Anul acesta împlinesc douăzeci de ani de donquijotism

Daniel Cristea-Enache: Aţi construit foarte mult(e), în acest interval postrevoluţionar; nemaivorbind despre influenţa formativă asupra unor tineri intelectuali care - datorită dvs. - au intrat pe o "spirală" profesională proprie. Zilele trecute, o tînără eminentă a ţinut să-mi spună (comentînd şi dialogul nostru) cît de importantă aţi fost în formarea sa; cît de mult a însemnat pentru ea întîlnirea cu Mihaela Miroiu.
Să vorbim însă şi despre cărţile pe care le-aţi semnat. Nu mă îndoiesc că le puteţi prezenta, sintetic, cu obiectivitatea arătată în comentarea scrisului altora.
 
Mihaela Miroiu: Da, mi-ai spus că tradiţia LiterNetului este ca ultimul episod să fie dedicat unui CV narativ pe care eu practic l-am început deja, prin amestecul istoriei personale în răspunsurile la întrebările tale trecute. Îl voi continua cu o insistenţă specială asupra scrisului dedicat publicului românesc.
Ce şi pentru cine am scris?
Îţi voi vorbi doar despre cărţile care au o miză intelectuală, uneori şi civică aparte, neglijînd manualele dedicate elevilor, studenţilor sau pe cele dedicate celor care vor să se instruiască în etică politică, ideologii politice, gen şi politică[i].
Primele două cărţi de autoare au fost de filozofie feministă: Gîndul Umbrei. Abordări feministe în filozofia contemporană (Alternative, Bucureşti, 1995). Practic era teza de doctorat în care făceam demonstraţia că ştiu filozofie feministă în plin postmodernism, că mă pot detaşa-ataşa critic de acest mod de a face filozofie şi că o puteam aplica la filozofia românească. Cred că eram tare naivă atunci. Îmi închipuiam că o asemenea carte o să fie un moment revelatoriu important în filozofia românească, o deschidere spre un gen de filozofare necunoscut în spaţiul mioritic. Da, a fost revelatoriu pentru cei cîţiva studenţi ai mei de la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti, la fel ca şi următoarea. Filozofii româneşti nu "coboară" spre lecturi de filozofie feministă, nu citesc şi nu citează autoare feministe din propria lor tematică, aşa cum în mod firesc o fac omologii lor occidentali, din respect pentru perspectivism. Se mulţumesc cu faptul că audienţa lor la cursuri este peste 80% femeiască şi că are cine să mai stea la poala maeştrilor gînditori, fără gărgăuni creativ-contestatari, fără pretenţii academice (sau poate că nu vor ei să le vadă). Căci în Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti monopolul masculin pe producţia de cunoaştere continuă aproape netulburat.
Cea de-a doua carte: Convenio. Despre natură, femei şi morală (Alternative, 1996, reed. Polirom, 2002, tradusă în Macedonia în 2005) este o teoretizare originală în filozofia morală. Mi-am luat rădăcinile din teologia lui Vladimir Losski şi din teologia feministă, din marii eticieni: Kant, Mill, Rawls, Singer şi din filozoafe feministe (Susan Moller Okin, Linda Alcoff, Mary Daly, Carol Gilligan, Sarah Lucia Hoagland). Am construit ideea de morală centrată pe conceptul de convenabilitate ca să pot cuprinde raţiunea şi empatia, comunitatea umană şi pe cea biotică deopotrivă. Am scris-o pentru teologi (are şi o parte despre valenţele ecofeministe ale ortodoxiei) şi filozofi. Am exportat părţi din ea la Congrese internaţionale. Este cea mai originală dintre cărţile mele, progenitura entuziasmului descoperirii continentului occidental al filozofiei morale şi a celei feministe asupra moralei. Cartea a fost şi este cert mai citită decît prima, dar, evident, nu de către filozofii români de catedră, necum de teologi.
Cu această a doua carte şi cu o antologie (Jumătatea anonimă, 1995), relaţia mea de simbioză cu filozofia teoretică s-a încheiat din cîteva motive pe care le consider serioase. Filozofia feministă nu avea şi nu are încă şanse în mediul ironic-ostil din universitatea bucureşteană. Din 1993 am început să lucrez într-un departament de Ştiinţe politice (în SNSPA) în care nu exista establishment în general, darămite conservator. Lumea învăţa abordările occidentale de după 1990 şi nu se legitima prin tradiţii. Cînd totul începe, noii veniţi, inclusiv ca abordare, sînt bine-veniţi. Dar această mutare a însemnat o reconvertire treptată la interesele studenţilor şi cercetătorilor în ştiinţe politice. Am învăţat să nu mai trăiesc doar în jocul cu mărgele de sticlă. Am reînceput să fac cercetare, să iau lumea aşa cum este şi să abordez normativ, din perspectiva eticii politice, societatea românească reală. Acestei din urmă tematici i-am dedicat două cărţi: România. Starea de fapt (în 1997, împreună cu Vladimir Pasti şi Cornel Codiţă), o diagnoză realizată din perspectiva valorilor democraţiilor liberale. Cartea era scrisă pentru politicieni, politologi, activişti civici, jurnalişti. A fost un şoc pentru opinia publică a momentului care trăia în minte cu o Românie imaginară. Era în răspărul locurilor comune. Tot aşa s-a întîmplat şi cu cea de-a doua: Societatea Retro (1999), care a iscat dispute (inclusiv la întruniri ştiinţifice internaţionale) fiindcă revela o formă inedită de conservatorism, cel de stînga, şi analiza opţiunile politice şi intelectuale româneşti ca pe un cocktail de conservatorisme de stînga şi de dreapta.
Experienţa convertirii spre domeniul ştiinţelor politice asociată cu cea filozofică m-au condus firesc spre Drumul către autonomie (2004), o carte în care teoriile şi mişcarea feministă sînt analizate din perspectiva ideii normative de autonomie personală. Preferinţa mea se încadrează cu adevărat în tradiţia liberalismului etic, cel din care se trag democraţiile consolidate actuale. Nici nu bănuiam că, după nouă ani, stînga feministă românească se va forma criticînd intens mainstream-ul liberal în feminismul românesc care, în ultimă instanţă, îşi află sursa intelectuală în Drumul către autonomie. Cu această critică, o parte din noua generaţie simte nevoia unui matricid cultural necesar ca să scape de mainstream. Eu sînt în etapa în care simt gustul dulce-amar al maturităţii intelectuale răscoapte. Îmi pare bine că cele şi cei care vin au în ce şi cine da ca să îşi facă locul lor sub soare.
Am mai publicat două volume (Nepreţuitele femei, 2006 şi Dincolo de îngeri şi draci. Etica în politica românească, 2007) în care am adunat ieşirile mele în arena presei începînd cu 1993. Anul acesta împlinesc douăzeci de ani de donquijotism pentru moralitate în politică, democratizare de profunzime şi pentru tratarea demnă a femeilor şi minorităţilor în media româneşti, dar şi în organizaţii neguvernamentale (AnA).
Îţi spun drept, fără elevii, studenţii, masteranzii, doctoranzii şi prietenii mei nu aş fi avut puterea să o iau mereu de la capăt. Primii m-au obligat să trăiesc în ritmul lor, prietenii m-au acceptat aşa cum sînt şi m-au ţinut să nu cad pradă deznădejdii.
Acum sînt mai optimistă decît oricînd, deşi trăim o nouă şi mizeră criză a valorilor. Ştiu că răul este limitat şi că sfîrşitul acestui ciclu de dominare a jegului moral se apropie. Cei ce pot şi vor să construiască vor răsări din nou vizibil deasupra de bube, mucigaiuri şi noroi..., născînd, cu zisa lui Arghezi, frumuseţi şi preţuri noi.

---