Trebuie să te împrieteneşti cu propriul text

Poetă şi regizoare, Medeea Iancu a absolvit Facultatea de Filosofie şi este, în prezent, masterandă în regie la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca. Publică poeme în Timpul, Tomis, Tiuk, Viaţa românească, Dacia literară. În 2011, Premiul Tânărul Poet al anului, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Distincţia i-a fost conferită pentru volumul de debut, Divina Tragedie, care reconstituie un traseu poetic al viselor, traumelor şi amintirilor unei fiinţe bolnave, acaparate de halucinaţiile unei realităţi superioare. Medeea Iancu îşi asumă curajos neîncadrarea într-o generaţie sau un stil anume, iar vocea ei poetică - fragmentată, dar nu fragilă - merită ascultată până la capăt tocmai pentru lumea interioară cu care ne provoacă să ne întâlnim, o lume agonică, profundă şi, în cele din urmă, reconfiguratoare.

Beatrice Lăpădat: Divina tragedie este un volum profund influenţat de trecerea ta prin experienţe confesionale dintre cele mai variate. Cum te-a marcat contactul cu diferite forme de religie pe parcursul scrierii Divinei tragedii?
Medeea Iancu: Pentru mine, religia începe ca şi poezia. Spun asta având în vedere că şi cel de-al doilea volum, aflat acum în pregătire, e construit pe baza anumitor elemente cereşti, în special îngeri şi ceea ce cuprinde cerul pe lângă ce îşi imaginează un credincios în mod firesc. Eu nu mă simt încadrată într-un tipar recognoscibil al bisericii, deoarece Dumnezeul meu, aşa cum am mai spus, diferă de reprezentarea şi acţiunile Lui cunoscute şi luate ca atare.
Poezia este credinţa care mută, ca şi dragostea, totul. Şi, întocmai ca poezia, eliberează şi înlănţuie. În cel de-al doilea volum, există un grupaj în care vorbesc mai explicit despre asta. Revenind la contactul cu religia, povestea începe cu o carte primită în dar: Cartea Cărţilor. Când eram mică, în contextul în care ne aflam atunci, pe lângă ceea ce ştiam şi recunoşteam, înţelegând mai mult sau mai puţin, a mai apărut o sursă, care ţinea tot de credinţă. Un soi de credinţă resuscitată, nu ştiu dacă e un termen prea potrivit, în care obiceiurile deprinse intrau în contradicţie cu un Iisus oarecum nou care cerea, cel puţin în învăţăturile care ne erau livrate, alte gesturi şi alte cutume. Rugăciunea se practica altfel, regulile erau stricte. Nu exista libertatea şi trecerea cu vederea de la ortodocşi. Dacă rugăciunea şi acţiunile bune pe care trebuia să le întreprinzi corespundeau unor standarde, primeai un soi de recompensă. Biscuiţi, jucării, o porţie în plus de mâncare. Asta ţine, cred de contextul în care se desfăşura povestea. Nu ştiu dacă lucrurile, într-o altă realitate, se desfăşurau întru totul aşa. Pastorul Gălbejeanu, devenit personaj indirect în Divina tragedie, se manifestă în cel de-al doilea volum. Cel puţin din punctul de vedere al personajului copil din Divina, continuat într-o oarecare măsură şi în al doilea volum. E vorba de interpretarea acţiunilor acestui pastor. Acţiuni care, de la un punct încolo, devin absurde şi barbare. Credinţa, pentru Divina tragedie, Îl cuprindea, pe parcursul mai multor etape, şi pe acest Dumnezeu ale cărui învăţături le propovăduia pastorul, pe lângă alţi Dumnezei. Dar, în pofida broşurilor destul de explicite, şi acest soi de credinţă nu a făcut decât să împingă totul către drumul cel căutat şi găsit. Acţiunile sfinţilor de toate zilele, ale celor gravaţi în pereţi, ale celor care şi-au lăsat mărturiile pe foiţa fină a Bibliei, nu diferă într-atât de faptele oamenilor de zi cu zi. Aici putem discerne şi putem duce cu noi, până la sfârşit, calea şi viul.

B.L.: La capătul experienţei scrierii Divinei tragedii ai simţit că te-ai eliberat, că ai finalizat un proces de exorcizare?
M.I.: Eu nu prea cred în terapia prin scris. Nu cred în stări în poezie. Nu în primul rând. Poezia de stare - nu! Ştiu că poezia mea pare o poezie de stare sau pare a fi scrisă pe stare. Eu nu (mai) scriu pe stare, fireşte că o stare anume ne îndeamnă să scriem şi nu doar asta. Dar starea apare în contextul a ceva. Deşi motorul poeziei este inima, cu suita ei de stări şi contradicţii şi îndoieli, în momentul în care aleg să transpun, compun ceva, starea este doar o nuanţă. De fapt, e un pic paradoxal pentru cineva care scrie, pentru că toţi zic că nu, că nu se gândesc la asta. Ba da, se gândesc. E o construcţie. Tu îţi construieşti totul în minte, e un dialog real între tine şi un celălalt tu. Care devine posibil într-o situaţie, datorită unei situaţii. Nimeni nu e trist în sine, cineva şi ceva ne apasă declanşatorul şi cu cât apasă mai puternic, cu cât poziţia noastră este mai discutabilă, şubredă, fragilă, cu atât, în cadrul acestui dialog, poezia, odată cu toate elementele ei omeneşti şi stilistice, iese pe foaie. Doar când totul a ars, poezia e pregătită. Da, e adevărat. Dar, după ce ai depăşit etapa asta, şi în momentul în care tu te-ai aşezat să scrii şi scrii primul vers - care, în fine, poate rămâne primul vers sau nu, din contră, poate ajunge ultimul -  construieşti un pic, evident, şi în funcţie de ce vrei să transmiţi. Vrei să vezi cum se înlănţuie cuvintele, care e efectul, ce viaţă au ele, cum respiră ele, cum se mişcă, care e tehnica folosită, chiar dacă nu pare! E o punere a stării în scenă, dar prin prisma situaţiei. Dacă nu am situaţia, nu o să scriu, o să aleg să nu scriu. Fără acest context în care ne integrăm, odată cu cuvintele noastre, care sunt uneori mai vii şi mai puternice, magice ca noi, cred că poezia rămâne, ar putea fi doar o eliberare de stări, de confesiuni sau, din contră, doar o formă care nu poate prinde viaţă. Acesta-i modul meu de a le da cuvintelor viaţă, de a mă plasa între ele şi de a le asimila. Poate că mi se trage şi de la proză, pentru că de la proză am început. Şi acum mai scriu proză, dar mai rar. Şi probabil că de-aici mi-a rămas această preocupare. Dar pe stare, nu, niciodată.
 
B.L.: Poate e bine ca într-o primă fază să scrii orice, oricât, ca să te eliberezi de un anumit cumul de stări negative din tine, chiar dacă iese prost, şi apoi filtrezi critic şi raţional...
M.I.: Se poate întâmpla şi aşa. Nu e neapărat greşit. Fiecare alege calea. Poezia fiecăruia e a aceluia care scrie şi care pune în cuvintele alese viaţa sau moartea. Nu se pune mereu problema de tehnică, dar e bine să nu fie ocolită. Deseori, prin eliberare sau terapie, se ajunge la poezie şi la cunoaştere. Divina tragedie pare un text oarecum simbolic, abstract ş.a.m.d sau cum vrei tu să îl percepi... Pe de altă parte, nu îmi ies textele care sunt doar tehnice şi asta se vede. Textul care încheie Divina tragedie, cel cu seriile de dumnezei, e foarte tehnic. El are o alt fel de viaţă. Nu ştiu cât de reuşit e, dar lumea compusă acolo, imaginarul lumii aceleia construit prin repetiţii în bloc, înlănţuit ca şi cetele de îngeri, acceptă tehnica aleasă. Construcţia cerului e şi ea tehnică, ca şi acţiunile dumnezeilor, concrete. Dar dacă nu e emoţie, nu e nimic!
 
B.L.: Care crezi că este principala sursă de emoţie şi impact în Divina tragedie?
M.I.: Greu de spus! Dacă aş putea să fac abstracţie de faptul că eu am scris textul, cred că sursa cea mai de impact pentru mine - deşi pot să mă raportez la alte cărţi sau romane în zona asta, de exemplu, Ágota Kristóf cu Trilogia Gemenilor - ar fi tocmai vocea. Nu neapărat vocea de copil, ci una care îţi transmite ceva grav, prin puţine cuvinte, foarte simple, dar complexe. Asta cred că m-ar apropia foarte mult şi m-ar intriga. Şi apoi, bineînţeles, dezbinarea, plus alte elemente, în funcţie de cum se vorbeşte, de limbajul care construieşte imaginea, de situaţie şi raportare în special. Iar emoţia în poezie, ca şi în viaţă, diferă. Sunt diverse forme de emoţie. Sensibilitatea aduce cu sine o altă privire asupra lumii de care, chiar dacă nu întotdeauna recunoaştem, avem nevoie.
 
B.L.: În Divina tragedie există, pe de o parte, lumea personajului matur, în spital, în mijlocul bolii, şi momentul când intervine pe nepregătite universul infantil. Cum îţi construieşti interpunerea vocilor?
M.I.: Mie îmi place foarte mult tehnica ruperii de registru. Îmi place enorm asta şi nu doar în poezie, îmi place să văd cum brusc ceva începe să fie altceva. Devine, se transformă, cursul îi este schimbat de altcineva, de altceva. Să văd cum ceva se schimbă. Şi acesta e un alt element specific mie, o obsesie de-a mea. Şi este şi o capcană! O capcană care intervine acolo pentru a te face să te reîntorci, să te repoziţionezi faţă de ce ai scris înainte. E ceva relativ simplu din punct de vedere tehnic. Depinde cum exprimi şi cum construieşti, dar mie îmi plac foarte mult jocurile astea. Poate că nu mi-a reuşit întotdeauna. Unele fragmente de text, pe care n-aş mai fi vrut să le las, le-am păstrat tocmai ca să se întrerupă anumite părţi într-un alt mod. Oricum, îmi place să schimb foarte mult în poezie. Vocile intervin, iau viaţă în context. Intercalarea universurilor le şi manipulează, le distorsionează uneori. Ele sunt ca şi chipurile care ne apar, unele mai clare, altele mai şterse. Dar fiecare poartă o putere câteodată neghicită şi o vulnerabilitate proprie.
 
B.L.: Ai schimba ceva la această carte dacă ai putea?
M.I.: Dacă ar fi să o public din nou acum, în carte aş schimba foarte puţine. Poate tăieturi de versuri, câteva cuvinte schimbate, comparaţiile care, de obicei, nu îmi plac, dar le folosesc şi nu sunt întotdeauna gestionate chiar cum trebuie. Da, asta aş schimba, dar foarte puţin. Viaţa cărţii n-aş schimba-o niciodată.
 
B.L.: În mai multe cronici ţi s-a reproşat recursul insistent la repetiţii. Am fost surprinsă că aceia care au tratat repetiţiile ca pe o defecţiune nu au realizat valoarea lor simbolică, aproape ritualică. Dacă citeşti întregul poem de la început până la capăt şi aştepţi să asimilezi acea vibraţie petrecută atunci când rosteşti o repetiţie, conştientizezi forţa ei şi faptul că e justificată acolo în text. Ai avut, într-adevăr, intenţia unei finalităţi ritualice prin repetiţie?
M.I.: Cu siguranţă că da, n-aş renunţa niciodată la repetiţii. Oricum nu sunt lucruri repetate doar ca să fie repetate. Câteodată, în ultima vreme, încerc să mă pun şi în locul cititorului, nu neapărat când scriu, căci atunci, da, recunosc că e greu şi asta îţi distruge firul poetic, nu poţi să te joci chiar aşa pe mai multe planuri. Totuşi, după ce scriu textul, mă gândesc cum ar recepta cineva produsul respectiv sau cum l-aş recepta eu dacă nu ar fi scris de mine. Şi cu ce mă ajută repetiţia asta, de exemplu, care ţine o pagină sau o strofă. Pe mine mă ajută foarte mult, pentru că la mine, cel puţin în cap, desigur, asta creează o atmosferă, un ritm. Niciodată nicio repetiţie nu e la fel! Chiar dacă par la fel, nu e aşa, toate duc undeva, nu sunt deloc "în sine". Asta nu cred că s-a înţeles. Dar fiecare carte are marja sa de eroare. Şi bineînţeles că repetiţia şi ritmul sunt date şi de tăietură. Repetiţia pentru mine e o poezie, o altă poezie. Repetiţia are lumea ei, nu trebuie să o desconsiderăm. Ea duce clar undeva, către miezul limbajului, al poveştii, către inima celor care citesc. Aici poate ar interveni starea, dar bineînţeles că şi ea a fost construită de undeva. N-am început niciodată de la stare. E fals! Chiar dacă zic că "Sunt tristă" - să zicem că încep versul cu "Sunt tristă", e fals! Pentru că nu e aşa. E o capcană.
 
B.L.: Eşti conştientă mereu de capcana asta? Adică ţi-o construieşti intenţionat ca un drum spre autenticitate?
M.I.: De obicei capcana asta e pusă şi ca un punct declanşator. De aici pornesc tot felul de rămurele. De exemplu, textul de la final cu dumnezeii, pe care l-am mai menţionat deja. Poate că pare foarte gol în sine, prin enumerări. Poate. E un risc! Dacă repetiţia poate deveni relevantă la un moment dat, se creează cu siguranţă ceva, o lume. Şi, până la urmă asta e, o lume aparte.
 
B.L.: Te-ai gândit, după Divina tragedie, să transpui ecouri din aceeaşi experienţă într-o altă formă de expresie artistică, în teatru sau în performance, de exemplu? Sau ai epuizat totul odată cu publicarea cărţii?
M.I.: Destul de greu. Şi am încercat să epuizez experienţa, să se decanteze cât mai repede... În teatru, de exemplu, cred că am reuşit să renunţ la vocea de copil, traumatizată sau netraumatizată. În poezie a fost mai greu, pentru că da, în general, după un volum de debut, îţi rămân foarte multe ecouri şi te desprinzi destul de greu, uneori, de asta. În unele situaţii, tranziţia poate dura foarte mult. Dar poate că din cauza asta, sau din fericire, tocmai pentru că poezia a fost intercalată cu regia, cu spectacolele, s-a produs mai repede exorcizarea. Îmi place să nu stau mult într-un proiect, căci altfel scriu în gol. Ştiu când se întâmplă asta. Dacă eu mă plictisesc, e evident că se plictiseşte şi cititorul. Sau spectatorul. Chiar dacă la spectator e mai greu de spus. Văd când nu duce nicăieri şi ştiu - în momentul în care schimb ceva în direcţia a ceea ce scriu, ştiu cât ţine perioada aceea. Îmi dau seama dacă e în regulă să persist în acel lucru sau nu. Sau dacă a fost doar o perioadă de trecere. Să zicem că o lună scriu într-un fel păstrând, evident, elementele de bază, şi apoi schimb un pic. Vizibil sau nu. Şi ştii, îţi dai seama, n-ai cum altfel, dacă e ceva de durată şi funcţional. Dacă nu, a fost o pasă care ajută şi ea la tranziţie, desigur. Da, e bine să epuizezi tot universul ăsta, tot scenariul ăsta. Ceea ce e demn de păstrat, se păstrează şi se transformă, restul nu.
 
B.L.: Te temi vreodată de un potenţial blocaj care ar putea apărea din cauza lipsei "situaţiilor"?
M.I.: Nu! Doar trăim într-o lume plină de situaţii. Eu sunt foarte încrezătoare! Cât despre blocaje, cred că ele sunt binevenite. Pauzele, mai bine-zis! Depinde de la autor la autor. Dar dacă priveşti cu atenţie în jurul tău, cred că găseşti ceea ce ai nevoie ca să scrii. Nu îţi trebuie în mod obligatoriu o traumă sau ceva anume din zona asta. Se întâmplă ca pe baza unei anumite experienţe-limită sau foarte intense, să ajungi la o decantare, la o profunzime anume, specială, fină, şi aşa se poate naşte ceva, dar nu ai nevoie, constant şi necesar, de un astfel de declanşator. Lucruri grave, cu forţa proprie şi cu poetica lor, avem mereu în preajmă. Rămâne doar să le privim şi să le vorbim. Să le lăsăm să ne vorbească.
 
B.L.: Crezi în clişeul conform căruia cu cât suferi mai mult, cu atât vei scrie mai bine şi mai interesant?
M.I.: Nu prea cred... Nu neapărat că nu cred că se întâmplă, dar e bine să scrii şi când eşti fericit.
 
B.L.: Dar poţi?
M.I.: Da! Îmi place! Şi sunt atâtea exemple - mie îmi place foarte mult Neruda, de exemplu, care scria când se simţea bine. Solare poeziile. Nu sunt infantile, nu sunt light, deşi poate la un moment dat ţi se poate părea light o poezie de Neruda. Borges, iarăşi, care a avut un context absolut oribil, dar dacă citeşti textele - da, la un moment dat, pot deveni sinistre, dar sunt foarte solare în esenţă. Şi sunt foarte multe exemple. Dacă stai şi cauţi tot timpul o traumă, o problemă, o experienţă, nu ştiu cât de sănătos este. Nici pentru scris, nici pentru individul respectiv. Şi e bine să treci şi prin soare, nu doar prin furtuni. Să vezi cuvintele tale cum se manifestă şi ce suflu au şi în bucurie. E mult mai greu să scrii în bucurie, decât în suferinţă, e cumva paradoxal. Dar e minunat să dai cuvintelor bucurie când inima cunoaşte o bucurie tristă. Cum spunea Senghor, il fait beau, il fait triste.
 
B.L.: Şi tu ai fost fericită scriind Divina tragedie?
M.I.: Da! Uneori, mă bucuram. Să scrii e o bucurie, indiferent de câtă tristeţe ascund sau arată cuvintele.

B.L.: De ce Divina tragedie? Nu ţi-a fost teamă de posibilul reproş că e prea facil să parafrazezi ca să dai un titlu propriei cărţi?
M.I.: S-a comentat titlul... Mai sunt autori şi la noi care au parafrazat, au luat alte titluri din opere de la alţii, mari, mici. Sunt atâtea exemple şi în alte ţări. De ce am ales Divina tragedie? A venit! Este, cred, singurul titlu care a venit! Eu nu prea am încredere în titlurile textelor, ale mele, în general. Să-ţi denumeşti textul e o chestiune de prag, atâta tot - denumirea momentului, ca să ai un reper. Dar titlul respectiv, evident, ca şi textul, suportă transformări. Şi Divina tragedie a avut alte titluri înainte. Dar a venit de undeva, din toată povestea asta, din tot contextul ăsta, şi cred că se potriveşte! Am auzit la un moment dat Divina comedie a Medeei Iancu (râde). E un risc, dar nu am avut nicio problemă. Ţi-l asumi, ce se poate zice decât asta?
 
B.L.: În ceea ce priveşte structura, am apreciat în Divina tragedie coerenţa cu care ai construit un text atât de lung pe aceeaşi stare, fără să fie doar poezie, fără să fie doar proză. E o curgere atât de firească încât m-am întrebat dacă structura din carte a fost sub această formă de la bun început.
M.I.: Aşa a fost, exact cu structura care e în volum. Ordinea textelor e relativ aceeaşi în mare parte, dar ele au fost destul de mult modificate pe parcursul scrierii. Împărţirea a modificat şi ea puţin ordinea, iar finalurile sau chiar mijlocul poemelor au mai fost ajustate un pic pentru coerenţa întregului volum, al poveştii. Dar în sine, textele au fost destul de modificate, pentru că la un moment dat erau prea plusate. Şi a trebuit să... De fapt, folosesc greşit sintagma "a trebuit să...", fiindcă eram conştientă, nu m-a obligat nimeni. Au trebuit curăţate şi e bine să le cureţi. Oricum, manuscrisul era gata din 2007. Deci am avut suficient timp.
 
B.L.: Structura Divinei tragedii este, în esenţă, muzicală. În ce măsură te-a influenţat concret muzica în construcţia poemului?
M.I.: Cred că e mai degrabă o muzică în cap. Nu neapărat una concretă, de playlist, de ceva cu trimitere exactă, precisă. Dacă e să vorbesc de un autor sau compozitor anume, foarte puţin. A fost pur şi simplu muzică interioară. Nu-mi place cum sună, dar nu găsesc acum altceva. E ritmul...
 
B.L.: Ai conceput mai întâi textul căruia i-ai dat apoi titlul cu indicaţia muzicală (Allegro, Allegro con molto, Largo) sau invers?
M.I.: Textul după care Allegro! Acesta era ritmul şi desigur că şi titlul a fost destul de simplu de ales pentru că ştiam. Era evident. Dar nu pun titlul, după care să scriu. Se poate şi aşa şi unii lucrează în acest fel, pentru că ai ideea deja din titlu, ai imaginea şi îţi construieşti după aceea textul, dacă ai toate elementele decantate, fireşte. E şi acesta un proces care poate funcţiona.
 
B.L.: Vorbind de structură şi ritual, crezi că fiecare fragment îşi are locul său fix în acest bloc poetic sau crezi în fluiditatea elementelor?
M.I.: Nu chiar, în volum am mutat anumite strofe, dar foarte puţin. Acum, dacă ar fi să îl mai corectez o dată, să mai fac modificări, nu aş mai muta nimic. Doar mici ajustări aş face. Cred, însă, că e important să îţi dai posibilitatea să te joci cu textul. Să nu laşi forma aia exact aşa cum îţi iese în momentul respectiv. Trebuie să te joci un pic, pentru că dacă îl laşi rigid, rămâne rigid! E al tău şi trebuie să te împrieteneşti cu el. Să-l îmblânzeşti, până la urmă!
 
B.L.: Şi cum arată procesul ăsta de îmblânzire, de împrietenire cu textul tău?
M.I.: Trebuie să îi dai ocazia şi textului să se manifeste. Sună un pic abstract, dar cred că e destul de concret în momentul în care îl vezi pe foaie sau pe telefon chiar, uneori. Şi dacă te uiţi la text ca la cineva care izvorăşte, ca la o persoană, atunci îi îngădui, evident, şi textului, anumite defecte sau anumite plusaţii, lamentaţii chiar, şi trebuie să încerci să vezi dacă ele îşi au locul acolo sau nu. Şi dacă nu îşi au locul acolo, atunci să schimbi, să faci textul, rândul, versul ori mai dur, mai autoritar, mai distant, sau chiar să îl faci să tacă! De ce nu? Să tacă, să scrii un vers ca şi cum ai avea în faţă o persoană care tace. Dar tace dintr-un motiv, evident, şi spune ceva prin tăcerea respectivă. Cam aşa funcţionează. Şi e bine să laşi textul mai multe zile. Să se aşeze singur.
 
B.L.: Crezi în detaşare faţă de propriul text?
M.I.: Cred că da, cred că funcţionează. Tu iei distanţă faţă de text, iar textul - dacă şi el are o viaţă - ia la rândul său distanţă faţă de tine, e ceva reciproc. Şi când îl citeşti, chiar după trei zile sau o zi, vezi mai bine totul - pulsaţia, ritmul, tăietura, rigorile, absurdul... Totul se vede mult mai clar şi e bine, pentru că vezi cât rezistă în forma respectivă. Şi ce trebuie modificat. Dacă trebuie. Câteodată nu e nimic de modificat. Poate să îţi şi iasă din prima în forma perfectă. Numai că texte perfecte nu prea există şi nici nu e bine să fie perfecte. Unele texte, chiar şi într-o bună construcţie a lor, trebuie să aibă o marjă de eroare. Pentru mine e obligatoriu. Trebuie să aibă în ele un mic delay, o mică eroare, un defect de fabricaţie.
 
B.L.: Crezi că te-ai înşelat vreodată renunţând la un text pentru că ţi s-a părut în acel moment că nu funcţionează?
M.I.: Nu! Nu renunţ la nimic, chiar dacă elimin versuri, strofe, texte. Chiar dacă nu îl public sau chiar dacă îl şterg, nu renunţ la nimic, pentru că toate sunt aici. Şi ele revin. Dacă e ceva important, revine de la sine. Deci nu pierzi nimic. Iar în poezie niciodată n-o să pierzi nimic. Totul e în interiorul textului şi al tău. Chiar dacă ni se vor arde cândva cărţile, noi le vom putea rescrie oricând, poate chiar mai bine decât în varianta publicată prima dată. E ceva ce nu îţi poate lua nimeni. Şi e bine. Din păcate, spectacolele de teatru e mai greu să le reconstruieşti. Pentru că depind de mai mulţi oameni. În poezie - în afară de tine, de foaie şi idee nu mai e nimeni. La spectacol, da, poţi să distrugi înregistrarea, textul, scenariul etc. Toată lumea uită, eşti tabula rasa şi chiar şi în situaţia asta poţi să refaci spectacolul, nu chiar în forma iniţială, dar... E mai greu. Însă nu imposibil.
 
B.L.: În diversele tale forme de creaţie, teatrul şi poezia se inspiră reciproc?
M.I.: Cred că s-au inspirat la un moment dat regia şi poezia. Nu ştiu dacă se mai întâmplă acum, am distanţat un pic domeniile pentru că de la un punct încolo e bine să funcţioneze fiecare de sine stătător, să fie autonome, să meargă pe picioarele proprii. Oricum, şi regia are poetica ei, şi poezia are regia ei şi atunci trebuie să lucreze separat. Dar evident că le-am lăsat să se influenţeze şi am vrut să se influenţeze la un moment dat pentru că fiecare are o parte care e demnă de luat în seamă, are un potenţial care poate să fie folosit într-un domeniu sau altul. Acum nu ştiu dacă o să mai revin la asta.
 
B.L.: Te-ai gândit vreodată să montezi un spectacol pe texte scrise de tine?
M.I.: Am avut gândul să fac aşa ceva, pot să zic că am încercat la un moment dat, e  greu la un gen de text cum e Divina tragedie. Sunt anumiţi autori, şi de teatru, şi de film, care se întâmplă să îşi regizeze propriile texte - la textele poetice mă refer, nu neapărat de teatru sau proză. La poezie e un pic mai sensibilă problema. Dar şi procesul e mult mai greu. În momentul ăsta mi se pare un pic neonest să fac aşa ceva, nu neapărat vizavi de text, cât vizavi de mine. Nu pot să îţi explic foarte bine asta, e ceva care ţine de mine, cred că nu sunt încă nu neapărat pregătită, cât hotărâtă să fac pasul ăsta. Evident că dacă aş fi fost hotărâtă, l-aş fi făcut. Mă gândesc. Nu ştiu când se va întâmpla, dar e o muncă foarte grea. Dar ar fi o experienţă interesantă. Un experiment, o experienţă...
 
