RE (în operaţie: gîndirea-societate, intervenţia prin ruptură)

Creierul e hartă şi machetă, iar aceasta, ceea ce spun acum şi felul obişnuit, trivial, comun în care o fac e o metaforă despre metaforă, adică o tehnică de intervenţie. Metafora, tropii sînt tehnici de intervenţie.
 
Doar metaforic creierul e hartă şi machetă. Dar doar metaforic putem spune ceva despre el ca tehnică de intervenţie.

Creierul e hartă şi machetă, mediu metaforic, corp metaforic de intervenţie. Deoarece harta şi macheta sînt la rîndul lor metafore, tropi care fac parte din realitate, sînt parte din realitate, adică participă la ea şi o schimbă.
 
Creierul e hartă şi machetă, cîmp de simulare metaforică care mă face reprezentativ, prin corpul meu (adică simptomatic), pentru realitate, mă face să "comunic" (nu există comunicare decît între separaţi, între înstrăinaţi) cu realitatea în mod activ, incluziv însă. Ca să ating, ca să intervin în realitate lucrez asupra corpului meu, prin creierul meu participativ-reprezentativ. Nu există decît reprezentare-simptom, prin imanenţă. Şi numai imanent putem lucra, interveni: pe noi înşine.
 
Lucrez în cap, pe corp, cîmp de intervenţie, deschid cîmp de lucru. Intervin, forţez sinapse, menţin sinapsele deschise, în stare de alegere permanentă: proces. Sînt ceea ce pot spune.
 
De ce-ar vrea cineva să devină scriitor, adică să înveţe, eminamente, să povestească, cînd ar putea să înveţe să se scrie, să se inventeze prin scris, pentru că oricum scriem, dar fără să ştim.
 
Domnul Jourdain al domnului de Molière trebuie contrazis prin extindere: nici nu ştia că face proză, făcea proză fără să ştie, adică trăia, adică scria viaţa-proză. Scriem fără să ştim, şi tocmai ca scris, prin scris viaţa poate fi reinventată, deschisă, procesualizată.

Poetul lucrează pe creierul-limbă, limba e creierul, prin limba-creier putem interveni, lucra la menţinerea deschisă - spaţiu mental, logic, cognitiv-public - a realităţii, adică la neconstituirea vreunui concept-cuşcă de "realitate".

Harta e o parte din teritoriu (metafora ca sinecdocă-simbol), tocmai acea parte asupra căreia se poate interveni şi prin care se poate interveni asupra teritoriului. Harta trebuie lucrată tot timpul. Harta e vie. Pentru că harta este macheta care este creierul-limbă unde coasem şi descoasem tot timpul sinapsele gîndirii-societate, care înseamnă activitate, niciodată oprire: stadiu, nu stare.

Societatea este şi trebuie să rămînă gîndire, proces mental colectiv care este, tocmai, deschidere, neînchidere.
 
Oraşul e o imagine a creierului. Dar doar o imagine.
 
Lucrez în cap asupra lumii, cu mîinile-cuvinte, asupra lumii, la lume. Sînt în operaţie.
 
Sîntem tot timpul în operaţie, societatea e intervenţie pe creier deschis, discurs în curs, accesibil. Societatea, adică gîndirea e operaţie pe creier, prin limbă.
 
Simbol tratat metonimic. Aici e cheia, scandalul: simbolul ca bucată de intervenţie în lume. Operăm nu ruptura, ci prin ruptură. Nu-i pierdere, ci posibilitate de intervenţie prin separaţie.
 
Dar pentru asta trebuie să înveţi să lucrezi pe tine ca parte ruptă a lumii (sinecdocă-simbol). Ruptura e modalitate a deschiderii, deschidere dată. Nu avem de ce deplînge ruptura-deschidere.