S-a întâmplat într-o joi (II): Menajera

Menajera:

Nu știu. Poate că trebuia să le spun și chestia cu toaletele. Dar mi-a fost un pic jenă. Poate pare aiurea sau așa. Dar cred că de-acolo mi se trage toată chestia. Pur și simplu nu mă pot abține. De fiecare dată când merg în vizită la cineva, fac inspecția toaletei. Mai întâi întreb: "Nu te supăra, unde e baia?" După aia e simplu. De obicei, băile sunt de două feluri: au uși care se închid cu cheia sau uși care nu se închid. Bineînțeles, le prefer pe cele care se închid. Mă simt mai în siguranță. Pe urmă mă uit în jur. Îmi plac băile cu faianță. Mai ales faianța aia cu tot felul de modele-romburi, pătrate, carouri, fluturi, floricele, capete de mort... în fine, chestii de-ăstea. Și-mi plac dulapurile pentru cosmetice. Câteodată, sub chiuvetă sunt tot felul se sertărașe în care îmi place să-mi bag nasul. Dacă găsesc cremă de față sau de corp, mă dau. Unele femei au, tot în baie, un coș plin cu rujuri, farduri de ochi, creioane dermatograf, ojă, rimeluri și toate minunățiile. Câteodată mă dau cu rujul lor numai ca să văd cum îmi stă. Îmi place să mă spăl pe mâini cu gelul de duș, de obicei torn cu nemiluita. Mă șterg pe prosop, dacă găsesc cremă de mâini mă dau și cu cremă.
 
Cu parfum mi-e cam frică să mă dau. Dacă e puternic, e posibil ca gazda să se prindă. Dar deodorantul e ok, mai ales când e vară și ești transpirat.
 
Mă rog, fac chestia asta mereu. Cred că e din curiozitate, nimic altceva. De furat, n-am furat în viața mea nimic. Să mor io. Deși aș fi putut să fur o grămadă de chestii.
 
Așa și cu ăștia. E fix același lucru, doar că la nivel mai mare.
 
M-am angajat la ei vara trecută. Trebuia să fac curățenie o dată pe săptămână. Mă rog, dat cu aspiratorul, cu mopul, șters praful, curățat chiuveta, chestii d-astea plictisitoare. Ceea ce a fost fain - făceam curat când erau plecați. Adică puteam să le inspectez în liniște apartamentul, să mă uit prin toate sertarele, să arunc o privire prin dulap, să văd ce au în frigider, să le răsfoiesc cărțile din bibliotecă. De furat, n-am furat nimic. Nici prin cap nu mi-a trecut. Mi se rupea de asta, mă înțelegeți? Poate că mai ciupeam din rulada lor cu ciuperci, așa, de poftă, sau mai trăgeam câte o dușcă din sticla de whisky. Dar la asta nu poți să-i spui "furt".
 
După aia a venit faza cu plecatul lor în concediu. Nici nu trebuia să lipsească prea mult, zece zile sau așa ceva. Trebuia să vin de două ori pe săptămână, să aerisesc și să ud hidoșenia de plantă din living. Și normal că am fost tentată să... arunc o privire, așa, mai pe-ndelete, fără să-mi fie frică să se întoarcă vreunul casă și să mă prindă. Mai întâi am dat drumul la apă în cadă și am turnat gel de-ăla care face clăbuci și miroase mișto de-ți vine să nu mai ieși din baie cu zilele. Cred că am stat vreo trei ore în cadă, până mi s-a făcut pielea așa, cu dungi. Am ieșit din cadă și am umblat un pic goală prin casă. Nu mai făcusem asta. Am fost în bucătărie și mi-am făcut o cafea la ibric. După aia mi-am pus halatul ei și m-am așezat pe balcon, în șezlong, cu ceașca de cafea în față și un pachet de Marlboro lungi. Până când s-a făcut beznă afară. A fost tare de tot. Cred că în unele momente chiar am avut impresia că sunt altcineva. Și că-mi place.
 
