Lecţii de contra-antropologie publică

Ceea ce intrigă şi provoacă, deja, discuţii la cartea recent lansată, de către editura Polirom, a cunoscutului şi, din fericire, popularului profesor şi antropopublicist Vintilă Mihăilescu este, încă de pe copertă, titlul - Scutecele naţiunii şi hainele împăratului -, dar mai ales subtitlul: Note de antropologie publică.

E de două ori bine, potrivit, indicat, politic şi cultural urgent, să existe "antropologie publică": 1) antropologia să se exercite şi public, deschis, nu doar academic, universitar; 2) discursul intelectual în general să tindă să se apropie tot mai mult de protocolul dramaturgic-obiectivant de tip antropologic al abordării publice a treburilor publice, părăsindu-şi naivitatea liric-subiectivă cel mult anecdotic-narativă.

Discursul intelectual românesc a atins din păcate, în momentul de faţă, culmea mizeriei: nimic mai închipuit, mai suficient, mai facil şi mai trivial politizat, mai neobiectivant (intelectualii au oroare să fie obiectivaţi, asemenea "primitivilor" care se tem să se lase fotografiaţi) şi mai imediat şi mai nereflectat, mai reflex subiectivist, deci mai ne-analitic, mai dogmatic, mai teologal, mai teo-cratic, atît ca "substanţă", cît mai cu seamă ca procedură, decît - culmea! culmea! - discursul intelectual actual, care pretinde ca simpla-i doxă să fie adoptată, fără eforturi, ca dogmă: "noi ştim şi, iată, catadiscsim să vă spunem şi vouă ce şi cum e bine". Aroganţă mai contraproductivă, altfel spus poziţie socială mai paradoxală, mai contradictorie decît cea din discursurile şi poziţiile intelectualilor noştri "publici", greu de găsit. Reflexele de gîndire şi expresie cele mai simpliste şi mai simplificatoare, mai puţin reflecta(n)te, nu pot fi găsite decît exact acolo unde nici în ruptul capului n-ar trebui să ne aşteptăm: în discursul intelectual, fie el de dreapta sau de stînga. Autosuficienţa face ravagii în toate taberele şi, mai grav chiar, deja indiferent de generaţie.

Pe de altă parte, la polul opus, mult mai "macro", al discuţiei, trebuie spus că antropologia este, dintre toate ştiinţele umane şi sociale, cea mai "trezită", cea mai dezvrăjită (de sine însăşi, ca naivitate "ştiinţifică", în primul rînd), cea mai de-dogmatizată, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că are conştiinţa cea mai încărcată. Antropologia a fost (pseudo-)ştiinţa care a dus greul "epistemologic" al modernităţii imperialist-colonialiste. Tocmai de aceea, discursul şi protocolul "de tip" antropologic sînt, astăzi, cele mai utile în luptele pentru decolonizarea gîndirii şi a cunoaşterii.

Or, discursul intelectual actual este, în sens larg, unul negaţionist: neagă ravagiile modernităţii secularizat-metafizice şi nu vrea, asemenea unui copil care se împotriveşte să crească, să depăşească secolul al XIX-lea, şi asta cu bunăvoinţă, un anumit secol al XIX-lea. "Modernitatea, nici în bine, nici în rău, nu a avut loc", "modernitatea e cel mult secolul al XVII-lea". Altfel spus, N-am fost niciodată moderni, pentru a deturna un cunoscut titlu al lui Bruno Latour, gînditor care a preluat, ca obiect al urii anti-liberale a gînditorilor noştri, locul ocupat, pe vremuri, de Foucault sau de Derrida (tocmai de aceea mă şi pregătesc să-l traduc!).

Discursul intelectual românesc ar fi mai degrabă adeptul, în presupoziţiile dar şi în poziţiile lui, al antropologiei prime, politic-pseudo-ştiinţifice, cea pe care s-a bazat imperialismul şi colonialismul modernităţii occidentale "istorice".

Tocmai de aceea trebuie încurajat ca discursul de tip antropologic, în primul rînd ca poziţie etic-epistemologică, să devine public, să se exercite public.

Numai antropologia decolonială actuală, dramaturgic-obiectivantă, poate vindeca discursul intelectual liric, tribal-subiectiv, şamanic-intelectual de puseurile antropologiei istorice coloniale.

Profesorul Vintilă Mihăilescu scrie, adică exercită public gestul dez-antropologic, contra-antroplogic, cu plăcere şi chiar cu poftă. Nu ceartă şi nu dă lecţii, ci expune (construieşte) multiplicitatea, pluralitatea situaţiilor, disociind falsele evoluţii (cele mai multe şi fals multe) de evoluţiile autentice, adică dezirabile (cel mai adesea ocultate şi, la rîndu-le, reduse, esenţialmente puţine şi rare, discrete), şi, nu de puţine ori, punînd în gardă împotriva posibilelor involuţii.

Nu ştiu totuşi cum face faţă acestor tururi săptămînale de forţă în care, pentru a micro-înscena protocolul desubiectivant, obiectivant, democratizant-dramaturgic, nu doar reflex lirico-epic, al atitudinii antropologic-dezantropologizante, trebuie să-şi dea singur replica, jucînd şi poziţii adverse în multiplicitatea lor ideală, ca absenţă de fapt din forul public, unde nu se aud decît chemările la ordine şi închinăciune ale muezinilor Metafizicii Prime.

Multe dintre articolele din Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică sînt adevărate agende de cercetare, tematici pentru colocvii şi dezbateri lipsă.

Nimic mai urgent, în România dar nu numai, decît o etnologie a intelectualilor (avînd în vedere tribalismul lor de fond). Discursul intelectual este însă un biet discurs politic mascat, iar global privind, de data aceasta, lucrurile, în momentul cînd sîntem, tot mai mult, guvernaţi prin instrumentalizarea cinică a ştiinţelor umane şi sociale, atitudine care remodelează în primul rînd învăţămîntul şi, mai presus de toate, Universitatea, care trebuie să formeze intelectuali-experţi în ştiinţele dominaţiei, într-un moment, aşadar, cînd, după închiderea "parantezei comuniste", se încearcă relansarea istoriei ca şi cum modernitatea nu şi-ar fi probat deja criminalitatea latentă naiv-metafizică, ca secularizare-camuflare a presupoziţiilor "vechiului regim", într-un moment, deci, cînd sîntem guvernaţi prin ştiinţele umane şi sociale, poate că numai antropologia, singura dintre aceste ştiinţe cu ciclu istorico-epistemologic complet, trebuie exercitată public, împotriva ei înseşi.

Antropologie, dez-antropologie, contra-antropologie. Antropologii.

Dez-antropologizarea, antidot împotriva dezumanizării?