B.L.: Cu siguranţă că una dintre mărcile distinctive ale discursului tău poetic constă în acea formă de feminitate aflată în descompunere, mutilată şi traumatiza(n)tă. Pentru mine, în calitate de cititor al unui astfel de text, Divina tragedie a însemnat în acelaşi timp un şoc şi o experienţă a reconstrucţiei. La început, textul îţi stârneşte un sentiment acut de fragmentare şi sfâşiere, pentru ca la sfârşit să ai un sentiment de reîntregire, de recompunere.
M.I.: Cred că descompunerea asta de care vorbeşti tu, vulnerabilitatea asta, o are toată lumea, numai că depinde de fiecare cât alege să şi-o arate în felul acesta fragmentat. Fragil, de fapt. Sau nu. Toată lumea are dimensiunea asta, cu siguranţă, toată lumea e sensibilă, fragilă. Nu e nimeni din piatră. Acum depinde dacă o şi recunoaşte sau în faţa cărui public o recunoaşte şi cum o recunoaşte, cum o vinde celuilalt. Dacă alege varianta de distanţare, să-i zicem aşa, asta nu anulează faptul că personajul respectiv ar avea latura asta. Toată lumea o are. Iar momentul când alegi să expui vulnerabilitatea asta chiar în miezul ei, e şi el un vis, pentru că nu toată lumea e dispusă să primească o formă de experienţă în faţă. Şi atunci evident că există reacţii de empatie  - de fapt, nu prea avem nici empatie foarte mult - sau de respingere. Uneori e bine şi să respingi şi respingerea nu vine neapărat dintr-o ignoranţă, ea poate să vină în unele cazuri şi dintr-o prea bună sau prea multă înţelegere a situaţiei sau a contextului respectiv. Poate că persoana, individul respectiv, alege să arate că a-nţeles foarte bine problema în cauză, dar să nu se manifeste în acelaşi mod în care problema a fost prezentată. Asta nu e ceva negativ. E bine să existe reacţii cât mai împărţite şi cât mai sănătoase cu putinţă.
 
B.L.: Te-ai gândit vreodată că Divina tragedie ar putea însemna un nou pas pentru o formă de libertate a liricii feminine? Ţi-ai propus aşa ceva, direct sau indirect?
M.I.: Cred că mi-am propus un pic... Mi-ar plăcea să fie, da, una dintre cărţile care merg în direcţia asta. Alături de altele. Căci pot să vină şi vor veni, evident, altele la un moment dat care vor deturna, vor sparge, vor limpezi drumul. Mi-ar plăcea să se renunţe la atitudinea asta falsă, că "NOI NU". Ba da, "noi DA", şi toată lumea e aşa. Mi-aş dori să se recunoască problemele, să nu fim falşi. Să se depăşească pragul ăsta. E vorba şi de acceptare, dar mai ales de sinceritate cu tine însuţi. Dacă nu eşti sincer, zici că "noi nu".
 
B.L.: Aşadar, după tot acest feedback, nu regreţi nimic din destinul cărţii...
M.I.: Nu, nu! Fiecare trebuie să îşi acorde un moment de acest fel şi să se lase îmblânzit sau sedus, după caz. Îmblânzirea poate să fie şi seducere. Dacă nu te laşi sedus, asta e, dar până la urmă vei fi - poate nu sedus, poate nu îmblânzit, dar, într-un fel sau altul, convins. Dacă îţi este necesar sau nu. Şi, de obicei, până la urmă, îţi va fi necesar pentru că vei fi, la un moment dat, pus în situaţia asta. Iar atunci va trebui să faci faţă. Şi tot acolo ajungem. E ca-n Micul Prinţ. Pentru tot ce îmblânzeşti, eşti responsabil, aşa că trebuie ca fiecare să aibă responsabilitatea asta.