Bogdan Suceavă: Punând la cale istorii

Angela Furtună: Stimate domnule Bogdan Suceavă, îmi place să cred că sînteţi omul căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin. Sînteţi matematician, assistant professor la Departamentul de Matematică al Universităţii Statului California, Fullerton, dar şi un excepţional de înzestrat scriitor ce se manifestă deocamdată numai în teritoriul limbii române, dar cu un real succes atît la public, cît şi la critică. Cum supravieţuieşte, între cele două personalităţi puternice care va definesc statusul existenţial, acel omenesc ce vă evidenţiază ca o rara avis a culturii româneşti din epoca post-totalitară?

Bogdan Suceavă: Vă propun ca punct de pornire un enunţ mai general: fiecare autor de ficţiune îşi datorează formaţia literară unui context cultural şi unor experienţe personale. Atunci când ne interesează o carte de ficţiune, desigur ne interesează şi ce fel de experienţă i-a prilejuit autorului scrierea respectivei lucrări. Cartea are şanse să spună ceva abia dacă cititorii apreciază că autorul are legitimitatea şi competenţa de a trata acel subiect. Ceva anume l-a provocat, i-a oferit prilejul de a ajunge la coerenţa literară necesară. Nu e doar experienţă de viaţă, cred că e vorba de ceva mult mai mult. Pentru mine, cred că două experienţe au fost extrem de importante în plan formativ. Nu e chiar cea mai obişnuită cale de a deveni scriitor. Prima dintre aceste experienţe, în ordine cronologică, a fost cea a revoluţiei, acea suită de evenimente tragice urmate de schimbări sociale şi politice, de Piaţa Universităţii, prin care am trecut zi de zi în drum spre Universitate, acea tragică desfăşurare de fapte care a lăsat în urmă crime, fraude, accidente, minciuni şi amăgiri. Din păcate, a fost o schimbare care a costat prea mult, în termen de vieţi omeneşti. Nu trece zi fără să mă întreb dacă a meritat. Nu am uitat nimic şi nu voi putea uita vreodată. Cea de-a doua experienţă determinantă pentru mine a fost cea a studiilor de matematică, atât cele de la Universitatea Bucureşti, cât şi cele de la Michigan State University. Am trăit nişte ani extraordinari la East Lansing, atât în perioada de început, cât am luat cursuri şi am trecut examene, cât şi în perioada când mi-am scris teza. Am avut parte de un coordonator de doctorat extraordinar, atât în plan uman cât şi în plan academic. Din această experienţă am ieşit transformat. Anii de la East Lansing au avut şi multe consecinţe literare. Am scris foarte mult în perioada aceea, şi nu am publicat decât o parte... Nici un cuvânt din ceea ce scriu acum nu e aşezat pe hârtie la întâmplare, nici o extravaganţă stilistică nu e în textele mele nejustificată. De fapt, după ce treci prin procesul scrierii unor lucrări de cercetare, a unei teze de matematică, parcă nu mai e aşa de uşor ca înainte să umpli hârtia. Te gândeşti altfel la fiecare semnificaţie, ajungi să analizezi fiecare virgulă, e un proces mult mai laborios, îţi asumi altfel responsabilitatea actului literar. Probabil că scriu mai greu, deşi pe hârtie totul ajunge să pară atât de simplu... M-am bucurat atunci când o observaţie critică recentă arăta despre una dintre cărţile mele c-ar trebui citită simplu şi uşor. Remarca mi s-a părut amuzantă... Mi-a luat foarte mult până am ajuns la acest simplu şi uşor. La 17 ani scriam la fel de mult, dar rezultatul muncii mele se citea complicat şi greu... M-am bucurat să aud că anii m-au făcut mai puţin toxic.

Aşadar, perioada de la East Lansing a fost pentru mine foarte intensă. Îmi aduc aminte că în primăvara lui 1999 m-am întors în birou de la o oră de curs. Era cursul de geometrie riemanniană - şi am ieşit de la oră având în minte o idee de poveste. Nu ştiu de unde a răsărit, pentru că la curs nu fusese vorba de nimic de acest fel. Discutasem despre analiză armonică pe varietăţi. Era în grupul nostru o neobişnuită intensitate a gândirii, a imaginaţiei, o atmosferă de neobişnuită fertilitate. A trebuit să scriu povestea acolo, atunci, pe loc, în birou, unde de obicei făceam matematică. Mi-a luat cam cinci ore, dar la finele acelui interval de timp o aveam gata. E primul text din Imperiul, se numeşte Să auzi forma unei tobe. Într-o altă poveste din ciclul Imperiului e vorba despre Wonders Hall, unde am predat în două semestre, la finele anilor '90. Anumite fapte menţionate în textul de ficţiune sunt inspirate din realitatea de la East Lansing: în Wonders Hall au descoperit într-o primăvară cadavrul unui fost student închis într-o camera frigorifică. În textul intitulat Celălalt asediu, prima nuvelă din volumul Bunicul s-a întors la franceză, e vorba despre o tânără instructoare bolnavă de o maladie incurabilă. Şi aceasta e tot o istorie care pleacă de la un fapt pe care l-am auzit la East Lansing. Toate aceste puncte de plecare, semnificative pentru mine în sens literar, sunt de nedisociat de experienţa matematică. Am produs aceste texte de proză tocmai pentru că am trecut prin această experienţă universitară, ca matematician. Şi această experienţă, într-un sens profund, încă nu s-a încheiat, deşi am plecat de la East Lansing. Şi acum sunt implicat intens în viaţa universitară şi editorială din domeniul matematicii.

A.F.: Narcisic încă de la începuturi, în "Teama de amurg"(1990) şi "Sub semnul Orionului" (1992) visaţi la o mîntuire prin "religia artei". Cheia nicasiană a scrierilor dumneavostră timpurii era evidentă: omul e ceva care se defineşte neîncetat. Cum vedeţi astăzi, la distanţă faţă de primele apariţii, omul deplin instalat în sinergia arhaismului şi a dezvoltării tehnologice, adică omul clipei eterne din societatea postmodernă?

B.S.: Adevărul e că atunci când am scris acele prime doua volume ştiam prea puţin despre procesul formativ al artistului, deşi tema aceasta e dominantă în romanul Sub semnul Orionului. E o problemă dificilă, pe care mi-am pus-o la douăzeci de ani, şi care, probabil, ar fi necesitat ceva mai multă experienţă de viaţă. Sub semnul Orionului e o încercare de a modela şi de a povesti devenirea artistului, ca o transformare influenţată mai mult de tragediile şi frustrările personale decât de şcoală, formaţie culturală sau de alte evenimente. Experienţa pe care am trăit-o ulterior a fost fundamental diferită, mult mai intensă şi mai revelatoare. Volumul Teama de amurg, apărut în decembrie 1990 şi lansat în martie 1991, poartă nucleul ideii literare care a stat la baza reunirii textelor în Imperiul generalilor târzii şi alte istorii. Am căutat să identific acel atom al naraţiunii, cea mai mică particulă narativă, fragmentul care narează şi care poate semnifica ceva, să exploatez la maximum potenţialul fragmentarului, aşa cum aforismul reuşeşte în sfera reflecţiei. Cred că abia cu Imperiul am reuşit ceea ce mi-am propus, şi vreme de mai bine de un deceniu am încercat, am testat, am studiat - particulele elementare ale naraţiunii. Ca să răspund întrebării Dvs. despre vremurile noastre atât de tehnologice, ceea ce am încercat eu să fac în literatură nu are nimic de-a face cu noile explorări multimedia de azi... Am încercat să spun poveşti. E genul de agendă literară care depinde foarte puţin de mode, de simultaneitatea cu era tranzienţei (vorba lui A. Toffler) şi cu momentul istoric.

A.F.: Vă caracterizează o anume atitudine aristocratică şi omniscientă faţă de realităţile vieţii culturale româneşti şi cele din afara României: lumea are legi de mişcare uşor de identificat şi de influenţat, evenimentele au logica lor de a irumpe, politica şi politicianismul hipnotizează grămezile umane. Bogdan Suceavă există însă ca punct stabil care ne ajută să ne bucurăm de tot ceea ce există (dar şi T.S. Eliot spunea: "At the still point of the world"). Atît în presa culturală scrisă (Timpul, Dilema), cît şi în cea exclusiv electronică (Respiro,AgoraOnLine), discursul dumneavoastră pare discursul unui om fascinat de reîntoarcerea tragicului în lume, prin coexistenţa decadenţei cu o renaştere globalizatoare. Dar, vă întreb, pînă unde şi pînă cînd veţi putea rămîne în starea de fascinaţie?

B.S.: Până la sfârşitul poveştii. Trăim cu toţii o utopie în plan cultural, una mai degrabă ilogică: ideea că literatura încă mai are sens, că merită să te baţi pentru stil, pentru graţie - în limba română. În condiţiile unor mari dificultăţi ale pieţei de carte, e oare greşit că ne continuăm căutarea? De la Varlaam încoace, se tot întâmplă să fie scriitori de limbă română care scriu în altă parte a lumii, şi acum se întâmplă să fie prima oară când ei sunt departe, dar legăturile editoriale nu sunt tăiate, limba literară e aceaşi, şi e perfect plauzibil ca explorările din interiorul literaturii de limbă română să poată fi elaborate şi în alte părţi ale lumii. Căutarea aceasta e ceea ce contează, este contribuţia unui scriitor la spaţiul său literar. E vorba de stilul pe care reuşeşte să-l construiască, de subiectele pe care reuşeşte să le abordeze în mod credibil, de atenţia pe care reuşeşte să o atragă. Singura competenţă pe care mi-o revendic e aceea de povestitor şi mi-aş dori ca după aceste contribuţii să fiu judecat întâi de orice altceva. Am sentimentul că în proză reuşesc cel mai bine să mă exprim, să-mi dau măsura. Şi istoriile mele nu sunt doar tragice, ar fi păcat dacă s-ar înţelege asta...

Cititorul român nu e obişnuit să fie răsfăţat... Cititorul român a fost bombardat cu tot felul de explozii ale eului, din partea a tot felul de veleitari ciudaţi care se doreau scriitori. A venit vremea să i se ofere mai mult decât i se cere. Să i se ofere plăcerea lecturii, în timp ce i se cere încredere. Pentru ca o propunere literară, o carte în librărie, are nevoie de încrederea cititorului...

A.F.: Aţi fost creatorul şi, pentru mult timp, moderatorul discuţiilor din grupul nadir_latent de pe Yahoo, axat pe problemele literaturii contemporane. Mai ales în a doua calitate, era evidentă arta domniei voastre de a reseta şi restarta periodic starea de iniţiere a polemicilor. Acele dialoguri, purtate între măşti rituale parcă, ne amintesc de vorbele lui Socrate: "Cele mai mari binefaceri vin de la nebunie". Parafrazînd un sociolog în vogă, este evident uneori că "demenţa rituală, acceptată şi integrată, poate fi considerată un mijloc "funcţional" de a face individul şi societatea să dea tot ce au mai bun". În general, cei ce discută pe nadir_latent se revoltă, de fapt. Iar cel ce se revoltă este, pe termen lung, un element cheie al echilibrului. Să fie aceasta calea de urmat de la anomic la canoni?

B.S.: S-a încetăţenit cumva prejudecata că cei ce discută pe nadir_latent se revoltă. Au existat diverse remarci surprinzătoare în presă. Nu e neapărat aşa. Cred că pe nadir (care există din 10 decembrie 2000) se întâlnesc mulţi dintre cei care construiesc. Editura LiterNet s-a format în primăvara lui 2001 dintr-o discuţie pe nadir, şi a obţinut până acum trei nominalizări la premiile Asociaţiei Editorilor din România. Respiro a plecat şi s-a promovat de pe nadir, iar în trei ani de la lansare a ajuns să organizeze happening-uri la New York, aşa cum s-a întâmplat pe 31 ianuarie 2004, şi să realizeze o antologie de proză, apărută la Editura Dacia în primăvara lui 2003, care a reţinut atenţia în mass media din România. De fapt nadirul a surprins un fenomen mai amplu: o evoluţie literară în paralel cu diverse călătorii în lume ale unor autori români care au părăsit ţara începând cu anii `90. De acum, se scrie literatură română nu doar în Bucureşti şi la Iaşi ori Cluj. Se scrie literatură română, cu egală competenţă şi legitimitate, şi în mediul de limbă română din Israel, şi în cel din S.U.A., Canada, Australia sau Noua Zeelandă, în diverse locuri din Europa de Vest. Aceasta e noua geografie a literelor româneşti, şi evoluţia aceasta e o parte a unui proces mai amplu din perioada globalizării. E un fenomen pe care nu cred că literatura română l-a mai experimentat până acum, la o asemenea amploare. Cred că s-a întâmplat ca nadirul să apară într-un moment foarte interesant. Am toată aprecierea pentru moderatorii actuali ai proiectului, care l-au preluat în noiembrie 2003, Dan Maşca şi Clara Nicollet. E un proiect pe care acum nu-l mai administrez şi nu-l mai dezvolt eu. Mi-am precizat poziţia despre nadir într-un articol din lunarul ieşean Timpul (publicaţia mea culturală favorită), de la finele anului 2003.

A.F.: Una dintre replicile favorite ale domniei voastre ar putea fi rezumată la formula:"Să nu ne facem iluzii". Păreţi un om foarte resemnat atunci cînd priviţi lumea scriitorilor români. Şi, mai mult decît resemnat, chiar dezgustat. Este doar o luciditate de român timpuriu dezamăgit, sau o clarviziune de personalitate reală a elitei exilului românesc(adică a acelui exil ales ca formă necesară de eliberare şi libertate)?

B.S.: Nici vorbă, nu aş putea spune vreodată că sunt resemnat sau dezgustat de lumea scriitorilor români. Îmi pare rău dacă am lăsat vreodată o asemenea impresie... Lucrurile merită nuanţate. Sunt anumite fapte şi anumite întâmplări care m-au dezamăgit, dar nu aş merge pâna la a formula judecăţi generale pe baza lor. E adevărat că nu-mi place să-mi fac iluzii, că nu aştept de la realitate mai mult decât ea ne poate oferi. Găsesc lumea literară românească interesantă, fascinantă, plină de surprize plăcute. Am descoperit că există editori foarte bine pregătiţi profesional, scriitori extraordinari. Nu sunt mulţi, dar există, şi asta e o mare bucurie pentru mine. Alături de aceşti oameni merită să lucrezi. Datorez acestei lumi literare formarea mea. Iar echipa redacţiei Respiro, alături de care am lucrat vreme de trei ani, m-a ajutat cu un feedback continuu asupra scrierilor mele. Această echipă de extraordinară calitate aparţine tot lumii literare româneşti. E adevărat că în jurul spaţiului literar, în general, există şi mulţi aflători în treabă, dar cât ar putea ei să ne tulbure?...

Cât despre exil, despre care exil să fie vorba? Sunt în contact cu sute de oameni interesaţi în evoluţiile literare din spaţiul de limbă română de azi. Nu e nici o exagerare în asta: sute de oameni. Nici una dintre temele literare pe care le-am abordat eu în Năluci şi portrete, în Imperiul generalilor târzii şi alte istorii sau în Bunicul s-a întors la franceză. Istorii (cele trei cărţi publicate de când am plecat din România, apărute în 2001, 2002, respectiv 2003) - nu sunt specifice literaturii exilului, cel puţin nu în termenii în care am putea caracteriza această literatură, aşa cum o ştim de dinainte de decembrie 1989. Autorii care publică în Respiro, deşi unii dintre ei nu trăiesc în România, nu scriu texte care să poată fi privite ca fiind în prelungirea literaturii scrise în exil, în perioada 1945-1990. Exilul nu mai înseamnă azi "eliberare şi libertate", aşa cum sugeraţi Dvs., ci doar o locaţie diferită de una aflată în interiorul hotarelor ţării, în sensul cel mai simplu al cuvântului. Nu înseamnă o ruptură de public, de evoluţiile limbii literare, o evoluţie stilistică distinctă, sau eventual o literatură cu teme specifice. Nici vorbă de aşa ceva.

A.F.: "E o datorie patriotică să plecăm din România, dacă vrem să facem cultură română. Iar dacă nu se poate să plecăm de tot, cel puţin plecarea de lîngă focarul de infecţie e o datorie la fel de patriotică", spunea recent Bogdan Suceavă unui interlocutor fără chip, după ce îl mai temperase şi cu pilula "totul e pierdut". Cu această replică aţi devenit, după părerea mea, un bărbat foarte bogat . Unde se află, de fapt, România culturală originală a mileniului III? Unde se mai află limba română? Sînt ele pe marginea prăpastiei, vor dispărea imediat sau sînt gata de a renaşte?

B.S.: Da, am spus toate acestea, şi nu o singură dată. Aceasta este, desigur, o metaforă. Cred că e de datoria noastră să ne îndepărtăm, şi la propriu, şi la figurat, de ceea ce ar putea fi descris drept "focar de infecţie", de ceea ce înseamnă trafic de influenţă, alterare a valorilor, distorsionare a spaţiului cultural. Am spus-o ca să atrag atenţia asupra gravităţii acestor fenomene, pentru a sensibiliza pe cei cărora le pasă, pentru cei cărora încă le mai pasă. Mi se pare foarte important să fim conştienţi că tinerii de azi pot oricând opta pentru o evoluţie în câmpul altei culturi. Oare de ce aleg tot mai mulţi tineri de valoare să-şi continue studiile în alte universităţi decât cele româneşti? Simpla opţiune pentru contribuţii în câmpul culturii române e o dovadă de curaj. Dacă ne interesează evoluţiile din spaţiul românesc, dacă ne pasă, atunci nu ne putem permite să ignorăm acele lucruri care schimonosesc atât de mult lumea românească. Nu putem fi indiferenţi la faptul că membri ai unor comisii desemnate de Ministrul Culturii şi Cultelor îşi finanţează propriile lucrări sau îşi premiază colaboratorii din banul public, şi că astfel de lucruri se perpetuează an după an, până ce ajung să fie considerate fireşti. E regretabil că există tot felul de înţelegeri şi de bartere în lumea literară, în lumea culturală în general, că se practică de către unele mici grupuri de interese un soi de segregare pe bază de generaţie literară sau de opinie politică, şi că acestea nu sunt decât reflectările unor fenomene mai generale, care au loc la scara întregii societăţi. De ce ar fi altfel lumea literară? În dialogul pe care Dvs. îl aminteaţi, am spus că totul e pierdut, dar am invitat să lucrăm mai departe. Totul e pierdut, de unde rezultă că trebuie să lucrăm mai departe. Cred sincer că vom apuca ziua când va fi altfel. Sunt foarte dezamăgit de faptul că în Ministerul Culturii şi Cultelor nu lucrează nici un scriitor (cum sublinia recent în Evenimentul zilei Mihail Gălăţanu). Sunt fericit că mă aflu în afara traseelor aranjamentelor. Marele meu noroc a fost că am putut scrie literatură română, în ultimii opt ani, în Statele Unite. Am avut parte de medii academice al căror cadru moral m-a făcut să mă simt confortabil şi am putut lucra într-o atmosferă extrem de propice.

