Am trecut de atâtea ori şi nu am observat...

... că pe faţada unei case de pe strada Matei Voievod este scris în basorelief anul 188... şi ultima cifră a fost doar o bucată de tencuială, căzută şi călcată în picioare de trecătorii acelei străzi, iar cele trei cifre rămase, albe şi scorojite, sunt flancate de doi îngeraşi care ţin o panglică, şi ei albi şi scorojiţi, din acelaşi var, care abia se mai ţine pe suprafaţa galbenă de deasupra unui balconaş. Iar balconaşul ăla nu are bucata de perete din faţă, e format doar din trei bucăţi de beton (sau cărămidă) şi o uşă. Ca o scenă de teatru pentru publicul pietonal. La parterul casei cu pricina e un chioşc, pe care l-am observat, bineînţeles, de când am trecut prima dată pe acolo.

Că pe strada Popa Nan sunt cel puţin şase magnolii, de-abia acum înflorite, în curţile unor oameni, care-şi lasă sacii de gunoi sprijiniţi de trunchiurile lor. Cât a fost rece erau doar nişte copaci pe lângă care treceam, iar de curând erau doar nişte pete roz fugitive, pe care le observa privirea mea periferică în drum spre facultate. În oraşul meu există doar o magnolie, în grădina Primăriei, e considerat patrimoniu natural şi dacă te pune dracu' să-i rupi o floare sau s-o culegi de pe jos, înainte să se formeze un covor roz admirat public, iei amendă pentru vandalism. În schimb, magnoliile de pe Popa Nan sunt libere, anonime şi îşi desfac la fel de frumos coroanele colorate peste teritoriile private ale unor oameni care aşteaptă să pice corcoduşe din ele.

Că sub plapuma roasă a cerşetoarei bătrâne de pe Bulevardul Regina Elisabeta, dorm liniştiţi trei câini, iar ea, cu picioarele învelite în ce-a mai rămas din cuvertură, răsfoieşte mereu aceleaşi Pagini Aurii şi vorbeşte singură. Plapuma ei se află sub arcada unei clădiri de pe colţ cu Victoriei. Câinii stau cocoloşiti în spatele ei, aproape de zid, cu capetele afară ca nişte prunci şi cu corpurile încolăcite înăuntru, într-o căldură care miroase probabil a urină, dar care pe ei nu-i deranjează. Nici pe bătrână. Câinii probabil se mai trezesc, bătrâna caută mereu un număr de telefon sau o adresă.

Că trec mereu pe lângă strada Viitorului, care e atât de bine dosită cum vii dinspre Piaţa Gemeni, încât ai zice că e un portal, un tărâm mistic în care timpul şi spaţiul se dilată şi casele devin brusc zgârie-nori pe lângă care zboară, ca nişte muşte, câteva maşini personale ultimul model. Nici nu-i poţi vedea bine traiectoria, pentru că dacă te aşezi la un capăt al ei, strada coteşte după câţiva metri şi se pierde printre două linii de trotuar cu borduri înalte, case şi copaci. O singură dată am văzut pe strada Viitorului un om. Era un bătrân care mergea cu două sacoşe. Dispăruse imediat. Cineva ar trebui să se sesizeze şi să mute plăcuţa cu numele străzii la vedere. Sunt sigură că oamenii ar trece mai des pe acolo...