Ovidiu Şimonca: În finalul filmului Poziţia copilului, există o secvenţă în care Luminiţa Gheorghiu plînge în faţa părinţilor copilului mort. M-ar interesa cîte duble aţi tras, realmente Luminiţa Gheorghiu este în starea mamei care suferă şi care vrea să-şi apere fiul.
Călin Peter Netzer: N-a fost nevoie de multe duble. Era un efort foarte mare să interpretezi acea scenă. Eram conştient de la bun început că trebuie să ne iasă filmarea la prima, a doua sau a treia dublă. Aşa şi a fost, cred că am tras trei duble şi am filmat cu două aparate.
O.Ş.: Este impresionant cum plînge Luminiţa Gheorghiu în acea secvenţă! Cum observa cineva, plînge şi îi curg mucii, îi curg şi lacrimile şiroaie pe obraz. Cum aţi reuşit să o aduceţi în acea stare?
C.P.N.: Cred că în acea stare a ajuns singură, în luni de zile de pregătire şi de filmare. Acea scenă a fost filmată către finalul zilelor de filmare. După fiecare zi, vorbeam cu Luminiţa şi analizam ce am filmat, iar ea repeta: "Trebuie să ne iasă ultima scenă, e cea mai importantă". Era o pregătire psihologică din partea ei, o presiune şi o tensiune foarte mari. În acea scenă, probabil că a defulat, într-un fel. Pentru acea scenă a fost o pregătire temeinică: a ieşit bine şi destul de repede. După a treia dublă, cînd eram conştient că a ieşit, am încercat să mai schimb lumina şi camera, dar ştiam că am ceea ce-mi trebuie. Secvenţa finală am terminat-o în jumătate de zi. Pregătirea a fost atît de mare, tensiunea atît de mare, încît am filmat-o mai repede decît ne aşteptam.
O.Ş.: Unde aţi filmat?
C.P.N.: Într-un sat, la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Giurgiu.
O.Ş.: Locurile de filmare cine le alege?
C.P.N.: Le-am căutat împreună cu un location manager, aşa se numeşte la noi. Am prospectat şi singur, am fost şi cu Andrei Butică, operatorul filmului, în satele din jurul Bucureştiului. Acolo unde am filmat, oamenii au foat deschişi, ne-au lăsat să filmăm, ne-au ajutat.
O.Ş.: Pe Luminiţa Gheorghiu aţi văzut-o de la început în rolul principal?
C.P.N.: Da, am dorit-o în rolul principal încă de la scrierea scenariului. Apoi am dat un casting, ca să fiu sigur şi să mă verific, într-un fel. Şi Luminiţa Gheorghiu a cerut singură să dea o probă pentru acest film. Ei i-a fost şi foarte frică dacă poate să ducă un asemenea rol, un rol de compoziţie, a avut temeri destul de mari.
O.Ş.: E de acolo, din poveste. Am văzut că i-aţi schimbat şi coafura. Luminiţa Gheorghiu nu este blondă, în viaţa reală?
C.P.N.: Nu. Am fost la Roma, am închiriat o perucă specială, pe care am tuns-o, am vopsit-o, am adaptat-o. Am făcut şi lecţii de dans cu ea, ca să clarificăm cum va fi la acea petrecere. La costume, am încercat multe variante. Am încercat să lucrăm riguros.
N-am avut timp să fiu demoralizat
O.Ş.: Cînd aţi terminat scenariul?
C.P.N.: Cu puţine zile înainte de filmare. La CNC, la primul concurs, în 2010, scenariul era foarte aproape de varianta finală. Cu Răzvan Rădulescu, am început să lucrăm la scenariu din toamna lui 2009. Primul concurs CNC, unde scenariul a fost respins, s-a organizat în vara anului 2010.
O.Ş.: V-aţi demoralizat?
C.P.N.: N-am avut timp să fiu demoralizat. Eram ocupat cu definitivarea filmului Medalia de onoare. În toamna anului 2010, după prima respingere la CNC a filmului Poziţia copilului, am lansat Medalia de onoare. M-am refugiat în acel film, m-am ţinut ocupat. Am avut norocul că, imediat, s-a organizat un alt concurs CNC, unde ni s-a aprobat finanţarea pentru Poziţia copilului, am obţinut locul al II-lea în acel concurs.
O.Ş.: Dumneavoastră aţi avut ideea filmului?
C.P.N.: Da. Dar am lucrat împreună cu Răzvan Rădulescu. Eu am avut ideea, povestea a pornit de la mine, iar Răzvan m-a încurajat să tot dezvoltăm povestea.
O.Ş.: Cine a scris prima variantă a scenariului?
C.P.N.: Nu am scris separat, cîte o scenă. Am lucrat împreună. La două-trei luni, ne adunam şi lucram împreună, cîte o săptămînă, poate mai mult.
O.Ş.: La Bucureşti sau la Berlin?
C.P.N.: La Bucureşti. Răzvan vine des la Bucureşti, aşa că am lucrat aici.
Am făcut filmul în 30 de zile, lucrînd cîte 13-14 ore
O.Ş.: Ce părere aveţi despre colaborarea cu Răzvan Rădulescu?
C.P.N.: A fost fructuoasă. Răzvan Rădulescu m-a ajutat foarte mult să pun pe hîrtie ideea pe care o aveam, a făcut structura dramaturgică. La dialoguri, noi intram în pielea personajelor, ne dădeam replica unul altuia.
O.Ş.: Cînd aţi început să filmaţi?
C.P.N.: La sfîrşitul lunii februarie, în 2012. Am avut 30 de zile de filmare.
O.Ş.: Majoritatea regizorilor români spun că filmează 30 sau 35 de zile.
C.P.N.: Acum şase-şapte ani, erau 42 de zile de filmare, se filmau şapte săptămîni, fără zilele de duminică. Din cauza bugetelor, au tot scăzut zilele de filmare. La Poziţia copilului, din cauza bugetului limitat, trebuia să nu depăşesc 32 de zile. Şi l-am făcut în 30 de zile, lucrînd zilnic 13-14 ore.
O.Ş.: Regizorii cu care aţi fost în competiţie, la Berlin, de cîte zile de filmare beneficiază?
C.P.N.: Bănuiesc că Steven Soderberg sau Gus Van Sant nu au vreo problemă cu numărul zilelor de filmare. Filmează cît e nevoie. În mod normal, un film se filmează în peste trei luni. Am auzit că la Django, Tarantino a filmat şapte luni. Nu cred că există vreun film, dintre cele prezentate la Berlin, care să fie filmat în 30 de zile.
O.Ş.: Cum s-a desfăşurat selecţia pentru Berlin?
C.P.N.: Filmul a fost gata în luna octombrie 2012. Noi am trimis filmul la Festivalul de la Sundance, în America, şi la Berlin. Iar în noiembrie am fost anunţaţi că sîntem selectaţi la Sundance. Asta se întîmpla într-o zi de luni. Miercuri, la două zile după, am fost anunţaţi, de la Berlin, că intrăm în competiţia oficială. Cei de la Berlin ne-au dat repede un răspuns. De obicei, cei care intră în competiţie sînt anunţaţi la începutul lunii ianuarie. Noi am avut confirmarea în noiembrie. De atunci, a început şi munca de PR. Ne-am propus, încă înainte de Berlin, să-l lansăm imediat şi în România, cu prezenţa noastră în cît mai multe oraşe ale României.
O.Ş.: Vă pun o întrebare mai delicată, provocat de diverse speculaţii. Există un fapt real tragic la baza filmului? Aţi accidentat un copil acum cîţiva ani?
C.P.N.: Baza filmului porneşte de la relaţiile noastre, a mea şi a lui Răzvan, cu mamele noastre. Toate filmele mele au, pînă la urmă, elemente autobiografice. Pot spune că am văzut, la TVR, un documentar despre un accident similar. L-am căutat în arhiva TVR şi l-am găsit. Şi acel documentar ne-a inspirat.
Era nevoie de acea înjurătură
O.Ş.: Chiar era nevoie, în înfruntarea mamă-fiu, de un soi de violenţă verbală? Fiul îi spune mamei: "Te fut în gură". Era nevoie de acea înjurătură?
C.P.N.: Da, era nevoie. Era nevoie de acea înjurătură ca să punctez acea relaţie patologic-oedipiană. Puteau fi o groază de alte înjurături. Asta era cu tentă sexuală şi cu o clară trimitere asupra relaţiei lor. Înjurătura este rostită la o zi după accident. Imediat după accident, mama îl ia pe fiu, pe Barbu, ca pe o legumă şi îi face un masaj erotico-incestuos. Dacă ne gîndim şi la secvenţa masajului, lucrurile se leagă cu înjurătura de a doua zi. Barbu putea înjura altfel. Dar am preferat acel tip de înjurătură. Niciodată nu ne-am pus întrebarea - nici eu, nici Răzvan - dacă e prea dură. La filmare, nimeni nu m-a tras de mînecă, să-mi spună: "Dom'le, nu cumva mergi prea departe...?!". Actorii au intrat atît de mult în poveste, s-au adaptat atît de mult, încît acea înjurătură li s-a părut în logica lucrurilor. Ştiu că este şocant să auzi acea înjurătură, de la fiu la mamă. Dar nu cred că este o înjurătură gratuită. Noi n-am vrut să şocăm.
O.Ş.: Şi secvenţa masajului făcut fiului de către mamă mi se pare pregnantă pentru întregul film. Care a fost motivaţia includerii sale în film?
C.P.N.: Prin secvenţa masajului am vrut să punctăm relaţia mamă-fiu, de ce sînt acei oameni aşa, care e problema lor, care e backgroundul familiei, de ce mama e atît de obsedată de fiul ei. Noi trebuia să comprimăm totul în acea săptămînă în care se petrece acţiunea din film, între 1 şi 8 martie. Scena aceasta cu masajul şi cu mănuşa de latex, care reprezintă un fel de prezervativ, care protejează, este o formă de acceptare sexuală incestuoasă. Cu scena masajului, am vrut să explic şi nevroza de care suferă fiul, Barbu, "abuzat" de mamă. Iar înjurătura de a doua zi este o descărcare nervoasă a fiului în faţa mamei.
O.Ş.: Să punem un contrapunct. Avem o mamă posesivă, un copil crescut dur, îngrădit de mamă în libertatea opţiunilor, un fiu alintat, la o vîrstă matură, cu apelativul "cuculeţ" de către mamă. Dar, după accident, Cornelia se comportă în regulă, ca o mamă care are un fiu ce a făcut un accident mortal, fiu care poate să înfunde puşcăria. Nu e un comportament de mamă în regulă, care încearcă să-şi salveze fiul?
C.P.N.: Sînt de acord, eu n-am vrut niciodată să o condamn pe Cornelia. Am vrut să o înţeleg. În esenţă, şi alte mame ar proceda la fel, dacă fiul lor ar face un accident mortal. Să-ţi protejezi copilul este un lucru normal într-o situaţie-limită. Cu ce mijloace îl protejezi - e o cu totul altă poveste.
O.Ş.: Cornelia nu este construită ca o scorpie, ca un monstru.
C.P.N.: Trebuie găsite motivaţii, de ce un om face anumite lucruri, care îi sînt justificările. Pariul filmului a fost să-i facă pe spectatori să empatizeze cu acest personaj. Finalul filmului anulează imaginea de mic monstruleţ cu care este percepută pînă în acel moment. Cînd vine la masa sincerităţii, cînd le vorbeşte părinţilor în doliu, Cornelia se umanizează. Şi fiul se umanizează.
O.Ş.: E adevărat că Bogdan Dumitrache a plîns în momentul filmării, fără să fie prevăzut în scenariu?
C.P.N.: Da, atît era de încărcat emoţional, încît a izbucnit în lacrimi. Secvenţa finală e filmată numai din maşină, pentru că este perspectiva mamei asupra întregului context, e privirea mamei asupra fiului, aşa că nu puteam să plecăm cu camera din maşină.
O.Ş.: Mi se pare foarte bun Bogdan Dumitrache, pe tot parcursul filmului. Pare să aibă şi defecte de vorbire, parcă accentuează altfel cuvintele, pare că frazarea e de copil cu greutăţi de vorbire, de fiu îngrădit, în cazul căruia nici cuvintele nu pot fi rostite uşor. Aţi lucrat cu Bogdan Dumitrache şi la frazare?
C.P.N.: Ceea ce spuneţi îi aparţine lui Bogdan Dumitrache, talentului său, personalităţii sale, modului în care şi-a construit personajul. La montaj, într-adevăr, noi am ales acele secvenţe în care el se exprimă mai greoi, mai dificil, e incoerent. E starea lui iniţială de fiu abuzat de mamă, completată cu şocul emoţional de după accident. Cu Luminiţa Gheorghiu şi cu Bogdan Dumitrache am lucrat foarte mult înainte de filmare. Au fost cel puţin şapte-opt luni în care ne-am văzut, au fost acumulări, rolul a crescut şi la Luminiţa, şi la Bogdan. Cu Bogdan Dumitrache am avut şi o relaţie nonverbală, intuitivă, în care el şi-a dat foarte bine seama ce personaj joacă în film.
O.Ş.: Cred că aţi făcut un mare bine unei mari actriţe: Ilinca Goia. Aţi găsit-o la casting?
C.P.N.: Da, la casting. A fost ultimul actor pe care l-am stabilit în distribuţie.
O.Ş.: Unde aţi găsit interioarele acestea somptuoase?
C.P.N.: Sînt pe nişte străduţe adicente Bulevardului Aviatorilor. M-a ajutat directorul filmului, Valentino Rudolf. Mi-a prezentat mai multe vile, case, interioare, şi eu am ales.
Nu m-am adaptat în Germania
O.Ş.: Acceptaţi că filmul poate avea şi accente de stînga, adică o uşoară şi voalată critică faţă de o clasă de îmbogăţiţi, cei care, cu bani, pot rezolva anumite lucruri?
C.P.N.: Poate fi şi o asemenea interpretare. Dar n-am pus accentul pe aşa ceva, e o chestiune colaterală, dar există în film.
O.Ş.: Iar mama îşi tot îndeamnă fiul să citească volume de Herta Müller şi Orhan Pamuk, "autori de Nobel", pe care fiul nici nu le deschide. Mi s-a părut genială secvenţa în care mama nu uită să pună în bagajele fiului cărţi de Herta Müller, Orhan Pamuk şi Isabel Allende.
C.P.N.: Chestia asta, cu fiii care sînt tot îndemnaţi de mame să citească anumite carţi, are şi un substrat personal, derivînd din relaţia cu maică-mea. De pildă, mama mea este supărată pe mine că nu mai citesc în limba germană. Cînd vine la mine în vizită, la Bucureşti, îmi aduce tot felul de articole, care i se par interesante, din Der Spiegel, sau îmi cumpără carţi, pe care crede că trebuie să le citesc, pe care crede că nu le găsesc în traducere la Bucureşti.
O.Ş.: Mama dumneavoastră e chiar atît de posesivă, ca şi mama din film?
C.P.N.: Nu chiar atît de posesivă. Nici nu ştiu dacă mai pot pune în balanţă relaţia mea cu mama mea şi relaţia mamă-fiu din film. Noi am pornit - eu şi Răzvan - de la relaţia cu mamele noastre. Dar există şi o mare parte de ficţiune.
O.Ş.: Aţi emigrat legal, cu părinţii dumneavoastră, în Germania, în 1983, în vremea comunismului. Iar în 1994, aţi revenit la Bucureşti şi v-aţi înscris la Facultatea de Regie Film. Decizia dumneavoastră de a reveni la Bucureşti a fost şi un tip de revoltă faţă de mama dumneavoastră?
C.P.N.: Se poate interpreta şi aşa. O revoltă faţă de mamă, o revoltă faţă de părinţi. Ei au emigrat în Germania şi mi-au tot explicat că simţeau nevoia să-mi ofere mie un viitor mai bun. Este o explicaţie falsă.
O.Ş.: De ce?
C.P.N.: Părinţii mei au emigrat pentru că ei au vrut să emigreze. Sigur că s-au gîndit şi la mine, dar nu au făcut-o numai pentru mine. Eu nu cred în povestea asta cu iubirea necondiţionată. Mama, sau oricine ar fi, îţi cere ceva în schimb. Ai mei au fost revoltaţi că am ales să plec din Germania şi să mă întorc în România. A fost o reemigrare. M-am întors în România cînd am terminat liceul, eram major şi puteam să hotărăsc pentru mine.
O.Ş.: Aţi plecat la opt ani în Germania, după primele două clase primare urmate la Cluj. Practic, restul şcolii aţi făcut-o în Germania. Iar facultatea aţi făcut-o la Bucureşti. Vi se părea România potrivită pentru a învăţa meseria de regizor?
C.P.N.: Cred că am revenit într-un moment oportun. Ai mei m-au încurajat să fac regie de film. Puteam să o fac la Berlin sau la München. Ai mei mă încurajau să o fac chiar în America. O plecare a mea în America ar fi însemnat o a doua emigrare, după cea din 1983. Ar fi fost prea mult. Cît am trăit în Germania, am fost frustrat, nu m-am adaptat şi nu m-am simţit bine. Am vrut să revin în ţara mea.
O.Ş.: De ce nu v-aţi adaptat în Germania?
C.P.N.: Oamenii erau destul de reci. Ajunsesem să vorbesc mai bine germana decît româna. Dar nu era mediul meu. Nu m-am integrat, am rămas un ausländer.
O.Ş.: Mamei i-aţi spus abia la terminarea liceului că doriţi să reveniţi în România sau aţi pregătit-o un pic?
C.P.N.: Se aştepta, era deja pregătită, simţea că trag înapoi. După 1990, am venit în fiecare vacanţă în România.
O.Ş.: Pe cine mai aveaţi aici?
C.P.N.: Erau bunicii din partea tatei, o mătuşă şi un văr. Şi aveam mulţi prieteni. La Bucureşti era raiul, pentru mine, cel aflat atunci la vîrsta liceului.
Să fim în situaţia financiară de acum patru ani
O.Ş.: Cum e şcoala românească de film? Aţi fost dezamăgit?
C.P.N.: N-am fost deloc dezamăgit. Şcoala românească de film avea şi foarte multe avantaje. În anul al II-lea de facultate, faci film pe peliculă de 16 mm, faci documentar alb-negru. În anul al III-lea, faci film pe peliculă de 35 mm, faci film de platou. Mai faci un film color cu operatorul, cu colegul de an. Iar în anul al IV-lea faci film color, pe 35 mm. În şcolile din Germania, pe vremea aceea, nu făceai aşa ceva, făceai doar video. În afară de asta, am avut norocul să pic la clasa cu Laurenţiu Damian, ca profesor-îndrumător, un pedagog foarte bun.
O.Ş.: Aţi terminat în 1999, iar primul film de lungmetraj a fost în 2003. N-aţi stat pe tuşă cîţiva ani, n-au fost ani de frustrare?
C.P.N.: Au fost ani de frustrare, dar nu i-am simţit atît de apăsător. În 2003, a avut premiera filmul Maria. Dar eu am început să lucrez la acest film din anul 2000. În anul al III-lea de facultate, am făcut un scurtmetraj cu acelaşi subiect, pe care l-a văzut un mare producător din Germania, Karl Baumgarten, care mi-a propus să-l fac lungmetraj. Filmul Maria este o coproducţie, pînă scrii scenariul, pînă obţii finanţare, pînă filmezi, tot procesul de pînă la premiera filmului poate dura trei ani.
O.Ş.: Vă simţiţi parte dintr-o generaţie de regizori români?
C.P.N.: Da, cred că fac parte din acest Nou Val. Nu cred că există neapărat un spirit de solidaritate între noi, dar există o competiţie benefică. Ne tragem unul pe altul, ne ambiţionăm reciproc şi arătăm unul altuia că se poate. În Noul Val, e un spirit sănătos, o competiţie, care ne ajută pe fiecare.
O.Ş.: Cum vi se par ecourile după premiera românească a filmului?
C.P.N.: Excelente. Reacţiile sînt foarte bune. Am simţit că publicul este alături de noi, lumea vibrează, este impresionată de film.
O.Ş.: Ce e Ursul de Aur pentru Călin Peter Netzer?
C.P.N.: O povară, un stimulent, o mare reuşită, o bucurie. După ce m-a felicitat, preşedintele juriului, Wong Kar Wai, mi-a spus: "Să ai mare grijă ce o să faci de acum încolo".
O.Ş.: Credeţi că Ursul de Aur poate să atragă o mai mare finanţare pentru filmul românesc?
C.P.N.: Cred că ceva o să se schimbe. Sper într-o suplimentare de fonduri sau măcar la revenirea sumei din 2009. M-aş bucura să fim în situaţia financiară de acum patru ani, înainte de tăierea fondurilor pentru cinematografie.