Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Wuthering Heights


Alina Nedelea

16.04.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A câta oară mă trezesc în situaţia asta, fir-ar mama ei de viaţă să fie? Am pierdut efectiv numărătoarea, mă credeţi?...

Dacă nu m-aş cunoaşte, aş tinde să cred că sunt masochistă! Dar nu este adevărat. Sunt solară de felul meu. Cel puţin, Michele aşa susţine. Că mă iubeşte de câte ori mă vede că izbucnesc în râs ca o capră, şi de capră ce sunt, nu reuşesc niciodată să râd omeneşte. Trebuie să mă audă neapărat şi vecinul, care se află la trei hectare distanţă de sufrageria sau dormitorul nostru! Eu cred că Michele de-aia m-a luat de nevastă, în fond şi la urmă urmei. Că îi sparg timpanele, de fiecare dată când explodez în râs, până m-apucă sughiţul şi crampele la burtă, ca pe copiii mici.

Soţul a avut cele mai frumoase femei din Italia, şi chiar şi astăzi este înconjurat de manechine, actriţe sofisticate, producătoare fascinante şi elegante, mânca-mi-ar curu' că nici azi n-am înţeles de ce nu s-a făcut... ce ştiu eu... veterinar sau inginer sau fizician, că prost nu e. Ar fi putut.
"Nu mi-a plăcut şcoala, nevastă, ce să fac... şi nu-i frumos să stai acasă, ceva trebuia să fac şi eu în viaţă...", mi se justifică de câte ori mă ia valul şi îi reproşez nu atât meseria, cât mai ales anturajul din care, automat, face parte.
Ca să mă domolească îmi zice:
"Nu am întâlnit nici măcar o frumoasă însă, care să nu fie prin definiţie isterică, complicată şi ce e mai grav... rea, în cele din urmă! Doar tu eşti diferită."

I-adevărat, Michele nu a cunoscut vreo româncă, în afară de mine. Aşa că eu am avut grijă şi am lăsat-o aşa cum a căzut, ca să par unicat, şi nu m-am pus să-i explic ca femeile pe care le-am cunoscut eu, nu el, fac haz de necaz din ziua în care s-au născut, că sunt ironice şi autoironice pentru că altfel şi-ar fi tăiat venele demult, văzând că nici bani de-un pistol pe timpul lui Ceauşescu n-ar fi avut să cumpere, măcar se sinucideau dracu' cu puţina demnitate, nu ca animalele cu lama sau cu sonda în vagin, încercând să nu aducă un alt nefericit pe pământul ăsta.
Râdem ca să nu plângem, (noi, româncele) glumim ca să nu ne întristăm, suntem puternice psihic ca să nu ne luam viaţa că deh... în timp ce în Italia se mâncau spaghetti alla carbonara şi se cânta la mandolină sub clar de lună sau sub balconul vreunei logodnice, de-ţi aruncau toţi vecinii găleţi de apa în cap, noi ne întrebam: ce punem astă seară pe masă?! (şi nu contează că şi azi e valabilă întrebarea!), sau pe cine mai turnam la Securitate mâine dimineaţa... depinde de ce origini aveam...
"Mă, tu când plângi, te duci discret în altă cameră... tristeţea e singura ta pudoare.", îmi zice deseori.


Ce frumoasă e relaţia noastră, nu-i aşa?... Cum mă înţelege el pe mine, ce bun şi tandru e, deşi au trecut zece ani şi jumătate de când locuim împreună, ce ne mai place să ne batem joc unul de altul şi să nu reuşim să mergem în pat de cât râdem imitându-ne unul altuia defectele, ce bine mă simt când înţelege din zbor că uneori vreau să tac pur şi simplu şi ATÂT şi să-mi spăl creierii uitându-mă la emisiunile Marei Vernier, şi atunci mă lasă în pace. Nu mai punem că în ziua în care are emisiune Michele Santoro, nici musca nu tre' să bâzâie prin sufragerie, iar la Gad Lerner (jurnalistul meu politic preferat) nu îndrăzneşte să mă întrebe nici măcar: "ce mai faci, cum a fost ziua ta?". Nu-l suportă deloc pe Paolo Crepet însă (un psihiatru italian şi scriitor, frumos de înţepeneşti şi inteligent pe deasupra), ştie că l-aş lăsa într-o clipită dacă m-ar vrea, dar nu mă vrea şi oricum Michele schimbă brusc canalul de câte ori îl vede!

