunt eu ăla care râde ca proasta în târg! Şterge-ţi matale zâmbetul ăsta larg de pe faţă, dacă vrei ca Eva să creadă că suntem amândoi trişti..."
"Nu mă scoate din sărite! Tu bagă faţa melancolică şi taci. Surâsul meu nu e altceva decât o tristeţe infinită camuflată însă, într-un surâs à la Scarlett O'Hara când îi pleacă iubitu' pe front..."
"Nevastă, are doar patru ani jumate... Nu dai o probă la Polanski cu mii şi mii de nuanţe! Fii mâhnită! Pur şi simplu!"
"Uite, Michele! E bine aşa? Îţi place tipul asta de nefericire sculptat în ochii mei?"
"Amore, autobuzul a plecat demult! Poţi să ieşi din transă, nu mai e cazul!"
"Pe bune? Woow! Perfect, Michele! Hai acasă, haide acuma repede că te vreau! Te vreau ca o adolescentă! Hai să ne tăvălim! Suntem liberi, amore! Libeeeeeeeeri! Fii-tu doarme la maică-sa, just?"
"Da! Are şi-o petrecere! Nu mai vine până poimâine!"
"Unde e cadoul sexy pe care zici că mi l-ai cumpărat?", întreb excitată.
"E pus bine de tot, ştii că Eva găseşte tot ce ascunzi!"
"Păi, da! Asta a luat-o de la tine. Fii-ta cotrobăieşte ca ta-su, nu ca mă-sa!", mă răţoiesc
"Ba nu. Eva cotrobăieşte ca tine... dar găseşte ca mine!"
"Şi ce zici că mi-ai luat?"
"Ai să vezi!"
"Ce mi-ai luat?"
"Nu-ţi zic!"
"Hai te rog..."
"Nuuu..."
"Mmmhhhhhh... Miao, miao, miaaao!"
"Taci că sunt la volan, nevasta!"


Trecem peste faptul că m-am prezentat la premiera filmului Chira Chiralina îmbrăcată ca o ţoapă şi că m-am prins abia dup-aceea... sărim şi faptul că habar n-aveam cum să deschid uşa camerei cu cartela electronică şi că m-am mai şi enervat de mi-au sărit capacele că ungurii nu cunosc metoda clasică cu cheia pe care o bagi în broasca uşii, învârţi şi gata, dar unde mai pui că am declanşat, fără să vreau, evident, sistemul de alarmă anti-incendiu pe la ora 11 noaptea, constrângând ditamai hotelul de cinci stele să iasă urgent în chiloţi din camere direct în stradă, că subsemnata, în loc să ia liftul să coboare, a luat-o pe scările de incendiu, declanşând atât sistemul cât şi panica în toţi clienţii. Şi azi mă întreb dacă reclamaţia făcută la poliţie, în noaptea aceea, adolescentei handicapate care eram, mi-a pătat definitiv cazierul unguresc...


"Asta e pentru tine, amore... Sper să-ţi placă!.."
"Eşti emoţionat sau mi se pare, frumosule?"
"Sunt excitat nevastă, mă scoţi din minţi când te uiţi aşa la mine..."
"Eu sunt şefa, tu eşti un nimeni!"
"Ok..."
"Eu pot să pun mâna pe tine. Tu nu ai voie să mă atingi!"
"Aoleu, nevastă... înnebunesc..."
"Cadoul îl deschid mai târziu. Acum te uiţi la mine!"
"Mi-e frică că-mi ies ochii din cap! Mă ucizi..."
"Încă n-ai văzut nimic. Rezistă..."
"Doar puţin să te ating... puţin, puţin..."
"Nu! Poţi să atingi fusta, după ce mi-o dau jos."
"Eşti în stare să trezeşti şi un mort!"
"Ok, poţi să mă săruţi un pic... aici, mortule!"
"Asta numeşti tu un mort?"
"Mmmmm..."
"Alina... mă urc pe pereţi... îţi place cum te sărut?"
"Alina... amore... cum ziceam... io mă urc pe pereţi, să ştii...
"Alina... totul bine, amore? Ce ai?"
"Nimic, scuză-mă... mă gândeam doar!"
"Nu, Alina. Îţi interzic cu desăvârşire să te gândeşti la ceva în momentul ăsta! Hai uită-te în punguţa asta dacă vrei, să vezi ce ţi-am luat!", insistă soţul
"Auzi?"
"Nu, te rog... sunt surd..."
"Nu, pe bune acuma, insist..."
"Dumnezeule, iar mi-a murit brusc entuziasmul."
"Hai lasă, că îţi vine înapoi inspiraţia dup-aia, ascultă-mă..."
"Mda, ok... mi-aprind o ţigară. Zi-mi, Alina!"
"Dar, după părerea ta... fata noastră e bine, Michele?"
"Păi, de ce să nu fie?"
"Io presimt ceva de rău..."
"Eh?"
"Presimt, Michele. Presimţire. A presimţi. Io presimt, tu presimţi, el-ea presimte, noi presimţim, voi..."
"Nevastă, n-a sunat deloc telefonul!"
"Exact! De-aia presimt..."
"Pffff, ştii vorba chinezului: no news, good news!"
"Michele, n-am chef de glume!"
"Hai, uită-te să vezi ce ţi-am cumpărat... te rog... Mmmmmmm..."
"Mmmmmm... un căcat!!! Tu nu mă asculţi! Ti se pare normal ca o clasa de 12 mucioşi să fie duşi în pana mea pe Lună cu satelitul? Ce şcoală e asta?" întreb stresată şi chinuită de presimţiri negre, că mai negre de atât nu se poate...
"Alina! În primul rând, Genzano e la 40 de minute de Roma, nu e pe Marte."
"Pe Lună, am zis!"
"Mă rog. În al doilea rând... tu ai avut ideea cu măicuţele. Tu erai nemulţumită că io sunt ateu, tu la fel, şi că Eva n-ar fi avut posibilitatea să afle povestea cu nenea care umblă pe apă, care e bun şi inimos, dar e răstignit pe cruce şi vestea proastă e că moare, dar vestea bună e că învie şi că religia, ca şi vegetarianismul, de exemplu, ţine de o alegere personală, intimă, nu impusă de alţii, în puii mei... Mi-ai făcut capul pătrat cu teoriile astea, remember? Io o vroiam la grădiniţa British... tu nu şi nu şi nu şi nu şi nu şi nu şi nu, că fata are dreptul să cunoască, măcar în teorie, ceea ce înseamnă credinţa şi dup-aia o dăm la British school! În sfârşit, ce zici? Îţi place ce ţi-am cumpărat sau nu?"
"Stai să mă uit. Dumnezeule, nu pot să cred! Îmi vine să te iau la bătaie! Iar cu povestea asta?"
"Care, nevasta? Ce dracu' am mai făcut şi de data asta?"
"Sutienul, Michele! Sutienul. Chiloţii sunt perfecţi dar de ce insişti cu tipul ăsta de sutiene... ne cunoaştem de 10 ani, şi de fiecare dată uiţi? Le vreau cu pernuţe de silicon! Cu bureţi! Cu vată! Cu carton, cu cărămizi, cu orişice, cazzo!!! Numai simple să nu fie!!!"
"Iubire, ai sânii cei mai frumoşi de planeta asta, de ce insişti cu..."
"Taaaaci! Fata noastră e pe moarte în această precisă clipă şi tu-mi vorbeşti de pieptul meu plat?"
"Da' nu e plat deloc..."
"Te omor, nesimţitule! Porcule! Perversule... Impotentule!"


Tren. Gara. Metrou.
Urc scările şi o întrezăresc pe mama, soţul ei şi Alina T., dând din coadă mai excitaţi ca maidanezii din jurul lor. Uite-mă întoarsă la Bucureşti. Mai bătrână cu un veac. Şi hotărâtă, cel puţin pentru moment, să mă fac medic veterinar în România. Îmi pierise cheful de glamour şi carieră internaţională.


"Michele, uite că vine autobuzul! Bagă faţa fericită! Indiferent de ceea ce ne va mărturisi fetiţa, tu să nu-ţi dezlipeşti de pe faţă rictusul, mă rog... zâmbetul de fericire, da?"
"Alina! Tu eşti aia care are cearcănele până la genunchi, nu eu!"
"Taci! Am folosit tot tubul de fond de ten şi corectorul, de asemenea. Uite-o că coboară!"
"Şterge-ţi lacrimile, Alina!"
"Sunt lacrimi de fericire, nu de disperare! Prostule!"
"Io îl urăsc pe Polanski şi pe tine care te visezi să dai o probă la Polanski!"
"Amooore! Principessa mia! Steaua visurilor mele, ce faci? Vino să te pupe mama că nu mai pot!"
"Mama, ce-ai sub ochi?"
"Cearcăne, figlia mia! Cearcăne!"
"De ce?"
"Eeeh, de la tutun mămica, nu contează!"
"Tati! Tati! Tati! Te iubesc! Dă' să te pup!"
"Ia zi-mi, Eva! Spune-i lu' mama! Cum a fost? Greu? Dramatic? Traumatizant? Probleme cu poliţia? Cu cazierul?", întreb panicată.
"Mama, a fost lucrul cel mai frumos care mi s-a întâmplat!", răspunde pitica radioasă până-n măduva oaselor.
"Eh? Ce-ai zis?", insist, deşi auzisem perfect.
"N-am fost niciodată atât de fericită ca în excursia asta, mama!"
"Ah, da?"
"Da!"
"Pe bune?"
"Pe bune, mama!"
"Ai înnebunit? Şi mi-o zici aşa de parcă ar fi lucrul cel mai normal din lume?", rag posedată.
"Mama, de ce ai vocea asta de balaur?"
"Brava! Bravissima! Mă bucur pentru tine, Eva!"
"Tati, mi se pare sau mama s-a transformat într-un balaur?"
"Tu să fii fericită, Eva mea, mânca-mi-ai cearcănele! Că până la 18 ani nu mai pupi excursie, clar??"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer