Eva

- Un gin tonic plin de gheaţă pentru domnul şi un Martini Rosso pentru superba sa însoţitoare.

Zâmbi complice şi aşeză cele două băuturi pe masă. Apoi luă loc pe scaunul de ratan şi se aplecă uşor spre pahar, ca o albină ce vrea să soarbă nectarul unei flori dar îi este frică să n-o clintească din echilibru-i perfect.
 
Pe sub cămăşuţa albă de şcolăriţă i se iţeau iedere de dantelă sălbatică ce-i acopereau sânii şi un pic din gât. Lumina soarelui îi dădea un je-ne-sais-quoi intrigant. Stăteam înconjuraţi de verde şi leneveam într-o grădină ce părea ruptă din imaginaţia lui Wilde şi, sincer, nu ştiu dacă vreunul din noi doi îşi dădea seama că e fericit. Era firescul cotidian. Era briza unui vânticel îndrăzneţ de vară. Momentul întâlnirii a două priviri străine şi ruşinea puerilă ce urma. În fond puteam să-i spun oricum căci important era numai cum mă simţeam. Viu.
 
Eva radia. O revedeam acum după două săptămâni, timp în care îşi scrisese scenariile cu conştiinciozitate şi stătuse închisă în casă de dragul artei. Ambiţia o minţea că nu se putea bucura de nimic până nu-şi termina treaba. Acum nici măcar nu se atingea de Martini-ul care începuse să lâncezească din cauza arşiţei. Agita băutura, ridica paharul pentru a-i studia cu atenţie reflexiile rubinii, iar apoi îl punea la loc pe masă, amintindu-şi pesemne că nu i se făcuse încă sete. Gesturi de roială decadenţă, luxul de a nu mai dori nimic. Părul îi mirosea a bomboane cu aromă de cola şi măceşe uscate iar briza îmi sufla parfumul în nări, eu îl trăgeam în piept şi încercam să-l ţin acolo cât mai mult, să nu-i dau drumul. Ochii mi se închideau. Ne voiam doi boemi într-o cafenea sordidă din Paris, ascunşi de privirile paparazzilor, cerşind inspiraţie la colţ de stradă. Aş fi putut fi un scriitor prea ocupat care şi-a lăsat personajele neterminate. Fără picioare, fără mâini, nişte fiinţe odioase cu dinţi strâmbi încununaţi de zâmbete disproporţionale. Ele mi se târau prin creier şi mă rugau să le dau viaţă pe hârtie. Iar eu mă ascundeam în aburii cafelei şi îmi mai aprindeam o ţigară. Acordurile de chitară gen café-concert se insinuau în atmosferă, ea-mi povestea despre ultima vizită la dentist, despre şeful ei, despre încălzirea globală. Mă prefăceam vag interesat. Era zi, dar ar fi putut la fel de bine să fi fost şi seară, căci se simţea seară. Mergeam pe bulevarde largi, necunoscute, voiam s-o ţin de mână, dar îşi balansa braţele agitată, pregătită oricând să-şi ia zborul. Nu ne spuneam nimic. Eu îmi ascultam bătăile inimii, încercând să desluşesc acest ciudat cod morse, mă chinuiam să-mi sincronizez paşii cu ai ei. Începea ploaia, o ploaie tânără şi nehotărâtă care-şi arunca stropii hai-hui. Noi fugeam aiurea, în toate direcţiile, ne ţineam de mână şi icneam în joacă.
 
- La ce te gândeşti?
 
Întrebarea veni ca de nicăieri.
- La nimic special. Mi-e dor de Paris.
- Şi lui de tine, poţi să stai liniştit. Ţi-am zis că vara trecută m-am pierdut prin Louvre, nu? Trebuie să-ţi fi zis..., râse aproape imperceptibil. Eram cu Antoine şi după ce-am stat juma' de oră la coadă să vedem Mona Lisa - el insistase - ne îndreptam spre tablourile halucinante ale lui Delacroix. El se grăbea, eu de-abia mă târam. Am mai mers puţin şi ne-am trezit în secţiunea cu antichităţi egiptene, ţineam neapărat să văd mormântul lui Tutankamon. Din snobism, ştiu. Oricum, Antoine s-a dus la toaletă şi eu am tot rătăcit fascinată prin muzeu, examinând papirusurile şi celebrele vase de lut. Tipul nu s-a mai întors. Ne-am întâlnit seara pe Montmartre, îşi plimba imitaţia aia de căţel a lui. Am stat vreo oră prin Louvre să caut o ieşire blestemată.
 
Se opri.
- De ce râzi, sunt chiar atât de patetică?
- Nicidecum. Mi te imaginam doar. Trebuie să recunoşti că e un tablou pe cinste.
 
Zâmbi reticent.
- Îţi mai pun gin?
- Nu, mersi. Nu o să te las să mă-mbeţi şi să profiţi de mine, sunt... prea fraged.
 