De fapt, asta e problema. Mereu am vrut sa fiu altcineva. De când eram mică. Aș fi vrut să fiu în fiecare zi altă persoană. Într-o zi vânzătoarea de la plăcintărie, în altă zi controlorul de pe tren și tot așa. Acuma să nu credeți că aș fi vrut să fiu o vedetă sau așa. Nici vorbă. Nici nu cred că mi-ar plăcea să mă duc la chioșc să cumpăr ziare și să mă văd pe mine pe copertă. De-aia nici nu mai ies din casă acum. Pentru că în toate ziarele, pe prima pagină, e poza mea. Și asta e cât se poate de nașpa. Și mai nașpa e când mă opresc oameni necunoscuți pe stradă și vor să facă poze cu mine.
 
Da, ați auzit bine. Da' să vă spun până la capăt. Unde rămăsesem... așa, la faza cu șezlongul, cum stăteam pe balcon și fumam. Ideea e că-mi plăcea. Așa că, în loc să merg de două ori pe săptămână să le ud planta, mergeam în fiecare zi. După trei zile de stat acolo am zis că nu mai are rost să mă întorc acasă. Dormeam în patul lor, le ascultam Cd-urile și le purtam papucii de casă.
 
Ideea e că s-au întors din concediu cu o zi mai devreme. Era într-o joi. Eram îmbrăcată într-o rochie de seară de-a ei și vorbeam cu soră-mea din Spania la telefon. Da, eu am sunat. De pe telefonul lor, evident. Ce mai contau acolo 10 minute de vorbit în străinătate, la facturile lor... Când am auzit cum se învârte cheia în broască am crezut că fac infarct. Am pus receptorul în furcă și m-am ascuns în baia de serviciu. Tremuram toată. Mă gândeam că tremur așa tare că o să mă audă. În viața mea nu mi-a fost mai frică. După aia am auzit vocea ei. "Asta numești tu concediu? Mi se face greață", urla la el. "Ce te uiți așa la mine? Întoarce-te tu, dacă vrei, la curvele tale care abia așteaptă!" Și chestii de-ăstea. Vocea lui nu se auzea prea clar. După aia am auzit un țipăt ascuțit și o lovitură, ca atunci când cade cineva pe jos. După aia n-am mai auzit nimic, câteva secunde. După aia am auzit iarăși țipetele ei. De data asta spunea ceva de genul "Nu muri, te implor, nu-mi fă una ca asta".
 
Pe urmă nu știu ce s-a întâmplat. Știu doar că m-am trezit la poliție, dând declarații. M-au întrebat dacă e adevărat că ea l-a lovit în cap cu scrumiera. Am spus că da. Adevărul e că, dacă e să mă întrebi acum, habar n-am ce s-a întâmplat în ziua aia. Din momentul în care am auzit că se învârte cheia în broască până în momentul când a început ea să bocească, parcă mi s-a rupt firul. Am fost nevoită să repet de atâtea ori în fața ziariștilor toată povestea asta, să răspund de atâtea ori la întrebări când eram sunată, în direct, din câte o emisiune, că am uitat complet. După faza asta, timp de o săptămână, au apărut titlurile prin ziare: "Menajera rupe tăcerea", "Menajera vine cu dezvăluiri-bombă", "Șoc și groază în cartierul Verii", "Clipe de coșmar pentru o menajeră", "Menajera, martoră la crima pasională", "L-a ucis cu sânge rece sub privirile îngrozite ale menajerei". Bineînțeles, cu poza mea și-așa. Astea ca astea. Dar ce-a urmat după aia... Fiți atenți ce căcaturi scriu ăștia de câteva zile: "Omul de afaceri mort, suspectat că ar fi avut o relație cu menajera", "Menajera, amanta omului de afaceri", "Tânăra menajeră ascunde ceva", "Menajera, complice la crimă". Aici chiar că nu mai înțeleg. Pe el abia dacă îl văzusem de patru, cinci ori. Și atunci era numai pe fugă. I-am călcat și o cămașă într-o după-masă când se grăbea la o întâlnire sau așa ceva. Eu chiar nu știu de unde le scornesc ăștia. Și eu care credeam toate tâmpeniile pe care le citeam în ziare...
 
Dar mai nașpa decât orice e faptul că-mi sună telefonul non stop. Mă caută tot felul de reporteri, crainici de televiziune, moderatori de talk-show-uri, oameni de afaceri care vor să mă ajute cu bani, am primit o grămadă de cereri de căsătorie de la tot felul de obsedați, m-a căutat și una care vrea să mă mărite cu fi-su, am aflat că unii mi-au făcut și fanclub pe internet. Aseară am primit iar un telefon, era o voce de babă. Spunea că presimte că mă pândesc tot felul de pericole și știe cum să mă ajute să mă ferească de ele. Că cică să-mi pun sub pernă nu știu câte pene de la o găină vie și faze de genu'. Toți nebunii mă sună.
 