Probabil întrebarea Dvs. (unde se mai află limba română?) face trimitere la cunoscutul interviu cu Alex. Ştefănescu, interviu acordat Iolandei Malamen în Ziua, la începutul lunii septembrie 2003. Dânsul spunea acolo: Cultura românească n-are viitor. Nu pentru că n-ar merita să aibă, nu pentru că ar fi victima unui complot internaţional, ci pentru că a pierdut în competiţia cu alte culturi, susţinute de economii mai puternice. Nu mi-e uşor să spun asta, nu doresc asta, dar nici nu e în stilul meu să mă mint, numai pentru a-mi asigura un confort sufletesc. Va dispărea şi limba română, pe care o iubesc mai mult decât pe mine însumi. Va dispărea după moartea mea, însă asta nu mă consolează. Când seacă un râu mai rămân, temporar, în albia lui, câteva bălţi, în care se îngrămădesc peştii dornici să supravieţuiască. Noi, scriitorii români, ne înghesuim într-o asemenea baltă. Va seca şi ea, în patruzeci-cincizeci de ani... Asta a spus dl. Alex Ştefănescu, şi tot dânsul a dat un răspuns în acelaşi interviu: Ideea mea este că, aşa stând lucrurile, trebuie totuşi să ţinem sus steagul, până în ultima clipă. Să avem conştiinţa împăcată că totuşi am încercat. Poate că istoria ne va face o surpriză (aşa cum a fost cu prăbuşirea comunismului, care părea de neclintit). Poate că la un moment dat, din senin, superioritatea economică va înceta să fie, în lume, atuul suprem al unei ţări. La vremea respectivă acest interviu mi-a reţinut atenţia. Nu am privit pasajele de mai sus ca pe o profeţie, ci drept un întemeiat semnal de alarmă. Dl. Ştefănescu avea dreptate să atragă atenţia asupra aspectelor amintite mai sus... Lucrurile nu trebuie luate în tragic. Câtă vreme mai avem cititori, câtă vreme cărţile ni se vând la târgurile de carte şi în librării sau sunt descărcate de la LiterNet sau Respiro, nu avem nici o motivaţie să nu ne continuăm căutările literare. Dacă avem ceva de spus, dacă va exista originalitate şi substanţă în cărţile noastre, nu am nici o îndoială că ceea va trebui să dăinuiască - va rămâne. Anumite contribuţii sunt independente de limba în care au fost gândite şi produse iniţial. Dacă va fi ceva ce o să merite efortul, cărţile care au sens vor fi traduse şi păstrate. Nu asta ar trebui să fie grija noastră. Ar fi mai bine dacă preocuparea noastră ar fi reuşita unor construcţii literare solide, texte scrise azi, care să ofere garanţii cititorilor. Să îi motiveze să investească timp şi încredere în autorii de care s-a auzit în ultimii ani. Noi avem de rezolvat o criză locală de credibilitate, faţă de publicul de azi...

A.F.: În vremea din urmă, tema exilului a ieşit la suprafaţă ca un tărîm fascinant, dar aproape necunoscut şi neexploatat sub dictatură. Unii, însă, de coloratură xenofobă şi naţionalistă (şi să recunoaştem că acestea sînt două dintre maladiile spiritului românesc actual) agită această temă ca pe un năvod în care peştii (din cei mici, de obicei) sînt împiedicaţi să străluceasă la lumină. Dar mai există exil?Povestiţi-mi cum aţi descoperit pe cale experimentală că exilul nu există, de fapt...

B.S.: Sunt încă acasă în România. O Românie culturală, literară, în sensul cel mai creativ al cuvântului. Am tot ceea ce îmi trebuie: am un feedback foarte bun din partea unor editori extrem de competenţi, am reuşit să reţin atenţia unor critici a căror opinie mi se pare semnificativă, şi am trezit interesul multor cititori. Am schimbat mesaje de e-mail cu foarte mulţi oameni, şi am apreciat opinia literară a fiecăruia dintre dânşii... Exilul a fost în vremea cortinei de fier cu totul altceva. Daţi-mi voie să vă propun spre discuţie un text semnificativ, aparţinând lui Czelaw Milosz, scris iniţial în engleză şi publicat în Books Abroad, în 1976. Într-un fragment intitulat Paradigmă, Milosz prezintă astfel condiţia scriitorului exilat: Era conştient de misiunea lui şi oamenii-i aşteptau cuvintele, dar el nu avea voie să vorbească. Acum, în locul unde trăieşte el, e liber să vorbească, dar nimeni nu ascultă şi, mai mult, el a uitat ce avea de spus. Aceasta era situaţia exilului în 1976. Iată că, la doar câteva decenii mai târziu, nu mai discutăm despre exil în aceiaşi termeni. După schimbările politice din 1989, parcă nici despre misiunea scriitorului nu mai discutăm cu acelaşi aer de gravitate. Nici o nuanţă de genul sunt suflet în sufletul neamului meu... Lucrurile s-au schimbat. Murakami şi-a scris o parte a operei departe de Japonia, iar Eugenides a câştigat Pulitzer-ul lucrând la roman la Berlin. Ideea de exil nu mai înseamnă restricţie, drum de neîntors, tăcere. Nu se mai poate discuta în termenii propuşi de Milosz: el a uitat ce avea de spus. E o foarte mare diferenţă. Scriitorii de azi frecventează aeroporturile mai des...

A.F.: L-aţi admirat mult pe părintele Stăniloaie şi există în acest sens o evocare minunată pe care i-o faceţi amintindu-vă acea zi de acum 10 ani, cînd D-sa v-a dat semnătura pe volumul V al Filocaliei: "E personalitatea culturii române care m-a uimit probabil cel mai mult (...) Pentru că trăia autentic ceea ce lucra. Nu era doar ştiinţa de carte, rece construcţie scolastică, ci indivizibila unitate între convingerile profunde şi munca de fiecare zi". Nu cumva, în opoziţie cu acest model exemplar, românii nu dau dovadă decît de vocaţia inautenticului, a ideii încremenite în proiect? Şi, extrapolînd: cultura română nu este ea sublicitată de toţi acei (prea mulţi) scriitori şi intelectuali ce nu prea cred în ceea ce fac?

B.S.: Am admirat la părintele Stăniloae capacitatea de a lucra cu extraordinară abnegaţie în condiţii de adversitate culturală şi politică. Nu putem spune că a beneficiat de un context politic favorabil, pe durata importantei sale strădanii. Şi totuşi, în ciuda a tot şi a toate, a lucrat cu o pasiune şi cu o inteligenţă extraordinară. Asta îmi place cel mai mult. În timp ce parte a intelectualităţii noastre se mlădia ca trestia, alţii îşi vedeau de ale lor, fără a lua seamă la ale lumii lucii mreje. Cât despre intelectualii care nu prea cred în ceea ce fac, superbă e punerea problemei în Contrabasul, piesa lui Patrick Süskind. Acolo e vorba despre un muzicant dintr-o orchestră simfonică, iar primele replici ale monologului sunt un elogiu al meseriei lui. El nu ezită să ne descrie entuziast ce important e contrabasul pentru orchestră. După câteva zeci de minute de confesiuni, ajunge să ni se destăinuie că îşi urăşte meseria, dar că e prea târziu pentru a şi-o schimba. Universităţile patriei sunt pline de studenţi care nu intenţionează să practice meseria pe care o învaţă. S-au eliberat zeci de mii de diplome degeaba. Avem medici care s-au făcut ziarişti, ingineri care s-au făcut agenţi de vânzări, fizicieni sau matematicieni care fac orice altceva. Şi, culmea, oamenii aceştia ştiau încă din vremea studiilor că nu îşi vor practica meseria. E o întreagă lume plină de personaje care îşi schimbă opţiuni fundamentale cu uşurinţa cu care ne schimbăm cămaşa. E şi adaptabilitatea o calitate, desigur, dar oare nu exagerăm puţin, noi, românii? În multe privinţe, pentru intelectualitatea românească fiecare zi e un nou 23 august, plin de surprize şi de schimbări de tabără combatantă, de trasee de drum, de planuri. Să urmăreşti într-o astfel de lume "disputele de idei" este, desigur, o experienţă de un amuzament infinit. Mă întreb dacă nu cumva România din anii `30 nu era cumva mai serioasă... Probabil că nu, dacă citim atent jurnalele care ne-au rămas din epocă... Probabil că flexibilitatea noastră e un invariant...

A.F.: Dacă Liviu Antonesei susţinea că menirea intelectualului este aceea de a spune Nu (în timp ce Michel Maffesoli susţinea că artistul este cineva care are curajul să spună Da), domnia voastră păreţi a vă număra printre cei ce consideră că, în această chestiune - evident una care ţine de morala vremurilor, ar trebui obligatoriu ca scriitorilor să li se alăture universitarii români. Sînteţi unul dintre membrii fondatori ai Forumului Academic Român, for ce şi-a legat numele (şi) de o anumită formă de condamnare şi combatere a nepotismului, a corupţiei din universităţile româneşti. Cît de optimist aţi rămas privind şansele acestei intreprinderi?

