Eu ca supereroină

De câte ori merg în România e altfel. Uneori e aşa, alteori de-a-ndoaselea, depinde de starea mea fizică şi psihică. Dar simt nevoia să mă duc. E un punct de reper la care am nevoie să mă întorc regulat. Nu ştiu de ce. Ca să compar, ca să trag concluzii. Ca să mă măsor.
 
Anul ăsta nu a fost bine. M-am dus, stimate necunoscut care mă citeşti, cu un umăr dizlocat şi făceam mereu mişcări greşite care se plăteau în dureri ce mă duceau la graniţa cu pierdutul minţilor. Astfel că şi Bucureştiul mi s-a părut la aceeaşi graniţă. M-am întâlnit cu o prietenă într-o zi, cu un prieten şi familia lui în alta, mi-am mai dat întâlnire cu o prietenă virtuală de pe bine-cunoscuta fuckbook, dar am înţeles fiecare în altă parte şi ne-am aşteptat în zadar. Apoi m-am închis în casă şi am refuzat să mă mai văd cu oameni. Am spus tuturor că trage prea multă lume de mine şi am atâtea persoane de întâlnit, încât mai bine ne vedem în vară când vin din nou. O minciună, evident. Dar decât să încep să dau explicaţii de ce nu vreau să mă întâlnesc cu un el sau cu o ea, mai bine am scurtat. Trebuie să mă întâlnesc cu alţii, nişte fiinţe abstracte. Nu am timp din cauza lor. A acestor imaginare făpturi care trag care încotro de mine, fiecare înspre lumea lui care este conţinută în propria umbră. Când dispar în propria umbră ca într-o baltă, prietenii mei imaginari, mai buni decât mulţi dintre cei de pe reţeaua socială sus-numită, acolo unde poţi lega prietenii nerealiste la limita aventurii extraconjugale cu tot felul de bărbaţi pe care nu i-ai văzut niciodată, despre care apoi te întrebi unde naiba au dispărut, de ce şi-au închis contul, că doar le dedicai texte, ca să nu mai spunem şi că prietenii mei imaginari duc prin comparaţie vieţi fabuloase stiinţifico-fantastice despre care vrei să afli totul. Nu vin nici în vară, desigur. A doua minciună.
 
Am stat în Bucureşti într-un bloc situat la stradă şi larma de afară m-a exasperat. Traficul interminabil şi sirenele maşinilor de pompieri nu m-au lăsat să adorm. Ba sigur că am dormit, că am avut la mine o sticluţă magică ce conţinea un sirop de tuse cu codeină în el. Tresăream la sirene cu inima bătând cu putere, apoi cădeam la loc cu nasul în pernă. Codeina învingea. Am pompat codeină în mine în fiecare seară şi m-am trezit odihnită şi optimistă în fiecare dimineaţa, ca până seara vuietul continuu al oraşului să mă termine la loc. Bucureştiul are un fundal sonor ca un urlet înfundat. Iar bulevardul Drumul Taberei era cândva locul meu preferat din tot acest oraş. Când înfloreau teii, mă plimbam cu un iubit toată noaptea de la o terasă pe alta. Beam şi miroseam. Străbăteam de la un capăt la altul, în sus şi în jos de câteva ori acel aşa-zis bulevard. De acolo se pornea spre pretutindeni. Acum e o groapă. Cineva îi sapă groapa oraşului, a început de acolo, tăind o cicatrice în care o să se prăbuşească în curând toate blocurile unul după altul, întâi de prin împrejurimi, apoi din cartierele apropiate şi în cele din urmă din cele îndepărtate. O să se surpe pur şi simplu şi o să tragă în adâncuri castelul din cărţi de joc. Nu, oraşul din cărţi de joc. Sau o să vină lupul şi o să sufle cu putere şi paiele or să zboare în aer.
 
Eu ca supereroină în camera în care am copilărit, am avut acum o pelerină roşu aprins cu litera M cusută pe piept cu negru. De nerecunoscut, deghizată în acest costum care-mi acoperea până şi chipul, să nu-mi cunoască nimeni adevărata identitate, m-am strecurat ca o pisică prin subsoluri şi am sărit pe-acoperişuri. Super-puterile mele erau aşa: mă puteam căţăra pe amintirile ca nişte blocuri compacte de granit cu propriile mânuţe şi picioruşe goale, puteam face salturi acrobatice printre ele şi puteam să le integrez în propria minte într-o formă în care deveneau acceptabile, puteam zbura prin conglomeratul de urlete şi ameninţări ale oraşului atât de instabil şi volatil şi imprevizibil că aluneca printre degetele tuturor, dar eu am făcut-o chiar şi aşa, cu un umăr dizlocat, şi chiar şi cu un umăr dizlocat am supravieţuit. Printre faptele mele eroice s-a numărat faptul că am ajutat câteva pisici să fure de prin frigiderele oamenilor, că am învăţat un papagal să vorbească franţuzeşte şi că i-am făcut psihoterapie unui căţel ca să nu mai aibă frică de păianjeni. Apoi mi-am băut băutura fermecată şi m-am transformat în frumoasa adormită la patruzeci de ani. Un şoarece care îşi găsise lăcaş în umărul meu alerga înăuntru toată noaptea învârtind o roată de şoarece ca toate roţile de şoareci. Pentru el am transformat şi laptele în brânză.