Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bernd Lichtenberg: Good bye Lenin! îi îndeamnă pe oameni să îşi ia la revedere de la o anumită perioadă


Oana Stupariu, un interviu cu Bernd Lichtenberg

30.04.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cine s-ar fi aşteptat vreodată ca cel mai temut regim să ajungă să provoace nostalgii chiar şi în rândul unora dintre cei mai fervenţi militanţi împotriva sa? Cât a fost de greu de acceptat schimbarea, abia acum, după aproape 14 ani, începem să ne dăm seama. Din păcate, Europa a început să se mişte cu două viteze şi, în prezent, Vestul şi majoritatea statelor foste comuniste rup perpetuu legăturile cu trecutul pentru a grăbi conturarea unui viitor luminos, în timp ce Estul dă semne de indecizie. În această nevoie de a o rupe cu un trecut dureros rezidă succesul unei pelicule europene de excepţie, un scenariu bogat în semnificaţii, ecranizat cu o atentă grijă pentru toate acele simboluri odinioară odioase, astăzi dragi prin amintirile provocate. Good bye Lenin! este povestea celor care se desprind de trecut şi care pornesc pe una din nenumăratele căi facilitate de schimbare.

Nu poţi explica în doar câteva fraze de ce acest film este atât de popular în întreaga Europă. Ce sentimente a putut suscita în Franţa sau Germania şi cum a fost atât de bine primit în Cehia sau Polonia? Indiferent de răspunsurile personale pe care le dă, filmul are o concluzie ce nu poate fi interpretată şi încheierea unui capitol este clară. Numai că, pentru fiecare în parte, acest sfârşit nu poate veni decât în ritmul propriu. Cele două viteze ale Europei pe cât de dăunătoare pot fi unităţii de acţiune, cu atât pot reprezenta o supapă pentru cei ce nu se regăsesc în propriul climat sociologic şi atunci sunt cel mai important liant pentru soliditatea Europei unite. De multe ori, greu de perceput când stomacul este gol, trupul dezgolit şi orgoliul nepotolit, schimbarea a adus cu sine libertatea de a te reinventa în contextele din numeroasele oportunităţi pe care le-a făcut posibile. Cu adevărat de nesuportat este tocmai lipsa de oportunităţi cu care societatea îi întâmpină chiar şi pe cei plecaţi la muncă în străinătate. Nu-i de mirare că într-o realitate atât de cruntă sondajele ne indică drept cea mai nefericită naţie de pe Pământ, dar şi mare amatoare de chilipiruri dintre cele mai accesibile sau nu. Realitatea îi ţine ţintuiţi pe români cu ochii în televizor peste şapte ore pe zi, record în Europa şi departe de sălile de cinema pe care le vizitează o dată la şase ani. Aspiraţiile românilor au trecut de faza de proiect, dar deocamdată nu au cunoscut nici o realizare fericită, mai ales că privirea ni se pierde în orizontul care pentru noi a căpătat numele de Statele Unite. Poate a venit momentul pentru îndreptarea privirii şi ce ocazie este mai potrivită decât o ficţiune adânc ancorată în simbolurile realităţii.

Good bye Lenin! este povestea găsirii propriei identităţi în cele mai profunde transformări. Relaţia mamă-fiu este importantă în conturarea unei stabilităţi posibile doar în copilărie când altcineva îţi pune la dispoziţie toate premisele unei evoluţii chiar dacă nu întru totul liberă. Când însă fiul este cel care preia misiunea de a contura un climat de stabilitate pentru a garanta viaţa mamei, toate demersurile de a înlătura un regim se recanalizează asupra reconstituirii acestuia. Idealistă convinsă, activă membră de partid şi pe deplin încrezătoare în binefacerile comunismului, Christiane face un preinfarct când îşi vede fiul şi alte câteva mii de tineri bătuţi pe străzile Berlinului de est de forţele miliţiei şi ale armatei. Poliţia politică - STASI - culegea roadele terorii instaurate prin violenţă şi frică în interogatorii, dar nimic nu mai putea opri căderea regimului comunist şi reunificarea Germaniei. În comă, Christiane se odihneşte şi toate schimbările produse între timp îi sunt necunoscute. Orice emoţie puternică i-ar putea curma viaţa, iar fiul său Alex, prietenii şi colegii se lansează într-o minuţioasă reconstituire a vremurilor apuse, când de fapt realitatea era un şi mai asiduu demers de schimbare a vechilor obiceiuri şi fapte. Televiziunea prin cablu, supermagazinele pline de marfă în ambalaje ţipătoare, reclamele care invadează strada, nimic nu le uşurează munca. Dar pe un pacient care nu mai face faţă vieţii pe care schimbările o conturează, mai bine îl laşi să se desprindă de ea. Adevărul nu poate fi ascuns la nesfârşit şi aşa cum nu există un sfârşit adevărat, ci numai transformare, vine şi momentul despărţirii. Râsul şi lacrimile sunt la îndemâna celui care vizionează acest film şi tonul detaşat cu care personajele îşi iau rămas bun de la o întreagă epocă dă şi mai multă greutate finalului.

Scenariul, extrem de generos pentru personajele şi imaginea pe care regizorul Wolfgang Becker le-a gândit, aparţine jurnalistului Bernd Lichtenberg. Filozofia detaşată şi ironică, fără însă a fi maliţioasă, a replicilor pune în încurcătură orice încercare de a afla dacă Bernd Lichtenberg este originar din fosta Republică Democrată sau din fosta Republică Federală. Într-unul din puţinele interviuri pe care le-a acordat, Bernd Lichtenberg se dezvăluie cu generozitate.