B.S.: Chiar aşa s-a şi întâmplat, Studiul Forumului Academic Român a fost susţinut întâi de toate de scriitori. Liviu Antonesei a semnat susţinerea în prima zi, şi a comentat textul într-un inspirat editorial din Ziua de Iaşi. Daniel Vighi a dedicat subiectului nu mai puţin de patru articole în Dilema. Carmen Muşat s-a alăturat grupului de iniţiativă şi a înlesnit publicarea integrală a textului în Observatorul cultural, în numărul dublu 199-200. Materialul a fost excelent primit de scriitori. Activitatea mea, ca membru al grupului de iniţiativă a Forumului Academic Român, a încetat în decembrie 2003; am considerat că este potrivit să las alţi matematicieni şi alţi scriitori să continue proiectul şi să se pronunţe asupra temelor aduse în discuţie. Eu mi-am făcut datoria, în perioada în care am contribuit la elaborarea Studiului F.A.R.. Concret, sunt perfect conştient că nu se va obţine nimic pe termen scurt. Deşi până în 2005 vor trebui făcute anumite modificări structurale la nivelul învăţământului universitar, pentru a se armoniza activitatea academică din România cu cea de pe plan european, sunt foarte sceptic în ceea ce priveşte capacitatea mediului universitar actual de a se scoate din starea de criză. Unul dintre motivele cele mai puternice ţine şi de stuctura finanţării învăţământului superior din România. Ofertele de slujbe din România în mediul academic sunt mult sub oferta pieţei internaţionale. E indecent ca o sarcină de predare de 10-12 ore pe săptămână la nivel de învăţământ superior să fie plătită sub 2.000 de Euro.Un conferenţiar universitar ar putea fi plătit de cincisprezece ori mai bine în străinătate. De ce n-ar accepta el o ofertă din altă parte, fie aceasta o ţară din lumea arabă, sau una de la Antipozi? Chiar dacă nu va schimba lumea, Studiul F.A.R. tot a avut un efect. Pe termen îndelungat, majoritatea universitarilor români au devenit conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, performanţele lor vor fi analizate şi evaluate după norme acceptate pe plan internaţional. Îţi trebuie o doză mare de curaj să te (mai) faci că faci cercetare: mai devreme sau mai târziu te va prinde cineva, şi nu o să fie plăcut. Cei care observă primii sunt studenţii. Va veni ea vremea când nu o să se mai poată ca o diplomă de la Ştefan Gheorghiu să mai poată fi convertită în orice, sau când o reputaţie clădită în codru să servească la clădirea unei poziţii publice sau a unei catedre universitare. Ştiaţi că în România a fost posibil ca, din contabil la un fost I.A.S., cineva să poată ajunge în zece ani de la revoluţie Rector? Parcă ar fi vorba de colegiul acela de unde pot absolvi şi dislexicii din romanul Hocus-Pocus, al lui Kurt Vonnegut, Jr. Aşadar, pe termen lung, Universitatea românească va fi nevoită să evolueze către o formulă anticipată azi de unele universităţi din aceaşi arie geografică, care se străduiesc să facă oferte de slujbe compatibile cu piaţa internaţională a domeniului. Fără oferte competitive pentru cadrele universitare, toţi cei care vor putea să plece vor pleca. Şi, să privim lucrurile cu luciditate, nu se poate învăţământ de calitate pe gratis. Până când sistemul universitar românesc va ajunge la un format care să finanţeze calitatea, un format care să garanteze salarii competitive pe plan internaţional, mai e un lung drum de parcurs, un drum a cărui lungime depinde şi de evoluţia mentalităţilor. Mulţi dintre studenţii de vârf au părăsit deja România. E probabil şi o reacţie de neîncredere faţă de un sistem de educaţie care are tot felul de lacune structurale. Într-un recent interviu acordat Evenimentului zilei, Mihai Manea, component al echipei de competiţie Putnam a Universităţii Princeton, a spus că performanţele la Olimpiadele Internaţionale de Matematică de către unii concurenţi din România nu sunt obţinute graţie sistemului de învăţământ românesc, ci în ciuda lui. L-am felicitat pe Mihai Manea pentru aceasta formulare admirabilă: eu cred că aşa este.

A.F.: De mai bine de trei ani sunteţi editor-referent la e-publicaţia care încasează grosul de producţie originală în proză şi poezie pe web. Această experienţă v-a prilejuit evidenţierea unor diferenţe mari între literatura tipărită şi cea publicată în ediţii electronice? Se poate vorbi de segregaţii, de tendinţe generaţioniste, de diferenţe mari de calitate, de mode, de posibilitatea reiterării pe net a tuturor aspectelor criticabile din viaţa clasică a scriitorilor şi a cărţilor lor închise între coperţi de carton?

B.S.: Comentatori mult mai avizaţi decât mine au observat că e vorba despre aceeaşi literatură, produsă, sau mai degrabă difuzată şi prezentată, în formule diferite. Că literatura care se publică în periodicele de pe internet e comparabilă valoric cu literatura publicată în periodicele tradiţionale, asta se poate demonstra uşor: există cărţi care au primit unele distincţii şi care au fost publicate iniţial în e-revistele româneşti. Acesta ar trebui să fie un argument suficient. Să nu folosim cuvinte mari, să nu spunem că e o revoluţie, dar nu se poate să ignorăm această noutate. E o importantă schimbare în formula editorială. Da, aveţi dreptate să puneţi o astfel de întrebare, există diferenţe de calitate între diversele situri. Chiar şi în programul editorial al LiterNet-ului, probabil cel mai cunoscut editor de pe web, nu toate cărţile au aceeaşi valoare. Am spus asta şi într-un interviu la Radio România Internaţional, şi am mai spus că este de înţeles: toate începuturile de drum sunt astfel, cărţile editate la început nu sunt toate de top. Oricum, eu nu am observat tendinţe de separare pe bază de generaţii în interiorul comunităţii literare de limbă română care publică pe web. Probabil e un fenomen care va apărea mai târziu. Domeniul e mult prea nou, abia dacă a împlinit un deceniu... Iar dacă e vorba de e-cărţi româneşti, cred că putem vorbi despre asta abia după toamna lui 2000, când a apărut prima Antologie Noesis. Istoria aceasta e încă foarte recentă.


A.F.: În noiembrie 2003, aţi participat în SUA la Conferinţa anuală a traducătorilor literari din America, fiind invitat de organizatorul secţiunii de literatură română contemporană, în rol de exemplar literar de ultimă generaţie. Aţi avut succes, aţi demonstrat că istoriile din "Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii" seduc şi au valoare şi peste ocean, după ce cartea deja a fost încununată de succes în România: nuvela care dă titlul volumului a fost premiată cu Premiul I la Secţiunea Purgatoriu a Concursului Nemira în 1993, iar întregul ciclu de nuvele a fost nominalizat pentru Premiul Uniunii Scriitorilor pe 2003 la secţiunea Proză, premiată cu Premiul Copyro oferit de Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, nominalizată la Premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti în septembrie 2003. În fond, cu "Imperiul..." aţi cucerit definitiv un imperiu al aşteptărilor criticii şi publicului. Este cartea ce impune în cariera dumneavoastră un prag psihologic important. Ce credeţi acum despre succes? Nu a început să vă fie teamă de succes?

B.S.: Nu aş fi publicat nimic dacă n-aş fi crezut că am ceva de spus. Resimt bucuria autentică a scrierii unor texte de ficţiune. Scriu pentru că îmi place, şi aici ar fi multe de povestit. De fapt, scrierea unei nuvele sau a unui fragment de roman e ceea ce mă bucură cel mai mult. Nu urmăresc reuşita în sensul sugerat aici de Dvs., ci urmăresc un alt gen de succes: comunicarea acestei bucurii literare. Aş fi fericit dacă cititorii ar parcurge aceste texte cu plăcerea cu care eu le scriu. E un joc de seducţie şi de comunicare, parte a ceea ce ne atrage către literatură. Cu toţii începem ca cititori... Sunt şi acum un devorator de romane şi de nuvele, şi o fac cu sinceră bucurie. Singurul succes pe care mi-l doresc cu adevărat e să scriu cărţi care să poată fi citite cu plăcere.

A.F.: Poetul Bogdan Suceavă are de învins serioase capcane create de prozatorul Bogdan Suceavă. "Legendele şi eresurile" apărute în 1995 la Editura Magic Art Design nu v-au scos în faţă, însă cartea a trasat încă o plajă de valori pe care o acoperiţi cu eleganţă şi graţie. Faţă de rădăcinile latino-americane ale romancierului, poetul se dezvăluie ca un maestru al instantaneelor eterne. Poate că de la matematician li se trage amîndurora, poetului şi prozatorului, plăcerea construcţiei prin elaborarea unei raţiuni sensibile, suple. Mai aveţi Poesie în proiect pentru viitorul apropiat?

B.S.: Poezia e acolo, în fiecare pagină de proză pe care o scriu, în fiecare text pe care-l pregătesc. Faptul că un autor scrie poezie vreme de mulţi ani e o experienţă literară care nu poate rămâne fără urmări. În 2001 am publicat o carte-experiment, pe care am lucrat-o împreună cu Andrei Mănescu, un grafician excepţional de talentat, alături de care am fost onorat să lucrez, o e-carte care la vremea respectivă a fost nominalizată la premiile Asociaţiei Editorilor din România. Cred că acea lucrare a fost un punct de plecare în editarea în format PDF în limba română pentru o bună bucată de vreme, şi a fost o sursă de inspiraţie pentru unii editori români de pe internet. E posibil ca lucrările care se produc în ultima vreme la LiterNet să fie mai frumoase. Dar Andrei Mănescu, ilustrând poemele mele, a produs o deschidere de drum în domeniul publicării de poezie pe web. În cele două volume de poezie am produs o galerie de portrete, un ciclu de iluzii (numit Năluci), o descriere a istoriei Bucureştilor, câteva poeme de dragoste... Aceasta e experienţa mea cu poezia. Şi e o experienţă pe care o consider azi foarte utilă...

Scrierea poeziei e foarte diferită de elaborarea prozei. În perioadele în care un autor se concentrează pe scrierea poemelor, e ca şi cum ar încerca să surprindă toate acele clipe de raritate ale poeziei (aşa cum le numeşte Ion Barbu). E o consemnare a unui nivel de luciditate profundă, ca o vânătoare a visurilor. Indienii navajo produc, din pene şi din fire împletite, plase de prins visurile, pe care le aşează la capul patului, pentru a ne proteja nopţile... Aceasta e convenţia poeziei: ca o vânătoare de visuri în condiţii de supraluciditate. Scrierea prozei implică travaliu, şlefuire, rescriere (rescrierea e la fel de importantă ca şi scrierea, spune undeva M. Vargas Llosa), e altă formă de concepere a produsului finit. În scrierea prozei, e important să ai note substanţiale pe fişele pregătite din timp. Fişele acestea reprezintă şi ele, într-un fel, momentele de raritate ale prozei. Acolo ne notăm ideile literare, finalul către care se îndreaptă textul, unele scene sau fragmente de dialog. Scrierea unui text de proză nu înseamnă apoi doar reunirea unor fişe gândite într-un moment de inspiraţie, ci implică şi un proces de elaborare, o anumită metodă.

A.F.: Proza pe care o scrieţi (şi mă refer aici şi la istoriile din foarte recentul volum "Bunicul s-a întors la franceză", volum apărut recent în Seria de proză contemporană a Editurii T din Iaşi) trădează gustul pentru modernitate, plăcerea de a fi în modernitate, plăcerea de a recurge la luxul modernităţii...De bună seamă că îl iubiţi pe Horia-Roman Patapievici...

B.S.: Cred că acest tip de localizări - să le zicem temporale - ale unor lucrări artistice sunt dificil de făcut. E prea curând pentru acest fel de aprecieri. Până acum literatura pe care am scris-o a fost plasată, prin amabilitatea unor critici, în foarte diferite perioade literare. S-a vorbit despre modernism, despre postmodernism, despre generaţie `90 întârziată, despre Respiro ca grup literar. Mă bucur că distinşii comentatori nu sunt de acord între ei. Oricum, e prea curând pentru compartimentări sau periodizări. Cât despre H.-R. Patapievici, vă mărturisesc că nu am citit Omul recent. Am considerat că este o carte care se adresează unei alte sfere de interes decât cea pe care mă concentrez eu. Cred că e o lucrare specializată care a avut neşansa să reţină atenţia unei serii de comentatori nu neapărat avizaţi. Pentru aprecieri de acest fel e mai bine să lăsăm să treacă ceva mai mult timp...

A.F.: Scriitorii rămaşi în ţară încep să fie cuceriţi unul cîte unul de actuala Putere, cu atît mai mult cu cît sînt clare semnalele că integrarea noastră în NATO şi Uniunea Europeană cu această Putere se va înfăptui. Se poate spune, însă, că dacă Occidentul şi America au abandonat în 1945 Estul în ghearele lui Stalin, trădînd Estul pentru prima oară, acum este pentrua doua oară cînd îl trădează - prin spălarea creierelor şi ştergerea memoriei despre lagărul sovietic precum şi prin evitarea Procesului Comunismului (măcar a celui moral), însă această a doua trădare pare să fie atenuată, deocamdată de promisiuni şi negocieri, de eforturi politice, militare şi economice, suportate şi de noi, dar şi de Occident şi America, toate fiind demersuri avînd ca scop ridicarea acestor ţări foste comuniste (între care figurăm) la standardele occidentale. Dar în acest context, trebuie să răspundem la o întrebare: oare scriitori şi oamenii de cultură din Est, inclusiv cei din România, mai sînt datori faţă de memoria milioanelor de victime ale totalitarismului? Sau trebuie să considerăm (cum deja se aud voci) că a mai zgîndări acele probleme delicate ale trecutului mort şi îngropat, tocmai acum, în pragul integrării, ar fi o dovadă de lipsă de patriotism, de spirit reacţionar?