Eva se ridică pe vârfuri, se aplecă peste masă şi mă sărută zgomotos pe frunte, iar apoi spuse pe un ton matern: "Las' că o să creşti tu mare!".
 
În depărtare auzeam clopotele bisericii, băteau timide, parcă speriate de propriul ecou. Era timpul ca dumnezeu să plece acasă.
 
Ieri - să fi fost ieri?- m-am dus să-mi vizitez fostul liceu, precum un criminal în serie care se întoarce la locul faptei, hăituit de amintiri. Nu ştiu ce mă aşteptam să găsesc acolo. Pereţii erau mai albi, feţele mai blazate, orele mai scurte. Când înveţi până şi orele trec mai repede, într-un pact absurd cu zeii. M-am căutat prin cataloage prăfuite, dosite în sertare ce nu se mai voiau deschise vreodată. Trecutul e mereu rânced, greu de digerat. Am căutat-o şi pe Eva, deşi mă rugase să n-o fac, cred că nu dorea să-i vad preţioasele note de zece, aliniate în căsuţe ca nişte soldăţei mândri de plumb. Doamna Schweitzer mi le-a arătat. Zâmbea cu subînţeles, după atâta timp tot se îndoia de mine. "Ştii, mi-a spus, mi-a părut rău atunci că ţi-am dat unu. O meritai de fel, trebuie să recunoşti, însă erai un băiat aşa bun... Ce-ar fi să remediem noi lucrurile?". Şi deschise catalogul la pagina cinci, îl ţinea ferm cu mâna stângă în timp ce cu cealaltă îşi potrivea ochelarii pe nas. Scoase stiloul Parker din buzunar şi înghesui un cerculeţ minuscul lângă nota flagrantă de la matematică. Apoi îşi ridică privirea spre mine şi zise: "Ei, acum e mai bine, nu?".
 
Clopotele s-au oprit de câteva minute. Se înserează.
- Greierii nu vin aici noaptea.
- Poftim?
- Am zis că n-ai să vezi picior de greiere pe-aici, cel puţin nu după lăsarea întunericului, spuse Eva.
- Şi ce-i cu asta?
- Nu contează. Îmi lipsesc oarecum concertele lor... Eram singură într-o noapte, parfumată bine cu absint, şi-am văzut unul ţopăind prin iarba de-acolo - arătă spre un petic de pământ din spatele nostru. Era caraghios foc, numai că nu făcea nimic. A sărit pe terasă şi vreo trei secunde ne-am uitat unul la altul ca într-un schimb cultural om-insectă. Apoi s-a pierdut în întuneric şi de-atunci nu l-am mai văzut.
 
Râse.
 
- Nu că l-aş fi recunoscut, oricum. Ooof... Mie îmi cântă Edith şi numai Edith. Şi la ocazii Serge, desigur. Doar la ocazii.
 
Se duse în sufragerie şi după puţin timp liniştea nopţii era înlocuită de glasul intoxicant al doamnei Piaf: Non ! Rien de rien... / Non ! Je ne regrette rien / Ni le bien qu'on m'a fait... Când se întoarse ţinea în mână o fotografie. Un bărbat şi o femeie stăteau într-o barcă, în spate se distingeau lacul şi câteva frunze înecate. Femeia nu avea cap şi bărbatul părea fericit.
 
Toate pozele în care apărea Eva semănau cu nişte busturi moderne ale lui Venus din Milo. I se vedeau firişoarele subţiri care îi brăzdau gâtul, gulerele de cămaşă, decolteurile, bluziţele cu modele fantezie, rochiile de seară, fustiţele scurte şi blugii negri de la Levi's. I se vedeau mâinile care stăteau uneori pe lângă corp, resemnate, alteori încrucişate în dreptul pieptului, îmbufnate, picioarele lungi de marmură rozalie şi câteodată, doar câteodată, mostre din uriaşa sa colecţie de pantofi cu toc. Iar acest lucru nu se întâmpla deoarece majoritatea prietenilor Evei erau fotografi proşti, aveau deficienţe substanţiale de calciu ori, mai rău, Parkinson. Nici pentru că vreun fost iubit gelos i-ar fi spart casa într-o noapte şi ar fi comis toate aceste decapitări atroce. Nu. Ea însăşi era capabilă de automutilare. Ideea i-a venit în urmă cu aproape un an, când, aşa cum îmi spusese, "se plictisise de moarte de faţa străină din buletin şi dorea să-şi cumpere alta". Numai că nefiind un fan înfocat al reprezentanţilor statului, Eva a venit cu o soluţie inedită: buletinul său avea să poarte zi de zi un nou chip, unul proaspăt, zâmbitor, revigorat. Feţele urmau să fie împrumutate, bineînţeles, din vasta ei colecţie de fotografii şi lipite peste replica palidă. În zilele cu ploaie alegea poze şterse, formale, în cele cu ninsoare chipul era mereu acoperit cu o căciulă simpatică şi înfăşurat într-un fular gros, însă Eva aştepta mereu zilele senine, în care feţele afişau zâmbete nestingherite, priviri jucăuşe sau mutre copilăreşti. Uneori, când era oprită în trafic de vreun poliţist un pic obosit, care se mulţumea să arunce doar un ochi peste poza din cartea de identitate, Eva primea complimente ciudate. "Sunteţi la fel de tânără ca acum cinci ani, domnişoară", îi spuneau unii, sau "Nu v-aţi schimbat niciun pic, vă rog să mă credeţi". Nu acelaşi lucru se putea zice şi despre chipul vechi din buletin, ascuns sub celelalte precum un portret supurând al lui Dorian Gray, cu pielea galbenă din cauza lipirii excesive, asemeni pigmentului unui bolnav de icter.
 
Eva îmi smulse fotografia decupată din mână şi o examină mirată, de parcă nu îşi mai amintea când fusese făcută. Tipul din poză începuse să poarte un surâs ştrengăresc.
- Antoine era destul de tânăr aici, nu crezi? Eram amândoi tineri, dar mie îmi umbla capul prin alte părţi, chicoti ea. Mă pândea inspiraţia la fiecare colţ şi eu mă plimbam cu barca, nu voiam să creez personaje, voiam să devin unul.
- Şi n-ai reuşit?, o-ntreb. Eşti mai ironică decât Beatrice a lui Shakespeare şi mai mofturoasă ca Holly Golightly, ar trebui să fii mândră.
- Eşti simpatic, dar ştiu c-o spui doar ca să mă flatezi. Unei domnişoare îi stă bine întotdeauna pudrată şi complimentată. Dar niciuna în exces. Asta a fost şi deviza lui Judy.
- A fost? Chiar aşa, ce năzbâtii mai face Judy în ultima vreme?
- Niciuna. Am omorît-o după cearta cu Isabelle. Am lăsat-o să sângereze între trei puncte de suspensie şi-o virgulă. "Of, Judy...", atât am fost în stare să scot, dacă-ţi vine a crede. Atât. De-aia nici nu mai scriu, îmi trebuie o meserie adevărată.
 
Mi-era greu să mi-o imaginez pe Eva servind la mese şi flecărind cu clienţii despre vremea angoasantă şi politică, căzând în lamentări legate de trecut, de trecutul ei glorios sortit anonimatului. Dar nici nu-nsemna că n-o putea face, la urma urmei şi Burroughs a fost exterminator de gândaci o bună perioadă a vieţii sale şi asta nu l-a împiedicat să scrie unul din romanele de căpătâi ale generaţiei beat. Geniul transcede umanul, cum ar fi spus doamna Schweitzer.
 
Eva nu mai respira literatură ci doar aer înecăcios diluat cu praf, cerul ei rămânea albastru şi atât, nu azuriu, nu spumos ca marea învolburată şi nicidecum vopsit de vreun pictor orb care a amestecat culorile într-o frenezie a creaţiei. Un cer perfect obiectiv, aproape mort. Iar Judy încă mai aştepta cuminte în spatele punctelor de suspensie, convinsă că i se pregătea un portret sau poate doar o descriere a camerei în care se afla atunci, aştepta să privească intrigată pe fereastră ori să pună pe foc un ibric pentru cafea, s-o servească pe Isabelle cu licoarea etiopiană şi să se împace, să uite că s-au certat vreodată. Se duseseră zilele în care se plimba pe rue Pierre Sémard şi îl cita din memorie pe Sartre, când invoca existenţialismul său împins până la absurd şi îşi impunea un soi de hedonism ascetic: plaisir, ennui et matérialisme.
 
Când Eva nu mai scria nu se mai întâmpla nimic.
 
Cerul era cer, copacii erau copaci, noaptea era noapte şi Edith era cu siguranţă Edith. Atât şi nimic mai mult. O lume autosuficientă, creată parcă pentru a fi pictată de vreun matematician, o serie de cifre mute, fără noimă.
 
Eva nu mai credea în Judy şi asta n-ar fi contat prea mult, mă îngrozea însă ziua când Judy va înceta să mai creadă în Eva. Atunci nu va mai bătea niciun clopot.
- Ştiu că mă judeci, spuse ea. Ştiu că mă judeci dar te iert, când o să creşti mare o să înţelegi. Hârtia şi rolele de film ard cel mai uşor. Arta e incandescenţă pură. Ce e creaţia? Nimic mai mult decât egoism deghizat în generozitate, o glorificare continuă a eului, o minciună. Nu vreau să scriu literatură, vreau să trăiesc proză şi să mor poezie, e mai sănătos. Hai, nu mai face pe bosumflatul! Să bem!
 
Se opri şi mă privi nedumerită.
- Pentru ce bem?
- Să bem pentru mediocritate ! am zis în glumă, dar mi-am dat seama prea târziu cât de serios vorbisem.