Iubirea necondiţionată nu există

E apus noros de aprilie şi eu mă întorc obosită de la şcoală. Am intrat la facultate recent, aşa că încă îi zic şcoală, uneori chiar liceu. Mă duc acasă să dorm, pentru că eu când dorm... Dacă somnul ar fi un drog, eu sigur aş fi somnicomană, dormind pe ascuns prin colţurile nevăzute ale caselor de dezintoxicare. În timp ce ocolesc bălţile din apropierea căminului, încercând să ghicesc dacă vine vreo maşină din spatele meu, fără să mă întorc, mă gândesc la pat, la mâncare, la hedonism, la dacă maşinile mai claxonează sau doar omoară oameni, la faptul că s-ar putea să nu mai am pâine, dar am trecut deja de chioşcul cel mai apropiat de cămin, la cine ar putea să-mi dea nişte pâine în cămin, la faptul că oricum am doar orez de mâncare, şi orezul nu merge cu pâine, miau!, la cum o să mănânc în doi timpi şi trei miau! mişcări şi apoi o să mă culc în pătuţul meu mic şi moale miau!, chiar dacă e abia ora opt, o să dorm până mâine dimineaţă şi apoi o să văd miau! ce-o să fac eu cu temele şi... ce naiba se aude?

Încă de la maşina roşie Fiat Punto parcată undeva în spatele meu, mă urmărea o pisică nici mare, nici mică, nici grasă, nici slabă, gri-cu-alb, cu lăbuţele murdare de noroi, dar alburii, de parcă ar fi avut mănuşi. Mieuna cât s-o aud în gândurile mele superficiale, nici foarte strident şi disperat, nici prea subtil. Mă opresc, mă întorc, mă uit în ochii ei. Ea ridică urechile şi capul mic şi ud, mă priveşte o clipă, clipeşte aşa cum doar pisicile pot s-o facă şi mai miaună o dată. Nimic nu se compară cu mieunatul unei pisici când te priveşte fix în ochi, nici teiubesc-urile din liceu, nici săruturile din cluburi, nici diplomele de la olimpiade, nimic! O iau în braţe şi tot ce vreau e să ajung mai repede în camera mea de cămin şi să-i ofer iubire acelui suflet mic şi drăgălaş, care se uită la mine şi miaună de parcă mi-ar cere asta. Am simţit fix ce simte Făt-Frumos când o ia pe Ileana pe cal şi îi zice "Eu stau două străzi mai încolo şi mai am nişte vin în frigider..."

Ajung în cameră, respir şi las pisica jos pentru o clipă, ca să încui uşa. Drăguţa de ea merge vreo patru paşi, printre şosetele aruncate pe jos prin cameră, se întoarce ca o felină, după ce a scanat toată încăperea, îmi caută privirea, mi-o găseşte, îşi cuibăreşte ochii mici şi sticloşi acolo şi... miaună. Aproape că mă panichez, dându-mi seama că micuţa ar trebui să fie moartă de foame, ca şi mine de altfel, şi că ar trebui să-i dau ceva de mâncare, ca să nu moară cu adevărat şi să nu piară raza aceea de iubire pe care o simţeam arzând între noi două. Trec pe lângă ea, deschid frigiderul din colţ şi, pe lângă caserola cu orez, singura cetate din împărăţia glaciară a frigiderului meu (în afară de oceanele de borcane cu castraveţi muraţi, aparent inutilizabili în caz de foame), găsesc îngrămădit un crenvurşt, luat la bucată, împreună cu alţi patru deja mâncaţi, acum o săptămână. Îl scot repede din hârtia în care era semi-împachetat, pisica se apropie, i-l pun pe gresia de pe jos, ea îl hăpăie în mai puţin de jumătate de minut. Mă trântesc pe jos, în faţa ei şi o mângâi pe cap, pe după urechi, şi-mi imaginez conversaţia mea cu colega de cameră, în care am s-o conving că avem nevoie de un animal de companie şi că pisica asta e magică, pentru că m-a urmărit, şi când te urmăreşte o pisică, e semn bun.

Pisica pleacă de sub mâna mea. Pis pis pis. Merge înspre uşă. Pisss pis pis. Ajunge la uşă. Piiiis pis pis. Dă un ocol felinesc în jurul cozii. Pisssica, vin' la mine să te iubesc! Se întoarce, mă priveşte în ochi şi miaună scurt, cu gura căscată, cu buza de sus rânjită deasupra dinţilor ascuţiţi. Mă văd brusc prin ochii ei. O proastă stă cu curu' pe jos, pe podeaua rece din hruba asta fără potenţial, şi-mi cere mie să fiu iubită. Poate vrei să fie şi reciproc. Eu nu te iubesc, eu te tolerez, iubirea necondiţionată nu există, aşa că dă-mi drumu' din pivniţa asta, că am nişte motănei de crescut şi un regn animal de slujit. A, şi vezi că crenvurştul ăla era expirat. Eu am enzime, tu nu. Hai pa!

Pisica mea cu blană gri-cu-alb iese respingător pe uşă şi odată cu ea, toată încrederea mea în Univers, Dumnezeu şi Iubire, în general. Pisica e din nou pe trotuar, probabil digeră cu greu mâncarea şi dragostea mea, pe care i-o vârâsem pe gât prin nenorocitul ăla de crenvurşt. Are dreptate.

Iubirea necondiţionată nu există. Mama mă iubeşte pentru că eu sunt fiica ei, iubirea ei e condiţionată de faptul că Universul a hotărât ca eu să mă nasc şi nu altcineva, altfel, cine ştie dacă m-ar fi observat vreodată. Pisica m-a iubit doar pentru că am hrănit-o. De fapt, m-a tolerat. Deşi eu cred că dacă aş fi avut ceva mai bun de mâncare, chiar m-ar fi iubit pentru o clipă. A iubi înseamnă să primeşti. Cine crede că iubirea înseamnă dăruire şi atât, e sinucigaş.

Ultimul paragraf de mai sus l-am gândit chiar înainte să adorm. Când m-am trezit, adică a doua zi la amiază, am crezut că totul a fost un vis provocat de supradoza mea de somn.