Tristeţea samuraiului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Barcelona. Mai 1981
 
Există oameni care fug de mângâiere şi se refugiază în abandon. María aşa era. Şi nu voia să vadă pe nimeni, nici măcar acum, în camera aceea de spital, care era ca o staţie de sfârşit de traseu.
 
Prefera să se uite la buchetele de liliac pe care i le trimitea Greta. Florile de liliac erau preferatele ei. Încercau să supravieţuiască în vază şi era în asta ceva din eroismul gesturilor zadarnice. Petalele fragile se topeau zi după zi, dar o făceau cu o eleganţă discretă, colorându-se în multe nuanţe.
 
Maríei îi plăcea să creadă că şi agonia ei era la fel: discretă, elegantă, tăcută. Cu toate acestea, tatăl ei se afla acolo, în scaunul cu rotile, la picioarele patului, ca o fantomă de piatră, în fiecare zi, fără să spună şi să facă nimic, privind-o numai, ca pentru a-i aminti că nu totul avea să fie atât de uşor ca moartea. Şi apoi era de ajuns să se întredeschidă puţin uşa şi să-l vadă pe poliţistul în uniformă care-i păzea camera, ca să înţeleagă că tot ce se petrecuse în ultimele luni - asasinatele, fuga lui César - nu se va şterge, nici măcar atunci când medicii vor deconecta maşina care o ţinea încă în viaţă.
 
În dimineaţa aceea inspectorul care se ocupa de cazul ei venise devreme. Îl chema Marchán. Era un bărbat amabil, date fiind împrejurările, dar intransigent. Dacă simţea milă pentru starea ei, nu o arăta.
- A luat deja legătura cu dumneata prietenul nostru? a întrebat-o Marchán cu o răceală respectuoasă, lăsând pe noptieră ziarele din ziua aceea.
 
María a închis ochii.
- De ce-ar face-o?
 
Inspectorul s-a rezemat de perete cu braţele încrucişate. Haina îi era descheiată. Era palid şi părea obosit.
- Pentru că măcar atât poate să facă pentru dumneata, ţinând cont de situaţie.
- Situaţia mea nu se va schimba, inspectore. Şi bănuiesc că César înţelege asta. Ar fi o prostie să rişte totul ca să vină să vadă o muribundă.
 
Marchán a dat din cap, privind figura hieratică a bătrânului aşezat lângă fereastră.
- Cum se simte azi tatăl dumitale?
 
María a ridicat din umeri. De unde să ştii ce simte o piatră.
- Nu mi-a spus. Stă tot timpul acolo, uitându-se la mine. Câteodată mă gândesc că o să stea aşa până când i se vor usca ochii.
 
Poliţistul a oftat adânc şi s-a uitat la femeia aceea care fusese cândva atrăgătoare, dar acum era rasă în cap şi acoperită de cabluri care o legau de un monitor plin de lumini şi grafice. În faţa ei, Marchán se simţea ca un miner care sparge piatra cu toată puterea, dar care nu reuşeşte decât să facă să sară câteva aşchii.
- Foarte bine, cum vrei... Dar ce-mi spui despre mărturisire? Tatăl dumitale are de gând să dea o declaraţie?
 
María şi-a îndreptat atenţia către bătrân, care acum se uita pe fereastră. Lumina de pe stradă îi scălda o parte din chipul îmbătrânit. Avea buza căzută şi un fir de salivă îi păta cămaşa. María simţea un amestec de furie şi compasiune. De ce se încăpăţâna să îi stea alături cu reproşurile lui mute?
- Tatăl meu nu poate să vă ajute, inspectore. Abia dacă mai recunoaşte pe cineva.
- Şi dumneavoastră? Îmi veţi povesti ce ştiţi?
- Sigur că da, dar nu este uşor. Trebuie să-mi fac ordine în idei.
 
María Bengoechea îi promisese inspectorului să fie concisă, să se limiteze la fapte şi să lase la o parte vorbele de prisos, divagaţiile şi toate acele detalii inutile din poveştile care apăreau în ziare.
 
La început crezuse că avea să fie uşor: a pus problema ca şi cum ar fi fost vorba de un proces-verbal; concizia, indiciile clare, faptele probate erau specialitatea ei. Dar se dovedea mai complicat decât prevăzuse. Vorbea despre viaţa ei, despre propria ei viaţă, prin urmare, n-avea cum să nu fie subiectivă şi să nu amestece întâmplări cu sentimente, dorinţe şi realităţi; până la urmă, ceea ce trebuia să fie o relatare simplă şi aseptică se transformase într-o canapea de psihiatru.
- Nu te grăbi, a spus poliţistul, observând carnetul de lângă noptieră, cu câteva însemnări la începutul paginii. Trebuie să plec, dar o să mai vin.
 
