Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mătuşa nemăritată


Sabina Balan

10.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O femeie tânără stă singură la o masă de circa zece persoane, pe un scaun ce pare a fi prestabilit. Are un coif colorat pe cap, se uită în gol, obosită:

Nu pot să-mi dau seama unde greşesc. Poate că trebuie să-mi schimb oglinda. Oare m-am îngrăşat? Nu prea am înţeles ce a vrut să spună sor'mea cu "E prea multă frişcă în tort". E un tort! Cred că se întâmplă ceva cu mine şi nu realizez. În fond, nici nu m-ar deranja atât de tare toată chestia asta dacă nu ar exista zile din astea... de celebrare a faptului că ai o familie. Mare. Şi împlinită. În care tu te deosebeşti fundamental de toate rudele tale, iar ele ştiu să-ţi reamintească asta cu fiecare gest pe care îl fac în preajma ta. Şi nu pot să-mi dau seama unde e greşeala... La mine sau la ei?

Bunică-mea a trăit pe vremea războiului, iar când bunicul meu şi mai tot restul familiei ei au murit, ea a trebuit să aibă grijă şi de copii, şi de nepoţi. Asta-i una. Cealaltă s-a căsătorit de tânără cu celălalt bunic al meu, care era cel mai mândru fecior din sat şi au avut împreuna şapte fete până ce să reuşească să aibă un băiat. Pe tata. Şi tot aşa, fiecare rămurică din tot arborele ăsta genealogic a moştenit pasiunea pentru mariaj timpuriu, inclusiv părinţii mei, ca să nu mai vorbesc de frenezia productivistă în ceea ce priveşte plozii. Iar acum, toată strategia familială a bunăstării a dat chix tocmai la mine! Zeiţa nunţii şi a fertilităţii s-a trezit într-o dimineaţă mânioasă pe familia mea şi a spus "Până aici! În curând o să ajungeţi să populaţi un oraş întreg, şi apoi, întreg Universul! Aţi sfidat zeii!" Şi atunci m-am născut eu, drept pedeapsă pentru aroganţa lor. Şi odată cu mine, blestemul cumplit prin care am devenit "mătuşa nemăritată".

Toţi fraţii şi surorile mele, cum capătă un prilej, îşi pun pe ascuns plozii să mă întrebe de faţă cu restul lumii: "Taaantii Delia, da' tu când te măriţi?" sau "Taaantiii Delia, da' tu de ce n-ai iubit?!" sau "Taaantiii Delia, de unde vin copiii?" Fix de acolo vin, pramatiilor! Ca şi cum eu ar trebui să fiu plăcut surprinsă de inocenţa şi de grija lor faţă de mine şi, deci, să le mărturisesc că mă mărit, ca toţi să răsufle uşuraţi! Când tanti Rodica, icoana căminului nostru (cinci copii, nunta de aur, bifat), şi-a îndreptat uşor furculiţa înspre mine şi a spus: "Delia, nu e bine să ai relaţii din astea moderne, fugitive, aşează-te la casa ta...", îmi venea să iau tot platoul cu prăjituri din faţa mea, să-l trântesc de masă şi să urlu: "NU VREAU SĂ MĂ MĂRIT! SUNT SINGURĂ! UZINE DE FĂCUT COPII CE SUNTEŢI!" sau măcar să le ţin tuturor un discurs matur despre cum nu starea civilă sau statutul social îţi asigură fericirea în zilele noastre, şi eram pe punctul de a o face, dacă mama nu mi-ar fi sesizat intenţia cvasi-distructivă şi nu mi-ar fi spus calm: "Cât vrei să mai fii fata bătrână a familiei?". M-a umflat plânsu' pe loc. Deci asta sunt eu, ruşinea tuturor. O stearpă care-şi permite excentricitatea de a fi singură peste pragul de vârstă admis.

Vreau să mă mărit şi să am un copil, maxim doi, dar nu acum! Nu am de gând să apuc orice bărbat din rubrica de matrimoniale, la fel cum nu am de gând să-l suport pentru tot restul vieţii dacă cumva nu l-am ales bine. E o chestie destul de mare... Ai mei văd doar un soi de datorie sfântă! Şi acum că m-au văzut bocind, sunt sigură că am să devin iar ţinta carităţii sociale din familie. De fiecare dată când se vor întâlni toţi la nunţi, botezuri, praznice, cumetrii, şi vor face recensământul familial, la modul "cine mai trăieşte / cine s-a mai căsătorit", îşi vor aduce aminte de mine şi-mi vor trimite sute de pachete cu cozonaci, doar pentru că ei îşi imaginează că singurătatea e ca un cataclism natural şi vor să mă ajute şi ei cum pot.

Cel mai ciudat e că ajung şi eu să cred asta, fără să vreau, şi ajung să mă holbez la oameni pe stradă sau în cafenele şi să mă gândesc cum ar fi dacă am fi căsătoriţi. Un fel de paranoia. Dacă până la urmă au dreptate? Dacă e ceva în neregulă cu mine şi de asta sunt singură? Dacă tanti Rodica avea dreptate?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer