Iepuraşul sună întotdeauna de două ori

Noaptea de Paşte. Sâmbătă seară spre duminică, asta e sigur. Am vreo opt ani şi toată ziua aceea de sâmbătă fusesem ba cu tata la bătătorul de covoare din cartier, ba cu bunica la făcut pască în bucătărie, ba cu mama la ţinut perdelele ude ca să nu cadă pe jos, în timp ce ea le aşeza meticulos pe stinghia de lemn. Nu tu joacă, nu tu distracţie, nu tu nimic. Îmi aduc aminte genericul cu iepuri care ţopăiau, la televizor, nu ştiu pe ce post. Sunt singură în cameră, mama şi bunica aranjează coşul pentru biserică.

O caserolă goală de îngheţată. O păturică pentru păpuşi, cu care am tapetat caserola, ca şi cum ar fi un pat. O pernuţă pentru păpuşi. O frunză (ruptă din copacul de la geam, pentru că nu aveam cum să intru în bucătărie să iau o frunză de varză). O scrisoare scrisă cât mai caligrafic şi mai corect cu putinţă, cu cerneală şcolărească. Conţinutul scrisorii: "Dragă iepuraşule, tare mult mi-aş dori să treci şi pe la mine în seara aceasta să-mi aduci ceva. Ştiu că mulţi copii te roagă asta şi că vei fi obosit, de aceea ţi-am pregătit un pătuţ cald. Dar, probabil că alţi copii, mai săraci decât mine, au mai multă nevoie de tine, aşa că nu mă supăr dacă nu o să vii nici de anul ăsta..." Eu în pat, plapuma trasă peste cap, mama şi bunica pe hol, în drum spre marea înscenare. Tic-tac, tic-tac!

Mă străduiesc să respir sacadat şi să nu mă mişc, ca şi cum aş dormi, în timp ce mama vede cutia dubioasă de pe pervaz, o ia în mână, găseşte bucata de hârtie şi o citeşte. Apare şi bunica. Mama îi întinde emoţionată scrisoarea, minunându-se de muntele de generozitate şi inocenţă din sufletul meu şi punându-l, bineînţeles, pe seama bagajului genetic moştenit. Eu scap un chicot, ca atunci când ai cea mai bună ascunzătoare din lume şi simţi cum cineva trece pe lângă tine şi nu te vede. Mama se plânge că nu are ce să pună în culcuşul iepurelui, pentru că nu a apucat să cumpere nici măcar o ciocolată. Bunica iese repejor din cameră şi se întoarce cu portmoneul ei vechi, cu bancnote împăturite. Adorm liniştită şi mândră de capcana mea manipulatoare.

A doua zi dimineaţă, mama începe să-mi povestească despre un iepuraş mic şi drăguţ, care ne-a vizitat pervazul pe timpul nopţii şi, pentru că era atât de grăbit, nu a mai apucat să mai cumpere ciocolată şi a lăsat un ban acolo, ca să-mi iau eu ceva dulce. Pentru că am fost cuminte. Zâmbesc flatată.

Am ucis cu sânge rece şi ultima frântură de inocenţă din mine, am acţionat cu o precizie şi un calm, demne de un asasin profesionist. Nu am avut nicio clipă de remuşcare. Decât, poate, atunci când mama a început să-mi spună un fel de fabulă despre iepuri, cum că niciodată nu-i auzi când intră în casă... Iepurele de Paşte nu e deloc ca Moş Crăciun! Atunci mi-am dat seama că imaginaţia adulţilor nu are nimic de a face cu capacitatea lor de a dărui, iar în seara aceea, capacitatea lor de a dărui fusese declanşată doar de imaginaţia mea. Atunci, banii aceia mi s-au părut cu adevărat inutili, la fel ca şi alibiul de animal drăgălaş care lasă cadouri copiilor merituoşi. Cu toate astea, părerea de rău în legătură cu fapta mea a venit mai târziu, după ce mi-am cumpărat o ciocolată şi am hăpăit-o fără niciun fel de ritual.

Adulţi din toată lumea, să fim serioşi! Un moş gras, cu barbă albă mai merge cum mai merge, dar la un moment dat, îţi dai seama, copil fiind, că un iepure n-o să poată căra niciodată cadoul la care râvneşti.