Scrisoare către adulţii adormiţi

Salut! Numele meu este Charles, piticul ibricului din apartamentul 3, de la scara C. Locuiesc la parter. Mulţi dintre voi s-ar putea să ştiţi foarte bine cântecelul acela cu «un pitic foarte mic / făcea baie-ntr-un ibric». Ei bine, da, eu sunt ăla. De fapt, sunt unul dintre ei. În fiecare locuinţă din fiecare oraş este câte un ibric, iar în el se găseşte câte un pitic.
 
Bineînţeles, noi, piticii din ibric, mai primim credit numai din partea copiilor, pentru că adulţii au uitat cum stă treaba şi susţin că este o prostie şi că totul e o poveste inventată, spre amuzamentul celor mici. Ei bine, ceea ce vouă vi se pare amuzant, iată că este real, iar copiii sunt singurii în măsură să o ia în serios. Adulţii au mereu nevoie de confirmări.
 
Oamenii din apartamentul 3 încă nu m-au descoperit, în schimb au «vândut gogoşi» copiilor dumnealor despre «aşa-zisa» existenţă a mea în ibricul familiei. Copiii au râs. Au fost multe momente în care s-au dus să verifice şi nu au găsit nimic. Ei bine, se întâmplase, pur şi simplu, să fiu ieşit din ibricul meu pentru exerciţiile de dimineaţă. Prefer să le fac afară, în aer liber: pe masa din bucătărie, pe cutia de pâine sau pe sandwich-maker. Uneori, mai merg şi pe maşina de spălat, numai că atunci când funcţionează, e destul de dificil, dar mie îmi place să trăiesc periculos.
 
Într-o dimineaţă, în jur de ora trei, când toată casa dormea, puştiul cel mic al familiei a venit în bucătărie să verifice dacă eu chiar exist acolo, în ibricul lor. Planul a eşuat, pentru că ibricul era pus destul de sus, pe un raft, iar când a vrut să se caţere, puştiul a alunecat şi a căzut. Când părinţii au auzit buşitura din bucătărie au venit disperaţi să vadă ce se întâmplă. Când cel mic le-a spus ce voia să facă, părinţii nu l-au crezut. Ca să-i scoată bazaconiile din cap, au ascuns ibricul în cel mai înalt dulap din bucătărie.  Şi-au luat de curând un robot din ăla multifuncţional, care le face cafeaua, ceaiul, sucul de fructe şi, dacă au chef, poate să facă şi maioneză în acelaşi timp. Deja m-am obişnuit să-mi fac exerciţiile pe punga cu făină. Nu pot să spun că mă deranjează. Atât doar, că nu mi-am mai văzut prietenii de ceva vreme.
 
Poate că vă întrebaţi cum stă treaba cu piticii ăştia din ibric, cum e viaţa lor, dacă există o comunitate şi aşa mai departe. Până să ajung sechestrat în dulapul de sus, mă întâlneam destul de des cu ceilalţi pitici. Beam o bere, fumam o ţigară, puneam bani la o pizza şi aşa mai departe. Era simpatic. Veneau şi fete. Nu că suntem misogini, sau aşa ceva, dar nu prea sunt fete care să stea în ibric. Ele stau mai mult în coşurile cu fructe. Am căzut de acord, noi, piticii, că fetele nu sunt potrivite pentru un loc atât de dur şi de... metalic. Plus că trebuie să fii spontan. Majoritatea adulţilor nu se mai uită în ibric dimineaţa, aşa că te poţi trezi cu un jet de apă în cap, iar astea te ameţesc rău de tot. În fine, sunt câteva fete care s-au aventurat. Unele au rezistat şi până în ziua de azi. De obicei, la întâlniri, veneau tipele din coşurile cu fructe sau din barurile din sufragerii. Câte o nebună se aventura şi fura o sticlă de ceva mai sofisticat, «să ne simţim şi noi bine».
 
 
Sunteţi liberi să ne criticaţi. Probabil vi se pare ciudat faptul că fraţii, copiii sau nepoţii voştri cred în nişte pitici ireali care mai şi pierd timpul cu tot felul de prostii. Dar, să fim serioşi, nu-i ca şi cum voi, în timpul vostru liber, aţi picta biserici, nu? Dacă n-am dreptate, fierbeţi-mă-n cea mai nasoală cafea. Dar nu uitaţi că niciodată nu ne-am permite să nu dăm totul pentru puştii care vin şi ne caută prin dulapurile din bucătării. Mereu vom fi dispuşi să stăm cu ei la poveşti cât sunt mici şi să-i iertăm când cresc şi de fiecare dată când pun apa pentru cafea la fiert nu se uită dacă ne mai facem veacul pe acolo.
 
Dar până la urma urmei, chiar dacă e greu de perceput, noi existăm. Suntem la fel de reali precum Moş Crăciun, Zâna Măseluţă sau lăzile cu bănuţi de aur de la baza curcubeului. Existăm atâta timp cât cineva crede în noi. Am avut destul timp să mă gândesc la asta cât am fost închis în dulap, printre pungile cu făină şi plicurile cu mirodenii. Nu mă voi simţi deznădăjduit. Nici un adult nu ar face un anumit lucru dacă nu ar crede măcar puţin în el. Om trăi noi secolul vitezei, dar ne mai rămâne timp să ne gândim la diverse chestii.
 
N-o să închei apoteotic, scriind «lăsaţi copiii să vină la mine», ci voi fi împăcat. Atâta timp cât m-au închis în dulap, atunci înseamnă că măcar şi-au pus nişte probleme. Îmi pare rău că pe măsură ce oamenii cresc, rezolvările problemelor trebuie complicate mai tare decât problema în sine. Dar dacă din tot ce am scris eu aici, va părea absurd măcar un rând, asta nu va putea decât să mă bucure. E foarte simplu. La fel ca non existenţa lui Moş Crăciun. Hai să zicem că nu există. Atunci cine-ţi dă emoţiile şi bucuria, cine te determină să pui cadouri şi să le laşi sub brad, pentru ca mai apoi să urmăreşti reacţiile celor pe care îi iubeşti? De ce te-ar determina ceva ce nu există să faci asemenea lucruri? Nu-i nici un procedeu psihologic, e ceva care-ţi rămâne de când ai fost mic şi se numeşte credinţă.
 
Exemplele pe care le-am dat sunt puerile. Nu mi-aş permite, în mod normal, să mă compar cu Moş Crăciun. Ceea ce vreau eu să spun că degeaba se dau adulţii de neatins. Tu, domnule care m-ai închis în dulap, să ştii că nu te condamn. Înţeleg că te-ai gândit mai întâi la siguranţa copilului tău, dar să ştii că nu te cred când spui că piticii din ibric nu există. Cum să nu existe? Dar cine crezi că scrie scrisoarea asta? Ai fost copil cândva, aşa că nu ai nici o scuză.
 
Ce să vă mai spun? Sper să fiţi fericiţi. Mulţumesc pentru că m-aţi ascultat.
 
Vă pup!
Charles, piticul.