Eu de fapt n-am vrut să fie așa. Până să se-ntâmple nenorocirea, am fost o singură dată la televizor. Când a venit Michael Jackson în România. Mai țineți minte fata aia înaltă, tunsă scurt, care țipa ca isterica "A plecat Michael și nu se mai întoarce?". Eu sunt aia care o ținea de mână. Mi-a apărut și numele în ziar, o dată. Am câștigat o mențiune la concursul ăla unde trebuia să trimiți codul de bare de pe cinci capace de margarină. Nici atunci nu mi-a plăcut chestia asta. Mi se pare groaznic. Mi se face pielea de găină când îmi închipui cum discută oameni pe care nu i-am văzut în viața mea despre mine. Pun pariu că la ora asta o coafeză grasă de la frizeria din colțul străzii mă bârfește în timp ce-o stropește pe una cu fixativ în cap. Și exact în același timp, la celălalt capăt al orașului, o soție plicticoasă, în halat și cu bigudiuri, e fericită că are subiect de conversație cu bărbatu-su. Evident, eu sunt subiectul.
 
Acum chiar că aș vrea să fiu altcineva. Pe bune. În orice caz, de la curiozitatea mea se trage totul. Dacă aș fi fost fată cuminte și nu mi-aș fi băgat nasul în lucrurile lor, dacă aș fi plecat acasă în seara aia acasă, în garsoniera mea fără televizor și fără apă caldă, dacă m-aș fi pus la masa din bucătărie cu o pungă de semințe în față și aș fi rezolvat un caiet întreg de integrame până când mi s-ar fi făcut somn și aș fi adormit cu capul pe masă, atunci, atunci...
 
Da' uite că n-a fost să fie. Asta pentru că, dacă aș fi făcut asta în fiecare zi, fără nici o abatere de la program, eram moartă acum. Înnebuneam, pe bune.
 
Așa ar fi arătat fiecare zi - trezit, băut ness în bucătărie, plecat la muncă, întors acasă cu tramvaiul, cumpărat semințe de la chioșc, ajuns acasă, mâncat, rezolvat integrame, dormit. Mă rog, cu mici modificări pe ici, pe colo. Nu. Eu cred că nimeni n-ar suporta asta.
 
Uite, eu sunt o persoană absolut normală. Mai am și eu micile mele obsesii. Ca fiecare dintre noi, nu? De exemplu, am o colecție de tuburi de spray goale. Încap toate pe două rafturi de bibliotecă. Și în sertarul jos al bibliotecii am 75 de perechi de șosete de mătase. Și cel puțin 30 de perechi de chiloți. Cum se rupe o șosetă, cum o arunc. Cu chiloții fac la fel. Cum se decolorează, la gunoi cu ei. Sunt foarte atentă cu lenjeria și cu șosetele. Asta pentru că mă obsedează o chestie: dacă am, doamne ferește, vreun accident și mă găsesc ăia de la Salvare și mă dezbracă și eu am șosetele rupte sau chiloții decolorați! Nu, trebuie să arăt impecabil. Am citit odată într-un ziar că au găsit o femeie moartă în parc, complet goală și fără nici un act de identitate asupra ei. Polițiștii au spus imediat că e vorba de o femeie din înalta societate. Și-au dat seama după pedichiură, cică. De când am citit chestia aia, merg de două ori pe lună la salonul de cosmetică din cartier și o babă cu păr mov îmi face unghiile de la picioare. În rest, sunt absolut normală.
 
Una din chestiile mișto pe care le au oamenii normali e că pot face întotdeauna fix ce vor. Adică se pot scobi în nas, pot trage bășini în autobuz, pot să-și agațe ștrampii, pot să iasă nemachiați din casă. Când ești vedetă, nu prea mai poți face ce te taie capul.
 
Să luăm exemplul meu. Acum aș avea chef să ies la chioșc să-mi iau țigări. Dar n-am cum. O să mă fotografieze ăștia în halat și cu șlapi și cu părul nearanjat. I-am văzut cum au intrat în blocul de vis-à-vis. S-au instalat în apartamentul ăla unde geamurile dau fix față în față cu ale mele. Și acum mă urmăresc cu un teleobiectiv sau așa ceva. 24 de ore din 24, cum se zice. Cum ies din casă, cum țac, pac, au și tras o poză.
 
Cine știe câți bani i-or fi dat proastei ăleia care stă acolo! Cred că destul de mulți. În orice caz, destui ca să mănânce zilnic la restaurant, vreo trei luni. Mi-ar face și mie un bine, că nici nu pot să țin geamul deschis când gătește, miroase a untură de-aia jegoasă de mi se întoarce stomacul pe dos și ajunge mirosul să se îmbibe pereții mei...
 
Azi n-am mai văzut nici o mișcare în apartamentul de vis-à-vis. Poate că paparazii dorm. Sau poate s-au ascuns în altă parte, ca să nu-i văd eu. Habar n-am. Cred că mă duc să mă spăl pe dinți.
 
Periuța de dinți se folosește timp de trei luni. După aia se aruncă. Eu n-o arunc. I-o dau babei de la trei. Își piaptănă câinele cu ea. E un soi mai ciudat de cîine, o chestie mică și gri cu urechi ascuțite și cu părul lung, până în pământ,care cică trebuie pieptănat zilnic ca să nu se încurce. Și cică cel mai bine se piaptănă cu periuța de dinți.
 
Oricum, baba e obsedată de câinele ăla. Îi tricotează haine și în fiecare zi îi cumpără ciocolată. Seara îi dă să bea coniac, cică așa îi plăcea și lu' bărbatu-su. E convinsă că javra e reîncarnarea lu' bărbatu-su. Cică s-ar fi născut exact în ziua când a murit moșul. Eu o cred. Mi se par faine chestiile ăstea. Romantice, cum spune lumea. Așa că îi dau periuțele mele folosite. În schimb, ea îmi cumpără ziarele în fiecare dimineață. Mi le-a adus și azi.
 
Mi se pare ciudat. N-am apărut în nici unul. Nici măcar într-o știruță de-aia mică de pe ultima pagină. În schimb, în toate ziarele apărea despre un tip care s-a sinucis pentru că l-a părăsit iubita. O să le arunc.
 
Ziarele se aruncă la gunoi seara. Sau se folosesc ca să cureți cartofii pe ele. Sau să împachetezi chestii. Eu nu le arunc p-ălea în care am apărut eu. Decupez articolele în care e vorba de mine și le lipesc pe dulapul de la bucătărie. Arată mișto.
 
Mă rog, nu v-am spus chiar tot adevărul. De fapt, eu am ieșit azi din casă. Mi se părea ciudat că nu apărusem nicăieri. Și m-am gândit să ies până la chioșc. Mă gândeam că poate e vreun articol, în revista aia săptămânală care apare azi. Că pe aia nu mi-o adusese baba.
 
Mă rog, după cum bănuisem, nu era nici o știre cu mine. Și culmea - când am ieșit după revistă nu m-a mai salutat nici un necunoscut. La chioșcul de ziare, două babe povesteau de ăla care s-a sinucis. Cică de fapt nu s-a omorât el, că l-a împins cineva și faze d-ăstea. Nici nu s-au uitat la mine. Și paparazzi au dispărut. Nu înțeleg ce se întâmplă.
 
Poate ar trebui să ies din nou. Și să merg până în oraș. Sigur mă vede vreun paparazzo de-ăla pe-acolo și-mi face poză. Sau poate mă oprește vreun reporter. Sau mă recunoaște lumea de prin troleu. Poate ar trebui să mă îmbrac mai... ce știu eu, să sară cumva în ochi. Îmi pun fusta mini și paltonul roșu. Trebuie cumva să atrag atenția. Trebuie să fac ceva. Trebuie să fac ceva.

Monoloagele din această rubrică fac parte din piesa S-a întâmplat într-o joi, de Elise Wilk. Piesa a câștigat concursul dramAcum 5, 2008, și a fost montată la Teatrul Foarte Mic București (regia: Alexandru Berceanu, aprilie 2008 -  spectacol-lectură), Teatrul Ariel Târgu Mureș (regia Rareș Budileanu, premieră iunie 2010), Teatrul "Fix" Iași, regia Adi Iclenzan (premieră noiembrie 2012).