Cozi monstru la amîndouă, numele mari atrag numerele mari. Dacă nu aş fi avut legitimaţie de presă nici nu m-aş fi apropiat. Nu mi-au plăcut cozile nici la hrană materială, nu-mi plac nici la hrană spirituală. Deja a trebuit să fac una la aeroportul Charles de Gaulle, la taxiuri, şi mi s-a părut intolerabil.
Dali rapid aşadar, din valuri de semeni, după zeci de metri de cozi.
Forţa de a fi, încă de la început, toţi, Dali e toţi, şi Miro, şi de Chirico, de exemplu. Îi absoarbe, îi preia, îi joacă, îi interpretează, nu îi imită.
În cazul lui Dali ar trebui să vorbim de un mimetism paradoxal, pe dos: plasticitate, disponibilitate, plasticitatea e mimetică, Dali se pliază pe imaginaţia asemenea celebrelor lui ceasuri moi, care împrumută lichefierea timpului, lichiditatea temporală, contaminînd instrumentele de măsurare a lui, care devin şi mai mult, mai adecvat expresie, formă a timpului, pentru asta trebuind însă să suporte deformări esenţiale.
Dali "imită" imaginaţia. Şi astfel trece prin toţi, îi preia: Dali moale.
Pentru o reinterpretare, care trebuie şi dă semne că începe să se producă, a avangardelor istorice şi poate în special a suprarealismului: visul, onirismul citează şi reasamblează, "colează", "montează" realitatea. Visul e ready-made de refulat, de conţinuturi inconştiente.
Dali oniric, suprarealist, pictează colaje onirice ready-made, nu face colaje, ci le reproduce, le mimează pictîndu-le.
Titlu: Putréfaits, "putrefacte", "putrefapte".
Marea contribuţie a lui Dali rămîne însă, infuzîndu-i întreaga operă, metoda paranoiei critice: să ne obiectivăm vizual, nici nu ştim ce putem vedea în ceea ce vedem, adică ce vedem de fapt, fără să ştim. Metodă pentru a descoperi, creîndu-l pedagogic, inconştientul imaginii, imaginile din imagine.
Tocmai visul este cel mai legat şi ne leagă cel mai tiranic de realitate: visul înseamnă sclavia faţă de realitate.
Titlu: "Apariţia unei figuri de Vermeer în chipul lui Abraham Lincoln" (1939). Nachleben deci, în chiar sensul survenirii şi al supravieţuirii posttraumatice, al imaginii-simptom de la Aby Warburg (din care, apropo, tocmai am achiţionat Atlasul Mnemosyne, recent editat şi în Franţa).
Dali este, poate ca mulţi dintre avangardişti, un meta-artist. Dali nu pictează, ci performează arta, pictura. În imagine, ca imagine, imaginează arhitecturi performative de sens. Figurile, în tablou, performează.
Înscenarea, performarea visului: Marele Paranoic (1936) oferă o soluţie, o formulă existenţială, dincolo de artă, ca artă de a trăi creator, activ viaţa.
Numai paranoicul înscenat, cu metodă, cu artă vede.
Banalitatea revelaţiei constă, ca şi la de Chirico, în clasicismul şi chiar în academismul (pictural) al visului, al refulatului. Limitele imaginaţiei şi falsul imaginaţiei, care ne leagă tiranic de realitatea fundamental banală, academică, tocmai de aceea terorizantă, tiranică, oribilă, înfiorătoare, nu baroc sau gotic, ci academic, falsificant monstruoasă.
"Triplă imagine. Portretul lui Franco" (1939): imagine, portret al istoriei, compus din mai multe imagini, în care fuge şi se descompune şi doar aşa, ca descompunere, în stare de descompunere, trebuie şi poate fi recompusă.
(va urma)