S-a întâmplat într-o joi (I): Studenta

Studenta:
 
Joia trecută i-am omorât peştii. Am turnat două sticle de Tuborg în acvariul ăla împuţit. După vreo oră, pluteau toţi la suprafaţă cu burţile în sus. Nu s-a prins până în ziua de azi ce-au păţit peştii ăia de căcat. Da' ţin minte că a bocit vreo patru ore fără oprire. Eu stăteam şi mă uitam la ea şi-mi plăcea, să mor eu, îmi plăcea la nebunie cum stătea acolo pe pat şi-şi sufla mucii în hârtia igienică. Din când în când se oprea şi se uita la mine, aşa, lung şi întrebător, cu rimelul întins pe toată faţa, şi nu zicea nimic. Era atât de enervantă, mă scotea din sărite într-un asemenea hal că... îmi plăcea. Nu şi-a mai cumpărat alţi peşti. În schimb, i-a înmormântat p-ăştia omorâţi de mine. Pe toţi cinci. Le-a făcut şi sicrie. Să mor io! A colorat nişte cutii de chibrituri cu marker negru şi a băgat fiecare peşte în câte o cutie. Pe bune, nu glumesc. M-am căcat pe mine de râs. Nu cred că a existat vreodată în căminul ăsta o fiinţă mai imbecilă ca ea. În fine. Ideea e că mi-a plăcut mereu să-i fac răutăţi de-ăstea. Îi scrumam în adidaşi, îi puneam laxative în ceai, îi mânjeam hainele cu pastă de dinţi, îi puneam gumă de mestecat pe scaun şi bineînţeles că de fiecare dată se aşeza fix pe ea. Mutra pe care o făcea când vedea guma de mestecat lipită de blugi nu se poate descrie. E cea mai enervantă mutră pe care o văzusem ever.

Faza e că m-a enervat din prima clipă în care am văzut-o. Nu ştiu de ce. Ţin minte şi acum - purta o pijama roz cu un iepure pe ea şi papuci de casă de-ăia scârboşi cu puf portocaliu cu doi ochi de plastic cusuţi de-o parte şi de alta. Stătea pe pat şi citea nu ştiu ce revistă. S-a uitat fix la mine şi mi-a spus "Bună, sunt Amalia, colega ta de cameră". Suna de parcă ar fi repetat zile în şir în faţa oglinzii textul: "Bună, sunt Amalia, colega ta de cameră, bună, sunt Amalia, colega ta de cameră,bună, sunt Amalia, colega ta de cameră". Când mi-a întins mâna am văzut că avea unghiile date cu ojă portocalie. Bleah! I-am dat mâna şi m-am prezentat, ce naiba era să fac. Vă daţi seama că în mintea mea i-am băgat undeva pe toţi ăia care au făcut ce-au făcut de-am nimerit în cameră cu toanta asta.

Şi nu văzusem încă nimic! Mesteca gumă absolut tot timpul şi molfăia de-ţi venea s-o omori. Din când în când, scotea guma din gură şi o întindea, aşa, ca pe un ghem, în jurul arătătorului. După aia o băga la loc în gură. Să mori, nu alta!

De fapt, era o tipă super neinteresantă. Inodoră, incoloră, insipidă şi groaznic de seacă. Cel mai mult timp şi-l petrecea în camera de cămin. Ba îşi făcea unghiile, ba se spăla pe cap în chiuvetă şi lăsa o grămadă de fire de păr, bleah, ba făcea teste din reviste de-ălea pentru femei sau scria ceva într-un caiet maro cu coperte de piele. Prietene nu prea avea. Cel puţin eu n-am prea văzut-o ieşind cu nimeni. Prin sesiune mai venea una pe la ea, o tipă super grasă, din aia de zici că are abonament la Mac Donald's, şi făceau schimb de cursuri. Eu nu prea stăteam prin cameră. Nu pentru că voiam s-o evit din cauză că mă enerva sau chestii d-ăstea. Dar aveam şi eu viaţa mea, înţelegeţi? Câteodată, după ce n-o mai văzusem de câteva zile, mi se făcea cumva dor de ea. În sensul că, nu ştiu de ce, aveam chef să-i văd moaca aia de toantă.  Când mă vedea că intru pe uşă, se uita la mine cu privirea aia tâmpă de vacă rătăcită şi zicea "Bună". Atât. Alt sunet nu mai scotea.

Acuma nici eu nu eram sociabilitatea în persoană. Faza e că pur şi simplu n-aveam chef să port nici un fel de conversaţie cu idioata. Ce dracu să fi vorbit cu ea? Despre cotele apelor Dunării? Aşa că îmi vedeam de treburile mele. Din când în când, trăgeam cu coada ochiului să văd ce mai face. De obicei, nu făcea nimic. Vegeta prin cameră ca o plantă de-aia naşpa. În fiecare seară pe la opt jumate îi suna mobilul. Erau ai ei. Asta le dădea raportu' până la cel mai mic amănunt. Inclusiv ce desert a fost la cantină. La ora zece fix, nici un minut mai târziu, îngenunchea în faţa patului, îşi făcea câteva cruci şi se băga sub plapumă. Doamne, era atât de plictisitoare şi de enervantă că-mi venea  să-i scot ochii şi să i-i înşir pe sfoara aia tâmpită pe care a agăţat-o în cameră să-şi usuce chiloţii!

Dimineaţa era cel mai horror. Ţăranca dădea drumul la radio, tare de tot, deschidea geamul larg şi se apuca să facă exerciţii de gimnastică! Simţeam că tâmpesc. O bârfeam pe la colţuri, o poreclisem Mademoiselle Analia, făceam mişto de ea cu orice ocazie şi abia aşteptam să mai fac o tâmpenie care s-o supere. Într-o zi mă plictiseam prin cameră. Asta era plecată. Atunci m-am gândit, că tot n-aveam ce face: ce-ar fi să mă uit prin jurnalul proastei? Mă mai distram şi eu un pic. Aşa că am luat de sub pernă caietul ăla maro în care scria ea în fiecare zi. Am crezut că cine ştie ce o să descopăr. Când colo, deşteapta lu' peşte prăjit îşi nota ce mânca în fiecare zi şi câte calorii avea mâncarea. După aia aduna caloriile. Am crezut că mi se face rău. Cum naiba poţi fi atât de tâmpit?

În sesiune, vă daţi seama, stătea în pat şi tocea. Când pleca la budă sau ieşea să-şi cumpere de mâncare, eu îi  mai scoteam câte o pagină din cursuri şi o aruncam. Probabil era din aia care învaţă totul mecanic, ca pe o poezie. Aşa că mai mult ca sigur nu se prindea. Într-o zi i-am şters din calculator un proiect pe care trebuia să-l predea. A bocit ca proasta şi a crezut că şi l-a şters singură. Ideea cu trandafirii nu ştiu cum mi-a venit. Cumpăram câte unul în fiecare zi. Prindeam de el o hârtie pe care scriam "Pentru Amalia, cea mai frumoasă fată" şi-l lăsam în faţa uşii de la camera noastră. Câteodată mai scriam pe hârtia aia şi o poezie de dragoste. Sau scriam "de la admiratorul secret". Am făcut asta timp de o lună. Am cheltuit pe trandafirii ăia de căcat aproape toţi banii pe care mi-i trimiteau ai mei. Dar a meritat. Proasta era în al nouălea cer. Toată camera noastră era plină cu trandafiri ofiliţi. Nu voia să arunce nici unul. Într-o vineri am cumpărat ultimul trandafir. Pe foaie am scris că mă numesc Daniel, sunt student la drept şi sâmbătă o să fie ziua mea şi vreau s-o invit la petrecere şi că m-aş bucura tare mult dacă ar veni şi că prezenţa ei ar fi pentru mine cel mai frumos cadou şi alte bălării. După aia am scris că o aştept după ora zece în clubul "Fashion". Trebuie doar să întrebe la intrare de Daniel şi o să vin s-o iau. Faza e că într-adevăr exista un Daniel student la drept care-şi ţinea ziua sâmbăta aia la Fashion. Un tip de-ăla plin de bani, cu maşină şi tot tacâmu', genul ăla de nu-i ajungi cu prăjina la nas. În fine. Mă gândeam că poate o să i se pară prea aşa şi n-o să se ducă. Dar sâmbătă după masa, ţăranca a început să se împopoţoneze pentru marele eveniment. Mai întâi a scos dintr-o cutie de sub pat o rochie de catifea care mirosea a praf de-ăla de molii. S-a îmbrăcat cu ea. După aia s-a machiat vreo juma' de oră pe la ochi, şi-a tapat părul şi s-a dat cu un spray super naşpa şi dulce de a trebuit să aerisesc trei ore dup-aia. Înainte să iasă pe uşă s-a uitat de nu ştiu câte ori în oglindă. Cred că în momentul ăla a fost singura dată când mi s-a făcut milă de ea. N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat la cheful ăla. Ştiu doar că pe la 11 noaptea s-a întors în cameră şi s-a băgat în pat îmbrăcată. Eu mă prefăceam că dorm, dar am văzut totul. Şi-a tras plapuma peste cap şi a început să plângă, foarte încet. A doua zi dimineaţa, duminică, avea ochii umflaţi de la plâns şi freza ei arăta ca un cur de găină.

