Ce fac când nu scriu

Vorbesc despre metode prin care aş putea să mă las de scris. Yoga, masaj, excursii interminabile prin oraşele pe care nu le-am văzut, adică... prin aproape toate oraşele din lume. Aş putea trăi în aer liber în loc să stau în faţa computerului ca să buchisesc la un nou text, sau să citesc ca la normă, comparând câte sute de pagini am citit luna asta faţă de aceeaşi lună de anul trecut. Da, aş putea avea o întâlnire autentică cu natura, viaţa, universul... Fac liste cu toate lucrurile de care m-as bucura dacă n-aş mai scrie. Înşir toate micile bucurii ale vieţii cu care ar trebui să mă mulţumesc. Începând de la mâncăruri, plimbări, apusuri de soare & co. Carpe diem şi aşa mai departe. Trăitul în prezent, savurând din plin viaţa, cu un sentiment pozitiv întipărit pe creier. Nu un sentiment pozitiv, prea puţin spus, ci o stare de exaltare entuziasto-orgasmico-exacerbat-maniacală. Religiile, sectele, societăţile secrete la care aş putea adera ca să îmi spele creierul, să ating starea aia de fericire tâmpă pe care o doresc. De fericire prostească şi lipsită de discernământ, în care totul este minunat şi înălţător şi totul are sens. Îmi plac fericiţii şi vreau şi eu. Sau măcar să fiu nebună aş vrea, acum câţiva ani eram şi eu la fel de nebună ca toţi ceilalţi şi mă credeam importantă şi credeam în tot felul de lucruri ridicole, fără legătură cu realitatea vieţii sau cu raţiunea în sine, simţeam că fac parte din tot ce era în jur, iar în momente de exuberanţă maniacală deliram ca toţi ceilalţi, contribuind la corul general de nebuni. Din păcate m-am trezit. Preţul e cam mare, aşa că vreau înapoi. Îmi doresc să regresez la faza anterioară.

Descriu toate lucrurile care contează pe lumea asta şi cu care ar trebui să mă mulţumesc. Fac liste cu toate lucrurile pe care aş vrea să le fac dacă aş mai avea doar şase luni de trăit. Fac liste cu ce aş putea să fac în loc să scriu: să gătesc, să mai împăturesc o dată lucrurile în dulap, să ţin casa lună ca o adevărată gospodină, să învăţ să mai fac câteva torturi şi câteva prăjituri în afara celor pe care le fac deja, chiar am descoperit de curând o reţetă pentru o prăjitură cu mere foarte bună, ceea ce îmi dă speranţe că pe lumea asta există o mulţime de alte reţete care mă aşteaptă. Să îmi iau un amant, dar asta e cam plictisitor şi enervant pe deasupra, să suporţi gelozia încă unuia, SMS-urile interminabile, vorbăria aiurea şi fără sens, şi pentru ce? Pentru o secundă la care eu ajung de una singură cu mult mai repede şi cu mult mai bine. Trebuie să ai nervi, răbdare şi stăpânire de sine ca să te bagi în aşa ceva. Sau muşchi măcar, iar eu, la doar un metru cincizeci şi cinci nu pot să risc să mă bag în ciomăgeli cu zdrahoni care mă scot din sărite.

Fac liste cu actorii cu care am voie să fac sex dacă îi întâlnesc pe stradă. Primul pe listă ar fi Mads Mikkelsen. Al doilea Michael Fassbender. Al treilea ar fi Paul Rudd. Ce?! Toată lumea îl place pe Paul Rudd! Dacă există cineva care îmi spune că nu îl place pe Paul Rudd, eu nu îl cred. Al patrulea... dar cu condiţia să nu îi aud înainte în interviuri, pentru că atunci am avea o problemă. Cum era cu Ryan Gosling pe care-l plăceam în filme, până au apărut interviuri cu el şi a trebuit să-mi dau ochii peste cap şi să-l tai de pe listă cu linii hotărâte de marker permanent. Dacă bărbaţii n-ar vorbi, nu şi-ar flexa muşchii şi n-ar gândi din proprie iniţiativă decât cu aprobare de la stat, ar fi uşor să-i placi. A, apropo, bărbatul meu m-a întrebat dacă poate să-şi facă şi el o listă cu actriţe celebre cu care are voie să se culce şi i-am răspuns că da, dacă vrea să îndure chinurile iadului.

Povestesc tuturor care vor să audă cum îmi voi savura eu vara pe balconul frumos amenajat şi plin de flori, cu un pahar de vin roşu în mână, la soare şi bine, deşi vin albinele, muştele, vecinii fumează ori fac grătar, iar curva aia mică de căţea mi se cacă regulat printre flori. Mi-a ros deja mânerele de la scaune şi a făcut găuri în saltele ca să scoată umplutura. N-am idee de ce. Are un defect în cap. Cum nu mă uit, mai lasă acolo un cârnat maro ca amintire.

Când nu scriu, vorbesc toată ziua despre cum mă las de scris. Despre cum mă las de scris chiar în clipa aia. Despre cum am ajuns eu să scriu şi cine-i vinovat pentru asta şi ar trebui folosit drept sac de box. Vorbesc despre cât de ridicol e în ziua de azi să scrii, cât de inutil şi lipsit de sens. Câte cărţi există deja, câţi scriitori şi câtă lipsă de cititori. Când nu scriu, mă întreb în continuu ce sens ar avea să scriu, şi am citit eu că unu' deştept zicea că începând din momentul în care te întrebi ce sens are eşti bolnav. Iar eu nu vreau să fiu bolnavă, vreau să fiu sănătoasă. Sănătoasă tun. Vreau să mă bucur de fiecare clipă a vieţii la maxim şi să plutesc pe un norişor roz de tot, roz precum curuleţul unui bebeluş, roz ca o acadea, roz bombon pufos şi drăgălaş până la insuportabilitate, şi să zâmbesc toată ziua, să râd şi să n-am nici cea mai mică problemă, să trăiesc într-o lume sănătoasă şi perfectă şi normală, cu tot căcatul aferent. Vă mulţumesc.