Când a rămas singură, María a luat carnetul, s-a străduit să ignore prezenţa fantasmagorică a tatălui ei şi a început să scrie: s-a surprins filosofând de două, trei ori despre sensul vieţii şi despre misterul morţii. Dându-şi seama de asta, a şters acele paragrafe, roşind puţin. Nu o ruşina că un poliţist avea să citească rândurile acelea, aşa ceva nu mai avea importanţă. Ruşinos era faptul însuşi că ceea ce scrisese venea realmente dinăuntrul ei.
 
"Aşa sunt eu? Aşa simţeam acum câteva săptămâni?"
 
Apoi abandona lumea supoziţiilor şi revenea la concret. La fapte. Trebuia să-şi impună această disciplină dacă voia să termine la timp relatarea celor întâmplate în lunile anterioare. Aveau să-i opereze din nou tumoarea, dar, după feţele medicilor, ştia că deja o considerau pierdută. Boala ei era într-un fel un drum invers, o reîntoarcere rapidă dinspre maturitate spre copilărie. Avea să-şi sfârşească zilele incapabilă nu doar să scrie, ci şi să-şi rostească numele; va bâigui ca un bebeluş ca să se facă înţeleasă şi va dormi cu scutece ca să nu murdărească cearşafurile. L-a privit pe bătrânul din scaunul cu rotile şi s-a înfiorat.
- Se pare că până la urmă o să ne înţelegem, tată, a murmurat cu un cinism care o rănea doar pe ea. S-a întrebat dacă odată cu uitarea inevitabilă va veni măcar şi inocenţa. Nu îşi închipuia nimic mai îngrozitor decât să ajungă ca tatăl ei: închisă în corpul unei fetiţe, dar cu mintea femeii care încă era.
 
A surprins-o uşurinţa cu care uita tot ce înţelesese cu un preţ atât de mare până ajunsese la etapa aceea a vieţii pe care o numim "femeie matură": înţeleaptă, senină, căsătorită, responsabilă şi cu copii. Dar María nu era nimic din toate acestea, niciodată nu fusese; n-a reuşit niciodată să se conformeze aşteptărilor. Boala nu avusese nicio legătură cu această imposibilitate, era mai degrabă ceva congenital. Avea treizeci şi cinci de ani, era o avocată de prestigiu, divorţată, fără copii şi îşi împărţea viaţa cu altă femeie, Greta, care şi ea sfârşise prin a o părăsi, disperată de incapacitatea ei de a iubi cu adevărat pe cineva. Se afla în faţa unui proces pentru asasinarea mai multor persoane, un proces care nu avea să aibă loc, pentru că Dumnezeu sau cine manevra sforile destinului dictase deja fără drept de apel verdictul de vinovăţie.
 
În principal, acestea erau datele biografice susceptibile să intereseze pe oricine. Ar putea să umple pagini întregi cu numere de asigurări sociale, de permise de conducere, cărţi de identitate, telefon, dată de naştere, studii, masterate, postuniversitare, activitate profesională, chiar gusturi, culori preferate, numărul norocos, mărimea sutienului, numărul de la pantofi sau să includă un portret de fotomat, plecând de la care cineva va hotărî dacă era frumoasă sau urâtă în funcţie de preferinţele personale, blondă vopsită ori naturală, slabă, de statură mică etc. Cei mai atenţi sau cei mai romantici ar fi spus că avea un aer melancolic, vor deduce fără motiv că viaţa ei sentimentală fusese un dezastru... Dar până la urmă, tot nu vor şti nimic despre ea.
 
Sprijinindu-se de un cadru, s-a dus la baie. A aprins lumina. O lumină de neon care se aprindea cu pâlpâiri lungi şi nesigure, făcând să se întrezărească pentru o clipă conturul lucrurilor, pentru ca imediat să le cufunde în întuneric. Această lumină intermitentă i-a îngăduit să vadă silueta unui trup gol şi un chip acoperit de umbre neliniştitoare.
 
Îi era teamă de străina care o locuia. Abia dacă se recunoştea. Un trup palid, cu muşchi moi, extremităţi fragile, cu pieptul brăzdat de vene care se îndreptau spre sfârcurile căzute. Aproape că nu mai avea păr la subsuoară şi pe pubis. Sexul - fără viaţă, inutil. Degetele i-au atins coapsele de parcă ar fi fost nişte meduze care ating o piatră. Nu le simţea. Iar faţa... Dumnezeule, ce se întâmplase cu faţa ei? Pomeţii îi ieşeau ca nişte ridicături ascuţite care îi întindeau obrajii. Pielea i se zbârcea ca un câmp deşertic, plin de cratere întunecate, gălbui. Nasul i se lungea ascuţit, încovoiat, cu nările subţiate. Nu mai rămăsese nici urmă din părul ei frumos. Doar un craniu ras cu paisprezece puncte de sutură pe lobul drept. Dar cel mai rău arătau ochii.
- Unde sunt? La ce se uită? Ce văd? Pungi vineţii, cu pleoapele căzute, fără strălucire. Cu o infinită oboseală, cu o absenţă totală. Ochii unei bolnave incurabile, ai unei muribunde, ai unui cadavru. Şi totuşi, sub decrepitudine şi boală, continua să fie ea. Putea încă să se recunoască. S-a străduit să zâmbească. Un zâmbet care era aproape o grimasă, un gest de neputinţă, de naivitate. Da, încă nu murise şi continua să fie stăpână pe ce mai rămăsese din ea.
- Sunt eu. Încă. María. Am treizeci şi cinci de ani, a rostit cu voce tare, de parcă ar fi vrut să sperie umbra de îndoială a fantomei din oglindă. Puţini oameni îşi suportă propria privire, poate pentru că în faţa oglinzii se produce un fenomen curios: te uiţi la ceea ce vezi, dar, dacă pătrunzi dincolo de suprafaţă, te cuprinde senzaţia incomodă că imaginea reflectată este cea care te priveşte pe tine cu insolenţă. Te întreabă cine eşti. Ca şi cum tu ai fi străinul, nu ea.
 
S-a întors în salon târându-şi papucii. Îşi simţea trupul greu, deşi se pierdea în halatul alb de spital. A dat drumul la televizor. Ştirile o zăpăceau. Veneau una după alta, ca şi cum nimic nu ar putea să oprească mersul evenimentelor, ca şi cum înseşi aceste evenimente s-ar petrece fără să ţină seama de actorii care le erau protagonişti. Ziarista Pilar Urbano transmitea chiar de la Congresul pe care complotiştii îl luaseră cu asalt în februarie. Erau acolo fotografiile lui Tejero, Milans del Bosch, Armada şi ale celorlalţi complotişti; toţi aroganţi, siguri pe ei.
 
Publio nu se afla printre ei, nici fotografia sau numele lui. Şi nu s-a menţionat nimic nici despre familia Mola.
 
Nu o surprindea, ştia cum funcţionau lucrurile astea. César Alcalá o avertizase să nu-şi facă iluzii: "Democraţia asta a noastră e ca o fetiţă depravată care ştie deja unde să-şi ascundă mizeria chiar înainte să înceapă să meargă". Dar María nu putea să nu simtă o anumită amărăciune văzând că toată acea suferinţă, toate morţile din lunile din urmă nu serviseră la nimic.
 
Şi-a dat seama că şi tatăl ei urmărea ştirile. Nu era sigură dacă înţelegea ceva, dar a observat că ochii îi străluceau şi că mâinile strângeau cu putere butonul de acţionare a scaunului cu rotile.
- Nu mai merită să-ţi faci griji, nu crezi? a spus María.
 
Tatăl ei şi-a plecat puţin capul şi a privit-o cu ochii roşii. A bălmăjit ceva ce María nu a vrut să audă. A schimbat canalul. Un atentat ETA la Madrid. O maşină în flăcări în Castellana, fum. Oameni care strigă cu ură şi neputinţă. Cei afectaţi de uleiul de rapiţă îşi arată diformităţile la poarta unui tribunal; aminteau de scenele cu cerşetori bolnavi de poliomielită la uşile bisericilor. Politicieni care flutură crucifixul împotriva legii divorţului, alţii înălţând steagul republican. Lumea se învârtea repede, oamenii se apărau cu modele şi parole. A închis televizorul şi tot acel zgomot a dispărut.
 
Liniştea a revenit în camera cu pereţi crem. Perfuziile, paşii infirmierelor în spatele uşii închise. Şi-a închipuit că poliţistul care o păzea era tot acolo, dormitând plictisit pe un scaun, întrebându-se ce sens avea să păzească o muribundă.
 
Au intrat două infirmiere s-o spele. María s-a arătat amabilă şi, cu toate că ştia că e inutil, le-a cerut o ţigară.
- Nu e bine pentru sănătate, i-au răspuns.
 
María a zâmbit, iar ele au roşit în faţa evidentei stupidităţi a comentariului.
 
Trebuia să fie invers. Trebuia să fie ea cea care roşeşte simţind cum e spălată cu un burete, ca şi cum ar fi fost copil. Dar n-a făcut nimic, s-a lăsat întoarsă ca o bucată de carne de către una dintre ele, în vreme ce cealaltă scotea afară scaunul tatălui ei, lucru pentru care María a mulţumit, uşurată. Infirmiera i-a spălat subsuorile, picioarele, i-a schimbat perfuzia şi în tot acest timp nu a încetat să vorbească despre copiii, soţul şi viaţa ei. María o asculta cu ochii închişi, dorind să se termine.
 
Au schimbat cearşafurile. Nu aveau miros. Un amănunt neliniştitor. Nu existau mirosuri în cameră. Medicii atribuiau acest lucru operaţiei. Acea parte a creierului îi fusese afectată. O lume fără miros era o lume ireală.
 
Nici măcar liliacul pe care i-l trimisese Greta în dimineaţa aceea nu mirosea. Îl vedea, la capătul patului. María îl privea ore întregi. Părea proaspăt, cu picături de umezeală pe tulpină şi petale. Se apleca spre lumina care intra pe fereastră. Poate voia să fugă, să iasă afară. Ca María. Ca toţi cei care agonizaseră în acelaşi pat înaintea ei. De aceea erau puse gratiile. Deşi în cazul ei nu erau necesare. Ca să te sinucizi îţi trebuie curaj. Când viaţa nu mai este o opţiune, nu trebuie să laşi hazardul să-ţi smulgă ultimul act demn care-ţi rămâne. Asta învăţase de la familia Mola; dar María n-ar sări niciodată.
 
Uneori venea s-o viziteze preotul spitalului. Era o vizită de rutină, ca acelea pe care le făceau medicii la prima oră, cu tăbliţele lor, urmaţi de tineri studenţi aflaţi în practică. Preotul acela era la fel. María şi-l închipuia ducând sub braţ o listă cu condamnaţii zilei ori poate că însemna cu o cruce mică saloanele celor care erau deja la poartă. Probabil credea că în acest drum fără întoarcere pacienţii erau mai slabi, mai volubili şi sensibili la pledoaria lui pentru Dumnezeu şi destin. În plus, nu era dezagreabil. Maríei chiar îi plăcea să îl asculte, dar numai pentru că se întreba ce a putut să-l facă pe un bărbat atât de tânăr să-şi consacre întreaga viaţă unei himere.
 
Purta o sutană curată, discretă, cu nasturi îmbrăcaţi, care îl acoperea până la pantofi. Preotul acela tânăr nu părea să se simtă vinovat de nimic, cu atât mai puţin de apropiata moarte a Maríei. Dimpotrivă, când i-a mărturisit că nu crede în Dumnezeu, el a privit-o cu o milă sinceră, înţelegând teama care o lăsase pe María uscată pe dinăuntru.
- Nu contează. Crezi sau nu, eşti la un pas de Slavă, de nemurire, alături de El.
 
María l-a privit uimită. Fără să ezite, fără nicio urmă de cinism sau ipocrizie, preotul i-a cerut să se căiască pentru păcatele ei.
- Ei spun că am omorât un om, părinte. Şi că am făcut-o cu mâinile mele. Dumneata crezi asta?
- Cunosc povestea, María, toată lumea o cunoaşte. Totul va atârna în balanţă, iar Dumnezeu este milostiv.
- De ce vorbeşti aşa? Chiar crezi că există un Judecător Suprem care ne judecă din Înalt?
- Da, cred sincer asta. Este credinţa mea.
- Şi de ce judecătorul dumitale nu-şi suflecă mânecile şi nu coboară să dea o mână de ajutor în loc să se mulţumească să spună ce e bine şi ce e rău, de pe tronul lui?
- Nu suntem copii cărora să li se spună ce trebuie să facă. Suntem fiinţe libere şi ca atare ne confruntăm cu consecinţele faptelor noastre.
- Sincer, părinte, nu cred că i-a dat cineva voie Dumnezeului ăstuia al dumitale să-mi ceară socoteală pentru faptele mele.
- Ce crezi tu sau ce cred eu nu schimbă adevărul. Curând te vei afla în Viaţa Veşnică şi totul va avea sens, a răspuns calm preotul.
 
María l-a întrebat de ce ar vrea un om nemurirea.
- De ce să mănânc? De ce să continui să respir? De ce să continui să beau din păhărelul ăsta de plastic? De ce continui să iau pastilele acestea colorate? De ce nu mă dau bătută? Aş vrea să opresc totul. Să pun punct. Nemurirea - cine o vrea? Un ciclu continuu de naşteri şi morţi, repetarea aceleiaşi agonii iar şi iar, fără niciun motiv. Moartea este condiţia a tot ce este viu. Este preţul care trebuie plătit. Iar Dumnezeu nu are nicio legătură cu asta. Trebuie să-l lăsăm în pace pe Dumnezeu. Vina este a fluidelor, a chimiei care se revoltă împotriva propriului corp, a geneticii, a fragilităţii omeneşti. Nu există zei şi nici eroi. Doar iluzii. Ar fi de ajuns să accept asta şi totul ar fi mult mai simplu pentru mine. Dar nu pot.
- Nu poţi să te resemnezi pentru că înăuntrul tău există ceva divin, o parte din Dumnezeu. Gândeşte-te la viaţa ta, fă-ţi un examen de conştiinţă şi vei vedea că nu totul a fost aşa de rău, i-a spus preotul.
 
Apoi a lovit-o uşor cu palma peste mâini, ca de rămas-bun, şi a plecat, dar cuvintele lui au rămas ca un parfum de biserică veche.
 
Cu trecerea zilelor, starea sănătăţii Maríei s-a înrăutăţit. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului sedată, ca să suporte durerile, iar când îşi recăpăta uneori luciditatea dorea numai să închidă ochii şi să doarmă în continuare, să-şi anestezieze amintirile care i se îngrămădeau în minte fără nicio ordine.
 
Într-una dintre aceste stări la graniţa dintre oniric şi real a primit, sau a crezut că primeşte, o vizită ciudată. A simţit o mână cu degete subţiri şi reci strângându-i-o pe a ei, fierbinte din cauza febrei. Atingerea unei mâini dure şi aspre, cu vene mari ce păreau că vor să iasă prin piele. O voce îndepărtată, senină şi caldă îi spunea să se trezească. Vocea i-a pătruns în vis şi a silit-o să deschidă pleoapele.
 
Nimeni. Era singură în cameră. Un curent de aer rece intra prin fereastra întredeschisă. S-a gândit că fusese doar un vis, un delir provocat de febră. S-a întors pe o parte gata să adoarmă şi atunci a văzut, lângă noptieră, un plic mic închis, cu numele ei. L-a deschis cu degete tremurătoare.
 
Era o însemnare scurtă:
Aminteşte-ţi porunca samuraiului. Onoarea sau dezonoarea nu este în spadă, ci în mâna care o ţine. Mergi în pace, María.
A recunoscut imediat caligrafia mică şi înghesuită. Era scrisul unei fantome.
A deschis sertarul noptierei şi a scos o veche fotografie sepia.
 
Era portretul unei femei frumoase, de o perfecţiune aproape ireală. Poate era efectul fotografiei, al momentului pe care îl păstra. Părea o actriţă din anii patruzeci. Fumul îi ieşea uşor din gură, în volute gri şi albe care îi acopereau parţial ochii, conferindu-i o aură de mister. Ţinea portţigaretul cu o neglijenţă delicată, în mâna dreaptă sprijinită de obraz, între degetul arătător şi cel mijlociu, pe care purta inele. Fuma cu plăcere, dar fără voluptate, ca şi cum asta ar fi fost o artă. Fuma conştientă de gest. Zâmbetul îi era ciudat. Ca şi cum i-ar fi scăpat de pe buze împotriva voinţei sale. Privind-o, nu ştiai dacă era un zâmbet trist sau vesel. În realitate, totul la ea era evanescent, probabil, dar nesigur, ca fumul acela care o înconjura.
 
Privind fotografia, María se întrebă ce aer respira femeia aceea misterioasă, de la care pornise totul; ce miros avea pielea ei, cum miroseau picăturile de parfum din spatele urechilor. Îşi închipuia că era o aromă suavă, ce rămânea plutind în aerul din jur când ea nu mai era. Ceva imprecis, evocator. Impunea legea propriei dorinţe, o tiranie delicată, dar totală, şi în acelaşi timp era prizoniera propriei frumuseţi, a tăcerilor ei. Pălăria de paie cu boruri largi nu reuşea să-i ascundă cu totul şuviţa rebelă de pe frunte, iar jacheta bej nu lăsa să se vadă pieptul frumos. Fără grabă, María a rupt în bucăţi mici fotografia aceea de care nu se despărţise în ultimele luni. Nu fără efort s-a îndreptat spre fereastra deschisă, aruncând fotografia ruptă, care s-a risipit în aerul acelei dimineţi ceţoase a anului 1981.