*****


Bernd Lichtenberg: Sunt originar din Koln, din fosta Germanie Federală. Am stat în Germania Democrată doar o săptămână în 1989 şi apoi a căzut zidul Berlinului. Am locuit apoi un an de zile în fostul Berlin de Est. Aveam aceeaşi vârstă ca Alex, personajul meu şi eram foarte interesat de tot ceea ce se întâmpla, cât de repede se schimbau vieţile oamenilor.

Oana Stupariu:Cum ţi s-a părut această schimbare rapidă?

B.L.: Mi s-a părut prea rapidă. Într-o singură zi banii s-au schimbat, mărfurile din magazine. Într-un fel au fost nişte vremuri tare nebune, vremurile libertăţii, bineînţeles. Cred că Alex la cei 20-21 de ani ai săi, priveşte cu mare entuziasm la viaţa nouă plină de oportunităţi după căderea comunismului. Pe de altă parte, este la vârsta când lasă în urmă copilăria şi adolescenţa. În acelaşi timp în care un stat întreg dispare, adolescenţa lui dispare. Cu siguranţă că este încântat de noua sa viaţă, dar existenţa sa anterioară este plină de amintiri.

O.S.: Este posibil ca în această schimbare rapidă, oamenii din Germania Democrată să se fi abandonat pe ei înşişi?

B.L.: Da, cred că unii dintre ei cred acest lucru. Unii oameni şi-au pierdut slujbele, alţii s-au integrat cât se poate de bine în capitalism. Există un răspuns de la caz la caz.

O.S.: Vă aşteptaţi ca filmul să suscite atâta interes?

B.L.: Înainte de premieră am avut o proiecţie-test şi aceasta a avut un rezultat bun. Ştiam că filmul nu va fi un eşec, dar nu ne aşteptam la un astfel de succes.

O.S.: Credeţi că la un anumit moment un astfel de film era necesar?

B.L.: Acesta ar putea fi unul din motivele care au suscitat un astfel de succes. Îmi este greu să explic. În Germania, s-au făcut foarte multe filme pe acest subiect.

O.S.: Atunci ce credeţi că aduce nou acest film?

B.L.: Poate că filmul îi îndeamnă pe oameni să îşi ia la revedere de la o anumită perioadă, în sensul de înmormântare a unui întreg regim.

O.S.: Câţi bani aţi avut la dispoziţie pentru realizarea filmului?

B.L.: Pentru un film german am avut la dispoziţie un buget destul de mare: patru sau cinci milioane de euro, nu sunt sigur. Este un film istoric şi a costat mult, a trebuit să căutăm cu atenţie locurile unde să filmăm şi, bineînţeles, Berlinul s-a schimbat foarte mult de atunci. A trebuit deseori să apelăm la modificări pe calculator.O.S.: - Potrivit statisticilor, germanii preferă să vizioneze filme americane. Credeţi că Good bye, Lenin! va reuşi să schimbe ceva în acest sens?

B.L.: Această problemă chinuie cinematografia germană de ani întregi, dar câteodată un film autohton reuşeşte să domine în clasamentul audienţei. Sper ca, de acum încolo, germanii să prefere propriile filme.

Good bye Lenin! şi-a însuşit cele mai multe dintre premiile Academiei Europene de Film, în anul 2003. Şase premii i-au fost acordate: laurii pentru cel mai bun film pentru regizorul Wolfgang Becker, distincţia pentru cel mai bun scenariu i-a revenit lui Bernd Lichtenberg, premiul pentru cel mai bun rol principal masculin pentru Daniel Brühl, premiile publicului atât pentru cel mai bun regizor, dar şi pentru cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă: Katrin Sass, interpreta Christianei Kerner. Celor care susţin că germanii sunt incapabili de imaginaţie şi umor, acest film le încurcă socotelile. Şi anterior au mai existat încercări în acest sens încununate de succes, vezi filmele lui Ernst Lubitsch, piesele lui Bertolt Brecht sau cărţile lui Erich Kästner. Filmul se joacă cu o intrigă reluată din povestirea lui Washington Irving despre amnezia şi somnambulismul social al cărui protagonist este Rip Van Winkle. În fabula amintită, scrisă în anul 1820, Rip Van Winkle se ameţeşte bine cu o cantitate însemnată de gin olandez, adoarme ca supus al regelui George al III-lea şi se trezeşte 20 de ani mai târziu ca cetăţean liber al Statelor Unite. Între timp, pierduse Revoluţia Americană şi Războiul de Independenţă. Wolfgang Becker şi Bernd Lichtenberg au mai condimentat acţiunea cu detalii parcă desprinse din filmul 36 Hours, semnat de George Seaton şi inspirat dintr-o povestire despre război scrisă de Roald Dahl sau din capodopera lui Emir Kusturica, Underground. Poate că filmul a suscitat atâta interes europenilor şi pentru că finalul nu descrie triumful brutal al capitalismului asupra unui regim de teroare, ci doar o societate nou creată. Este sigur însă că acest film binedispune, dar împinge şi spre reflecţie.


Notă: Interviul cu Bernd Lichtenberg a apărut iniţial pe situl Window to Romania
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer