Câte ceva despre predatul în străinătate

Am conferenţiat în zeci de şcoli de arhitectură din Europa şi SUA, la toate nivelurile, de la undergraduates la masteranzi, MSArch şi doctoranzi; dar nu numai în şcoli de arhitectură, ci şi în locuri înrudite, centre de cercetare (Martin Centre de la Cambridge, de pildă, dar şi Collegium Institute of Advanced Studies de la Budapesta). De mai multe ori am fost doar în câteva locuri, suficient însă cât să înţeleg procesul de învăţământ în devenirea lui. Des am fost la Dessau Institute of Architecture (DIA), dacă mi-e permis jocul de cuvinte, şi mult am stat la Oxford şi la University of Cincinnati,OH (în 2012 am petrecut şase luni ca Senior Fulbright Visiting Professor, pentru două trimestre de-ale lor; ultimele două, aş adăuga, devreme ce au trecut şi ei la sistemul semestrial). Cred, aşadar, că am văzut la faţa locului destule sisteme diferite de a preda arhitectura spre a putea face o comparaţie onestă cu sistemul din UAUIM.

Am să insist mai mult pe sistemul din Cincinnati, pentru că l-am absolvit eu însumi (MSArch - with honors - în 1994), l-am vizitat în câteva rânduri în aceşti douăzeci de ani de când am ajuns acolo prima dată (1993) şi am predat la ei în două rânduri câte două trimestre (2004 şi 2012). În 1994, când m-am repatriat entuziasmat, am explicat sistemul conducerii şcolii: era, este, acelaşi sistem pe care l-am implementat în 2005 ca şcoală doctorală: să fi apucat din 1995 să organizăm masterele potrivit raportului meu, aveam zece ani avans în 2005. Aşa, nu am avut nimic şi totul s-a făcut din mers, mult mai târziu.

În ceea ce priveşte anii de până la diploma de master (anul 5 la ei, 6 la noi), sunt câteva lucruri diferite esenţial. Scopul învăţământului la Cincinnati este deprinderea de către viitorul arhitect a modului în care să deplieze şi să conducă un PROCES de proiectare. Accentul nu este pus pe obţinerea unui obiect carosat sau reprezentat făţos. Nimeni nu priveşte cu prea multă atenţie rezultatul final, dacă el există; dimpotrivă, toţi, pe parcursul anului unde sunt strâns supravegheaţi (trei prediplome şi o diplomă, cum ar veni la noi) profesorii îndrumători, trei, mereu aceiaşi de la început la sfârşit, urmăresc ca studentul să înţeleagă demersul proiectării de la documentare la conceptualizare; de la teritoriu la obiect (nu neapărat văzute ca despărţite şi, oricum, legate prin proces) şi de la scară mare la scară de detaliu (se studiază detaliile importante 1:1 şi în machetă. Este evidenţiat rolul de membru al echipei pe care îl are arhitectul (urbanismul participativ e la mare vogă), rolul social (majoritatea proiectelor sunt reale şi în zone delabrate din oraş, se vizitează întotdeauna amplasamentul şi se discută cu comunităţile implicate / afectate. Se pune accent pe studiul volumelor în machetă (se fac şi randări dar, cum acestea au autor incert, accentul cade pe lucrul - supravegheat - al studentului în atelierele de machete, de la sculptură în lemn la printere 3D.

Deci, pe scurt, ce face studentul? Ştie un minimum de istoria arhitecturii, fie ea şi doar modernă sau contemporană (studiul precedentelor); este un conceptor; ştie să elaboreze şi să urmeze logica unui proces de proiectare; este un bun detailist; este un cetăţean al oraşului, cu implicare socială directă; în fine, este un om articulat, care înţelege şi, deci, poate să explice coerent şi (auto)critic (pentru că are communication skills încă din gimnaziu!) ce şi cum a gândit. Pe lângă toate acestea, studentul de la Cincinnati (am spus că este o şcoală aflată de 25 de ani în top 10 şcoli de arhitectură în SUA?) iese din şcoală cu un mod personal de a acumula şi asimila critic informaţia: la seminarul de Tradiţii arhitecturale pe care l-am predat, era un fan vernacular (care a fost entuziasmat să afle despre arhitectura ţărănească de la noi), un pasionat de arhitectură religioasă ebraică (cu care am discutat aplicat despre Templul lui Solomon şi următorul, ba chiar şi despre... viitorul), un catolic care avea nevoie să discutăm despre arhitectura creştină (era catolic) pentru un excelent (şi premiat, de altfel) proiect de crematoriu şi aşa mai departe. Pasiuni care îi despărţeau, dar şi care îi individualizau.

Studiul era extrem de pasionat, poate unde şi plătesc (ei, nu părinţii lor!) o căruţă de bani pe şcolarizare (la evaluare, unul mi-a scris că este cel mai bun curs gratuit pe care l-a frecventat în şcoală). Sistemul de co-op e faimos, fiind propriu acestei şcoli: când termină undergraduate şi trec la master, trebuie să facă un an practică la firme, la fel când termină masterul (anul 5,adică). Când iau diploma, dau şi examenul de drept de semnătură şi încep direct să lucreze ca arhitecţi cu drept de semnătură. Dintr-o lipsă de integrare UAUIM cu OAR, la noi se pierde semestrul de anul 6 făcut ca practică.

Sunt foarte multe alte diferenţe, nu toate în favoarea celor din străinătate. Pentru nivelul cronic de subfinanţare, UAUIM se prezintă la un nivel eroic de bun, totuşi, fiind cotată ca o şcoală europeană medie. Ce îi lipseşte este profilul, identitatea: voi nu veţi ieşi din şcoală nici scriptori de soft de proiectare sau mari perspectivari, nici conceptori sau - horribile dictu la Mincu!) teoreticieni; nici oameni împrieteniţi la nivel corporal cu detaliile şi cu materialele (pământ, lemn, piatră, cărămidă), nici activişti sociali; nici super-conservatori, nici super-avangardişti. Lipsa de identitate grevează profilul şi atractivitatea produsului final: a spus-o, în UAUIM, Constantin Spiridonidis, la capătul unei cercetări pan-europene, atrăgând atenţia că e bine că am ajuns la nivel mediu european, dar că a rămâne aici - fără asumarea unei identităţi - ar duce la moartea şcolii.