B.S.: Cred că e crucial să nu uităm niciodată. Depinde ce înţelegem prin patriotism. Patriotismul ar putea să însemne şi ataşament faţă de ţară în momentul în care îi cunoşti istoria, dar exact aşa cum a fost. Să accepţi că au fost şi bătălii când stămoşii au luat-o la goană. Să accepţi că au fost momente când s-a întâmplat ca armata română să fi lovit în cei mai obidiţi oameni. Au fost astfel de momente. Patriotismul ar putea însemna, pentru noi, asumarea adevărului istoric. Fără nici o umbră, fără minciuni, fără să uităm ceva. Pentru unii e aproape de neconceput să mai poată iubi România după ce acceptă păcatele sau crimele trecutului. E adevărat, asta cere şi un oarecare efort, cere şi multă înţelepciune. Ne temem oare să iubim România atunci când începem să-i cunoaştem păcatele şi crimele pe care le crezusem uitate în istorie?

A.F.: Care este viitorul Uniunii Scriitorilor din România?

B.S.: Cred în capacitatea Uniunii Scriitorilor de a evolua dintr-o asociaţie profesională, cu preocupări sociale, către o organizaţie de specialitate, a cărei structură s-ar apropia, mai degrabă de asociaţiile academice, păstrând specificitatea spaţiului literar. Am scris într-un articol că modelul meu ideal este American Mathematical Society, a cărei activitate se poate vedea la http://www.ams.org. Cred că direcţiile în care ar fi binevenită dezvoltarea Uniunii Scriitorilor ar putea fi cea de editare (în special în mediul electronic; cred că ceea ce face atât de bine LiterNet ar putea să facă Uniunea Scriitorilor), ca organizator de conferinţe şi întruniri de specialitate (şi au început câteva iniţiative excelente, care nu ar fi fost posibile înainte de 1990 şi care ne arată ce ar fi de urmat), ca partener - preferabil un partener realist şi incomod - al executivului în probleme de dezvoltare în domeniul culturii, ca organizator şi susţinător implicat al unei părţi a pieţei de carte (în fond, există o reţea de difuzare de carte care aparţine Uniunii). Ar fi bine dacă măsurile pe care executivul le ia în sfera culturii, în lumea cărţii sau a mass mediei, ar fi precedate de o consultare prealabilă cu un specialist al Uniunii Scriitorilor. Pentru a discuta pe un exemplu concret, ar fi fost numai de apreciat dacă executivul s-ar fi consultat cu reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor în momentul în care au pregătit măsurile de introducere a TVA-ului pe cărţi. Probabil s-ar fi evitat multe dintre disfuncţionalităţile despre care citim în mod curent în presă, de exemplu faptul că la începutul lunii ianuarie 2004 unele librării nu au mai acceptat cărţi noi, pentru că nu primiseră instrucţiuni clare privind administrarea noului TVA. Scriitorul de limbă română nu are decât de pierdut într-o atmosfera de vid administrativ, sau din acte de profesionism redus în administraţie... Ori, aici, cred eu, Uniunea Scriitorilor ar putea fi chemată să joace un rol mai pronunţat...

A.F.: Sînteţi una dintre conştiinţele vii, care aproape că nu se mai conservă, fiind mereu în stare de insurgenţă, cu precădere faţă de cultul indiferenţei la români. Este acesta doar un simptom al tinereţii fără bătrîneţe, sau este constanta morală a lui Bogdan Suceavă?

B.S.: Realitatea românească, în special cea culturală, e ca o moştenire de preţ. Am fost convins întotdeauna că munca mea este utilă în spaţiul cultural românesc. De fapt, de asta am creat nadirul, de aceea investesc aşa de mult timp în Respiro, asta mi-a sugerat anumite articole, anumite luări de poziţie. E felul meu de a-mi asuma o datorie, de a construi, într-o vreme când se strică prea lesne. Îmi pare rău că am fost nevoit să contruiesc atât de mult în afara instituţiilor tradiţionale, dar n-am avut prea mult de ales... Îmi face plăcere să amintesc aici un răspuns al regretatului Nicolae Teodorescu (matematicianul care şi-a susţinut teza la Sorbona, în 1932, şi care mai târziu avea să devină membru al Academiei Române) care, întrebat despre orientarea sa politică a răspuns: singura politică pe care eu o fac e aceea a culturii. Nu cred că situaţia e diferită pentru noi, azi...

A.F.: Cum ar trebui să arate România, românii şi viaţa lor culturală pentru a vă ispiti pentru o repatriere? Dacă, precum aţi demostrat, nu există exil, credeţi că mai există pentru domnia voastră speranţa unui acasă acasă, în patria natală?

B.S.: Faptul că locuiesc lângă Los Angeles nu înseamnă, în plan cultural, decât o schimbare de decor şi o alegere, o opţiune de natură personală. Nu este o opţiune literară, nu am ales să aparţin altui spaţiu literar. Tocmai discutam că nu există exil, pentru cei care aleg să privească lucrurile astfel... Am plecat din România pentru a urma o anumită dezvoltare profesională şi, totodată, pentru a putea scrie mai bine literatură. Am învăţat foarte mult între timp. Contactul cu o mai mare varietate culturală şi cu alte literaturi mi-a fost util, ca scriitor. Nu depind de traduceri, pot citi în franceză, engleză şi spaniolă, şi asta mă ajută să fiu informat asupra unor autori şi a unor idei literare de care aş fi aflat mai târziu dacă rămâneam în România.

Şi apoi, de ce să fie atât de esenţială prezenţa fizică a cuiva acasă, dacă e vorba doar de contribuţia culturală? Azi, când filmele Hollywoodului se toarnă în România, de ce nu s-ar putea şi scrie literatură română lângă Hollywood? În ceea ce mă priveşte, am atins un punct de echilibru, o stare interioară care îmi permite să scriu. Ce altceva ar trebui să conteze pentru scriitor?

(Interviu apărut în Hyperion, nr.3 / ianuarie 2004)