După vreo trei săptămâni de la faza asta, mi-a spus într-o după-amiază că părinţii ei au venit în oraş şi vor să mă invite la restaurant. Am rămas mască. Ce treabă aveau părinţii ei cu mine? Mă gândeam că poate s-o fi prins unul din ei cine îi face viaţa amară lu' fi-sa şi acum vin să mă tragă la răspundere sau faze de-astea. Da' era puţin probabil. Aşa că am zis OK.  Părinţii ei păreau destul de normali. Maică-sa era mică, avea părul strâns într-un coc şi se vedea că îşi dăduse silinţa să fie elegantă. Doar că nu-i prea ieşise. Taică-su avea chelie şi purta un pulovăr roşu pe gât. La masă m-au întrebat la ce facultate sunt, în ce an, ce vreau să fac după, chestii clasice. În tot timpul ăsta, ea tăcea şi se uita la mine cu ochii ăia bulbucaţi şi cu moaca aia de curcă retardată. După aia ne-au condus la cămin. Taică-su m-a luat de-o parte şi mi-a zis ceva de genul că ei se bucură că au cunoscut-o pe colega de cameră a fiicei lor şi că dacă vreau, sunt invitată la ei în vacanţă şi faze de-ăstea. După aia m-a rugat să am puţin grijă de fiica lor. Că lor li s-a părut în ultima vreme că e cam abătută. Că lor nu vrea să le spună ce are pe suflet. Că ei îşi fac griji, că e singurul lor copil. Că a mai avut un frate care a murit într-un accident de maşină. Şi de atunci, ei au păzit-o mai bine decât pe ochii din cap. După aia a zis că să avem grijă, să nu ne întoarcem seara târziu în cămin, că trăim într-un oraş periculos şi nu se ştie niciodată. Că el se uită zilnic la ştirile de la televizor şi că se îngrozeşte de ce se poate întâmpla. Că tinerii din ziua de azi pot intra uşor în anturaje negative şi că pot s-o apuce pe căi greşite. Că mai bine o retrage de la facultate decât să ştie că e în pericol. Şi că dacă avem vreo problemă, pot să îi sun pe ei, că ei au încredere în mine. După aia mi-a dat o carte de vizită pe care era trecut şi numărul lor de mobil. După trei zile i-am sunat.

A răspuns maică-sa. I-am spus că am o mare problemă. Că m-am gândit foarte mult înainte să fac pasul ăsta. Dacă e bine sau nu ce fac. Dar că eu consider că e mai bine ca părinţii să ştie ce face copilul lor. Le-am spus că Amalia lipseşte din cameră aproape în fiecare noapte. Lor le spune la telefon că se culcă şi pe la 11 seara pleacă din cămin. Nu ştiu unde merge, dar se întoarce spre dimineaţă şi de multe ori face gălăgie şi mă trezeşte din somn. Într-o seară s-a îmbătat şi le-a turnat peştilor alcool în acvariu. De-aia au murit. Proiectul acela pe care trebuia să-l facă pentru facultate de fapt nu l-a făcut niciodată. Lor le-a spus că i s-a şters din calculator, dar e o minciună. Nimic nu dispare aşa simplu din calculator. De fapt, ea nici n-ar fi avut timp să-l facă. Nopţile umbla brambura şi ziua dormea. Eu am tot vorbit cu ea, am încercat s-o conving că nu e bine ce face. Dar ea nu vrea să mă asculte. Mi-e frică să nu cumva să ia droguri, că aşa ciudat se comportă în ultima vreme, de parcă ar lua. Am mai spus că mă simt vinovată că am ascuns de ei toate lucrurile astea. Am încercat să-i menajez, am crezut că se rezolvă. Dar nu se mai poate aşa. Maică-sa tăcea. A tăcut câteva secunde bune după ce am terminat eu ce-am avut de zis. Dar nu era nevoie să zică nimic. Simţeam prin telefon că e distrusă. Şi-mi plăcea.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câştigat concursul dramAcum 5, 2008, şi a fost montată la Teatrul Foarte Mic Bucureşti (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureş (regia Rareş Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iaşi, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).