Aaah, dacă nu şi-ar băga dracul coada, ce viaţă frumoasă aş avea...
Dar când ţi-e lumea mai dragă... apare el!
Exact! El, am spus.

Îmi năvăleşte în creier, în burtă, în ovare şi în suflet de fiecare dată când puteam să jur că l-am uitat, în sfârşit. Că m-am lecuit!
Da' de unde? Mă plezneşte foamea de el când nici nu m-aştept. Michele tace. De fiecare dată. N-o să credeţi dar e capabil să prevestească, cu o secundă înaintea mea, dorul care e pe cale să mă reprăbuşească.
În astfel de momente, înşfac rapid valiza, pun în ea ce apuc şi dispar. Îl las pe soţ cu privirea lui tristă cu tot în aeroport şi mă urc în primul avion. Mă arunc în braţele Lui ca o adolescentă disperată. Nimic nu s-a schimbat de când îl iubesc. E la fel de rău, impertinent, nebun, laş, înfumurat şi fermecător ca întotdeauna. Ah, nu! Greşesc! Ceva s-a schimbat. Fiind o femeie adultă (ca să nu zic, babă!) am învăţat că nişte şerveţele Tempo n-ar strica să am în buzunar. Că iubitul meu, mai mult ca sigur, o să mă tăvălească de-o să vorbesc de una singură, o să mă chinuiască până o să leşin de plăcere sau ură (depinde...) şi dup-aia, brusc, o să mă părăsească (şi asta e varianta pozitivă, mai există cealaltă în care nu apare la întâlnire efectiv. Ţeapă! Îl caut de îmi ies ochii din cap, da' ia-l de unde nu-i, că e prea ocupat să fascineze pe altcineva). Unde rămăsesem? Ah! La şerveţelele Tempo! Aşa. Cel puţin ştiu că de data asta n-o să-mi mai şterg mucii de plâns, cu mâneca de la bluza cea mai frumoasă cumpărată, cu două ore înainte să-l văd, din magazinul cel mai scump de pe planeta asta!

Nu sunt o masochistă dar e clar că nu reuşesc să mă desprind mental şi fizic de o relaţie masochistă, însă!
Nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă.
Stau cu gândul la el, mor de nerăbdare să-l văd, ca după aceea să mă pleznesc de una singură cu palma peste frunte şi să-mi urlu în gând: "Dumnezeule, cât eşti de complicat câteodată... Ce dracu' am găsit la tine nici diavolul însuşi nu reuşeşte să-şi explice!!"

Dar când aud din întâmplare Kate Bush cântând Wuthering Heights, iubire, îmi explodează inima, ce să fac?
Se frânge în mii de bucăţele. Căci Wuthering Heights a fost special compusă să ne acompanieze în timp ce facem dragoste şi să plâng în timp ce zâmbesc de fericire că te am...

Hai, te rog... nu te pune să-mi scoţi ochii acuma cu baladele patetice ale lui Scorpions că nu e cazul: eram tânără, în consecinţă şi mai proastă ca astăzi sau mă rog, aşa îmi place să cred, de-aia eram drogată de ele. Dă-le dreaqu'... Deşi...

Eh? Cum ai zis? Child in Time? Nuuu. Aici greşeşti. Ian Gillan (aşa îl chema sau mă înşel? Mă ştii că sufăr de Alzheimer câteodată, ce naiba) cânta minunea asta în timp ce făceam sex ca doi nebuni, plini de ură unul faţă de altul...

Eh, căcat! Nu-i adevărat! Aici iar mă răneşti. De ce simţi nevoia s-o faci? Unde am pus şerveţelele, stai aşa să le caut... Ce legătură are Pet Shop Boys şi cântecelul lor Rent? Ba nu! Nu-i adevărat! Doar pentru faptul c-am plâns de dorul tău de câte ori am ascultat-o nu înseamnă că are vreo legătură cu textul. Ce prost eşti. Ca de obicei. Degeaba ştii atâtea poezii sau bancuri sau ce vrei tu pe dinafară, tot imbecil ai rămas. Să nu te superi dar în Italia se zice: "Există persoane care ştiu totul şi din păcate e tot ceea ce ştiu!"
Bine, pleacă atunci. Plec şi eu. De vreo 15 ani nu fac altceva!

