Blestem

Mi-au tot murit florile. Am cumpărat din nou şi din nou de-a lungul vremii. Am încercat multe soiuri, dar până şi cactusul mi-a murit. Cactusul supravieţuieşte în deşert, dar nu la mine în casă. M-am declarat inaptă de a poseda flori. M-am gândit că planează un blestem asupra mea, vreun fost iubit pe care l-am lăsat să aştepte la vreo intersecţie în ploaie cu o floare în mână, a făcut o vrajă să mi se usuce. Florile. Evident, mai întâi trebuie să crezi în blesteme. Când fiul meu a pomenit de pisica neagră, i-am spus că eu nu cresc proşti la mine în casă. Dacă foloseşte cuvântul blestem ca să îşi exprime furia şi neputinţa şi să trăsnească verbal pe cineva drept în mijlocul capului cu ura sa devastatoare, e okay. Ura e ceva normal. De atunci am instaurat regula că ceea ce nu se bazează pe raţiune, nu are voie să fie emis la noi în casă. Acum îmi spune că nu are niciun motiv raţional să mă iubească, aşa că să mă iubesc singură.

Dar să ne întoarcem la flori. Număr nenumărate victime de-a lungul zecilor de ani. Un cimitir plin de flori. Care au crăpat în diverse circumstanţe. Una după alta. Nu vroiau să împărţim acelaşi spaţiu, nu vroiau ceva, nu ştiu ce, că nu sînt psiholog de flori. Nu sînt îmblânzitor de flori. Nu ştiu să fac dresură de begonii. Sau... orhidee. Dar ele sînt doar plante, se răsucesc după lumină, vegetează în ghiveciul lor, ce poate fi aşa de complicat? Am citit că plantele văd, că sînt sensibile la muzică, şi ce-am mai citit. Poate dacă le-aş citi în fiecare seară dintr-o carte cu aventuri cu plante. Ce poate să vrea o plantă? O cumperi, o pui într-un loc şi laşi natura să-şi vadă de treabă. Ea îţi oferă frumuseţe, împlinindu-şi rolul său estetic, iar tu te bucuri de asta. Beneficiezi de existenţa ei. Cum a intrat în vocabularul meu de când încerc să cresc plante şi nu reuşesc: da, că tu eşti o floare delicată şi nu poate omu' să-ţi zică nici du-te-n colo. Aşa îi spun fiului meu când reacţionează ridicol de sensibil la critici. Când îţi vin musafirii, arată mai bine casa cu plante. Nu cresc şi în natură? Văd flori peste tot. Pe câmp, pe marginea drumului, la munte, pe unde vrei şi unde nu vrei. Adică e natura un crescător mai bun de flori decât mine? E natură, n-are un intelect care o coordonează, se reglează singură într-un proces de cauză şi efect. Adică un proces neînsufleţit şi lipsit de inteligenţă proprie funcţionează mai bine decât o formă de viaţă umană de sex feminin, în vârstă de aproape 41 de ani, care a fost la şcoală şi a făcut şi o facultate şi în general e preocupată de propria educaţie la infinit? Cu toate acestea, nu e capabilă să aibă nişte flori.

Apoi a venit ziua în care deodată am început să mă uit în cărţi despre cum se cresc florile şi am avut o surpriză neplăcută. Fiecare specie are cerinţe şi necesităţi. O anume cantitate de apă, de lumină, de îngrăşăminte şi fiecare la alte intervale. Fiecare are nevoie de alt pământ în care să crească, de alt tip de îngrăşământ, pe unele trebuie să le tai în anume perioade. Seminţele de flori, dacă vrei să îţi crească ceva din ele, trebuie să le plantezi într-un pământ special, în anumite perioade ale anului. La o anumită adâncime în pământ, să le ţii la o anumită temperatură. Căutând pe internet am dat peste nenumărate site-uri şi fiecare îţi explică fiecare soi de plantă şi cum să o îngrijeşti. Am aflat că sînt persoane care colecţionează doar begonii, sau doar o altă floare. Iar cineva acolo care scria sub numele de begonianebună a spus ce mi s-a părut cel mai important: să creşti flori e o artă.

Ne naştem necunoscători. Complet incompetenţi. Fără cea mai mică competenţă în ceva. Trebuie să învăţăm să mergem, să vorbim. Învăţăm să învăţăm, învăţăm să trăim, să ne înţelegem cu alţii. Învăţăm şi învăţăm şi învăţăm la infinit, şi în final tot nu ştim nimic. Facem cursuri din nou şi din nou şi mereu e ceva în care suntem total incompetenţi. Până şi să trăieşti e o artă, să iubeşti este o artă. Totul este o artă, pe care, cum dracu' se face, că nu ajungem niciodată să o stăpânim. Încă un curs, ceva?