Cristina Sârbu: Care sînt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un tînăr interpret pentru a fi pe un astfel de afiş la Carnegie Hall din New York?
Andrei Licareţ: În culisele de la Carnegie Hall, am văzut pe perete un afiş pe care scria în engleză: "Cum pot să ajung la Carnegie?". Răspusul era ceva mai jos: "Practice, practice, practice!", adică: "Studiază, studiază, studiază!". Nu e deloc lipsit de adevăr. Asta ar fi prima condiţie, alături de talent. Celelalte vin după aceea.
C.S.: Aparţineţi unei familii cu puternică tradiţie muzicală. Modelul tatălui, pianistul, organistul, clavecinistul Nicolae Licareţ, v-a influenţat, desigur...
A.L.: Bineînţeles. Am fost expus de timpuriu sunetelor pianului şi am crescut înconjurat de muzică, fie de cea pe care o auzeam atunci cînd tatăl meu studia, fie de cea de pe discuri. Îmi amintesc şi acum un moment care m-a impresionat extraordinar, atunci cînd am auzit începutul Simfoniei in sol minor (nr. 40) de Mozart. Nu ştiu de ce, dar eram fascinat de acea temă şi aveam chiar impulsul de a o "dirija". Am fost atras, aşadar, de la bun început de muzică, în general, şi de pian, în special, şi eram curios să văd şi eu ce se întîmplă cînd apeşi clapele. De cîte ori aveam ocazia, mă aşezam în faţa instrumentului şi începeam să mă joc. Aşa a pornit totul, dintr-o joacă. Mai apoi, această joacă s-a transformat în ceva serios, în sensul că am apucat pe drumul instruirii academice. Dar nu am încetat niciodată jocul acesta la pian.
C.S.: Cunoaşteţi bine viaţa muzicală şi sistemele de învăţămînt din oraşele şi din ţările în care aţi studiat. Berlinul, Parisul, Baltimore şi, evident, Bucureştiul v-au format şi v-au permis să deveniţi artistul împlinit de astăzi. Aş dori să le luăm pe rînd, ca să înţelegem ce aţi primit de la fiecare ţară / şcoală / profesor în parte. Şi trebuie să începem cu începutul: România, Bucureştiul, Liceul "George Enescu", profesoara Gabriela Enăşescu.
A.L.: Am început studiile de pian cu dna profesoară Gabriela Enăşescu, la vîrsta de 6 ani. Am rămas împreună pînă la terminarea liceului. Bazele mi-au fost puse în acei ani şi sînt recunoscător pentru ceea ce am învăţat. Aplic şi astăzi multe dintre lucrurile pe care le-am deprins în acei ani.
C.S.: Rămînem în ţară, dar facem un pas mai departe: Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.
A.L.: La UNMB am avut doi profesori, pe Viniciu Moroianu şi apoi, la master, pe Dana Borşan.
C.S.: Care a fost primul contact cu o şcoală muzicală străină, cu un profesor străin?
A.L.: Prima întîlnire cu un mare profesor străin a fost cea cu Dmitri Bashkirov, la cursurile de vară de la Mozarteum din Salzburg. O mare personalitate, incandescentă şi vulcanică, de care am fost influenţat în acei ani şi la care m-am dus ori de cîte ori aveam ocazia. Cele mai multe întîlniri s-au petrecut la Salzburg, vara, în a doua jumătate a lunii august.
Alte două întîlniri esenţiale pentru mine au fost cu doi mari profesori şi muzicieni: pianistul francez Jacques Rouvier şi legendarul Leon Fleisher. Cu J. Rouvier am studiat atît la Paris, cît şi la Berlin, şi întîlnirea cu el a fost, pentru mine, un moment zero. Aveam 19 ani, eram în anul al II-lea la Conservator în Bucureşti, şi am ajuns la Paris, la Conservator (cu bursă Erasmus), unde lucrurile se desfăşurau altfel, unde ritmul era altul, iar aşteptările, cu totul diferite. O experienţă extraordinară.
Cu Leon Fleisher am lucrat patru ani la Peabody Conservatory din Baltimore. A fost perioada muzicală şi pianistică cea mai importantă din viaţa mea şi cred ca asta spune tot.
C.S.: Care a fost prima apariţie în public a pianistului Andrei Licareţ?
A.L.: Prima apariţie importantă a fost la Sala Dalles, aveam, cred, zece ani. A urmat, curînd după aceea, debutul meu cu orchestra.
C.S.: Şi care au fost recitalurile şi concertele cele mai importante care au determinat cumva apariţia dvs. de la New York?
A.L.: Au fost concerte cu orchestre, precum cele din Bucureşti, Cagliari, Lubeck, Wurzburg, Mexico City, dar şi recitaluri în centre importante, europene: Paris, Berlin, Bruxelles, Varşovia, Londra, Roma, Lucca, şi nord-americane: New York (Merkin Hall), Washington, Boston.
C.S.: Ce i se cere astăzi, la cel mai înalt nivel internaţional, unui pianist concertist?
A.L.: Lucrurile se schimbă mereu. Trebuie să menţionez că Leon Fleisher este al cincilea profesor într-o linie de descendenţă ce vine de la Beethoven. Profesorul lui a fost Artur Schnabel. Schnabel a studiat cu Leschetizky, care la randul lui a studiat cu Czerny, care, la rîndul lui, a studiat cu Beethoven. Noi cîntăm astăzi Beethoven complet diferit de cum cînta Beethoven însuşi, dacă e să acceptăm ce scrie Czerny. Nu mai vorbesc de vremea lui Bach, cînd toţi erau şi compozitori, şi instrumentişti, şi ştiau muzica din interiorul ei. Astăzi avem Urtexturi (texte originale), care sînt de un real ajutor, avem perfecţiunea mijloacelor digitale, avem sute de concursuri cu mii de premianţi în fiecare an. Se caută perfecţiunea şi, de multe ori, fie că te găseşti pe un continent, fie pe un altul, concertele seamănă între ele; se cîntă aceleaşi lucruri, în acelaşi fel. Cred că e important nu ceea ce se cere, ci ceea ce poţi face tu, prin natura ta, ca să te apropii de sensul muzicii pe care o ai în faţă. Modalitatea prin care fiecare, cu datele sale, poate să redea viaţă nouă semnelor de pe hîrtie (care, desigur, au deja o viaţă a lor).
C.S.: Credeţi în specializarea unui interpret pe epoci istorice sau optaţi pentru artistul complex, care se apropie, în diferite perioade ale vieţii, pe rînd, de toţi marii creatori, regăsindu-se în fiecare?
A.L.: Presupun că fiecare se îndreaptă către ceea ce simte că îi este mai aproape. E foarte bine să cunoşti în detaliu o epocă sau alta. Mie, cel puţin deocamdată, îmi place să înot în oceanul de repertoriu pianistic şi să aleg cîte ceva de peste tot. Cîteodată este greu să te decizi, căci ai vrea să cînţi Schubert, dar îţi spui că poate ar fi mai bine Bach sau Beethoven, deşi nici Schumann n-ar fi rău. Şi tot aşa...
C.S.: De curînd, aţi apărut într-o formaţie de muzică de cameră, împreună cu Cvartetul Arcadia. Asta înseamnă că vă veţi diversifica activitatea acordînd atenţie şi repertoriului cameral?
A.L.: Muzică de cameră am cîntat întotdeauna şi am făcut-o cu mare plăcere. Nu am apărut prea des în recitaluri, dar am participat la festivaluri camerale şi, dacă stau să mă gîndesc, acest repertoriu a fost permanent prezent în preocupările mele. La fel şi cel de lied, pentru care am o mare slăbiciune. Este foarte dificil să faci muzică de cameră. Îţi trebuie, în primul rînd, parteneri cu care să te potriveşti din punct de verdere muzical şi, mai ales, uman. Apoi sigur că, pe lîngă studiul individual, intervin repetiţiile, care sînt foarte vii şi cîteodată foarte piperate.
C.S.: Îmi amintesc dintr-o discuţie de mai demult că v-aţi simţit atras şi de jazz.
A.L.: Da, ador această muzică. Mai cînt şi eu din cînd în cînd, însă doar pentru mine. Jazzul e improvizaţie, dar necesită o disciplină fantastică, foarte diferită de cea pe care o practică un muzician clasic. Îl ascult des în special pe Bill Evans, el îmi este cel mai aproape. Apoi pe Oscar Peterson, Keith Jarret, Erroll Garner, Tatum, Miles Davis...
C.S.: Aţi fost vreodată atras de compoziţie sau de dirijat?
A.L.: Am studiat un an de compoziţie cu Dan Dediu, la Conservator. E fascinant, dar dacă te dedici compoziţiei, nu prea mai ai timp de alte lucruri. Din cînd în cînd, mai scriu cîte ceva, o piesă scurtă, nu neapărat pentru pian, sau o cadenză la vreun concert de Mozart. Evident, unul care nu are cadenza originală.
C.S.: Concertul din New York poate fi considerat încheierea unei etape, dar şi începutul alteia. Ce-şi doreşte, în acest moment, pianistul Andrei Licareţ, la cel 30 de ani ai săi, pentru viitor?
A.L.: Poate o mai mare stabilitate a vieţii din România, mă refer la tineri (incluzîndu-mă aici şi pe mine) şi la posibilităţile ce li se oferă sau nu li se oferă deloc: angajări, locuri de muncă etc. În afară de asta, sănătate pentru mine şi pentru cei dragi mie, inspiraţie, noroc şi putere de muncă.