Mda. Cam asta e viaţa mea. Cam asta e soarta noastră.
Apropo:
Mor de ciuda când aud femei cu amanţi că mi se confesează: "Măcar el mă înţelege, nu ca soţul!"
Tu nici măcar atâta, suflete!
Tu nu m-ai înţeles niciodată, te uiţi la mine de parcă aş fi o extraterestră, tremuri, câteodată, în faţa mea de parcă ţi-ar fi frică că o să-ţi masacrez sentimentele, ai decis de unul singur să mă pui pe un piedestal care nu-mi aparţine şi să-ţi faci o grămadă de idei fixe că nu mă meriţi! Să nu crezi că ai nevoie să-ţi pui ochelari(şi-aşa nu te-ar ajuta la nimic) beleşte mai bine ochii şi priveşte-mă! Reuşeşti? Nu. Nicidecum. De-aia îmi cumpăr şerveţelele astea Tempo (şi ştiu că e a treia oară când precizez asta, de parcă le fac publicitate gratuită), pentru că tot ce mai am de făcut când te văd e să număr până la cinci şi să aştept şutul tău în fund, pe care mi-l aplici pe nerăsuflate, de frică să nu ţi-l iei tu!!!


E 14 aprilie astăzi şi mă întorc la Roma.
Michele mă va aştepta ca de obicei la aeroportul Fiumicino.
O să-mi zică, de îndată ce intrăm în casă: "Vrei să-ţi faci o cadă?" şi eu nu o să răspund.
"Pun masa? Ţi-am gătit pasta al pesto genovese cum îţi place ţie..." şi eu o să continui să fixez tavanul.
Mă voi gândi pentru ultima oară la tine. Kate Bush, în fundal, mă vă ajuta să-mi iau adio de la tine, de data asta. Mă chinuieşti prea mult, nu mai pot! Dacă nu mă desprind astăzi de tine, nu o să mai reuşesc niciodată.
Soţul între timp a pus masa şi mi-a aşezat platoul în faţă.
"Mă bucur că te-ai întors, Alina. Credeam că n-o să mai vii, de data asta..."


Of! Cine nu te-a cunoscut, Bucureştiul meu drag, n-are cum să mă înţeleagă.
Iar cine te-a cunoscut... şi nu te-a iubit ca mine... înseamnă că n-a trăit!


Ridic furculiţa de pe masă. Soţul de asemenea.
Când să mestecăm, ni se strâmbă instantaneu faţa amândurora.
"Oh, mamma mia! Che cazzo è questo? Donna mia! Nu pot să cred c-am pus zahăr, în loc de sare în apă!"

Poate mi s-a părut... dar am avut impresia că l-am auzit pe vecinul din casa de vis-à-vis râzând ca prostul de fericire, când m-a auzit pe mine explodând ca o ţoapă gălăgioasă în râsete. Se vede că şi lui i-a fost dor.

Pa, Bucureştiule! Fir-ar mama ta de nesimţit şi inconsecvent ce eşti! Mi-ai fost tată, prieten, duşman, frate, amant şi tot ce vrei, dar Pa!
Pa de tot!

Casa mea e aici, să ştii.
Am decis!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • M-ai captivat
    tiberiu, 21.04.2013, 15:56

    Habar n-am cît îţi pasă ţie că m-ai captivat sau nu, cred că mai degrabă NU dar, de ieri de cînd ţi-am descoperit cartea şi pînă acum, cînd am citit ultimul rînd de la acest articol, m-am AlinaNedelenizat complet :).
    Îmi place că eşti autentică şi mai ales m-a captivat puterea ta de a te asuma aşa cum eşti, fără zorzoane, fără ipocrizie şi fără false pudori.
    Ai vînă de scriitoare şi asta se vede în fiecare literă, cuvînt, rînd, capitol pe care le scrii, eliberîndu-te de negura trecutului, avînd în faţă un viitor splendid: un soţ care chiar ştie cum - şi de ce - să te iubească şi un înger care-ţi luminează viaţa.
    ps. Am şi eu ca tot tontul un blog dar, n-o să-mi fac eu acum, reclamă la tine; asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, sau ps2, cînd vei reveni în braţele amantului tău nesimţit şi nesuferit LOL! nu scapi pînă cînd nu-mi dai cel puţin două autografe şi cel puţin un zîmbet - sau o încruntătură (cum preferi :) ) Pînă atunci, ai un mare HUG de la mine. Bine?

Spacer Spacer