Bine ai revenit în Sălăjan

Întuneric. Beznă. Îmi bate inima în piept de stă să-mi explodeze.
N-am fost niciodată genul de copil care să doarmă cu veioza aprinsă de teamă că vine Bau-Baul să mă muşte de gleznă. Ete na, ce să zic! Mie în afară de bunică-mea, Raisa, care mă creşte, nu mi-e frică de nimic. Deşi nu m-a bătut niciodată (nici n-are cum, e înaltă de un metru şi 3 milimetri şi e grasă cât o scobitoare), este o femeie extrem de puternică, decisă şi autoritară. Când nu-i pleacă mintea cu sorcova şi începe să vorbească cu morţii dar mă rog, trecem peste amănunte...

Atâta că eu nu mă aflu în dormitor acum, ci într-o scară de bloc. Am 12 ani şi sunt în vizită la verişorii mei pe strada Pătulului, nr. 6.
Anca Comenentu, vara-mea, e de-o seamă cu mine.
Dan Comenentu, fratele ei, are 15 ani.
Aşa. Bun.
Problemă!
Eu trebuie să fac un pişu' ca elefantul Mişu' ACUM, Anca tre' să facă caca ca broscuţa Oaca, tot ACUM, paştele mă-şii!! Cine ajunge prima la baie, în apartamentul de la etajul opt câştigă... un orgasm de fericire. Cine pierde, o sinucidere!!
Bagă! Intru în blocul nr. 5 cu viteza Fionei May. Zic mersi că pe verişorul meu nu-l scapă nimic şi rămâne să joace table (pe bani) cu infractorii cartierului, şi-o iau la fugă. S-o întrec pe Anca e floare la ureche, căci eu sunt fiica Aurei şi-a lui Virgil, sportivi de performanţă, şi pot să jur că şi la legendara vârstă de 40 de ani am să alerg aproape în fiecare zi 70 de minute prin parc fluierând, şi din când în când o să-mi aprind şi-o ţigară, probabil, atât de relaxată voi fi, darămite acum!

Doar că de fiecare dată când intru în blocul verişorilor mei şi dau să urc scările (căci liftul e o glumă... proastă, ce-i drept... a mai văzut cineva un ascensor care să funcţioneze în cartierul Sălăjan, în anul 1987?), rămân paralizată de spaimă instantaneu. Nu există ferestre. Nu tu un bec! Poţi să tai bezna cu cuţitul. E plin de şobolani în schimb, căci ghenele de gunoi sunt veşnic înfundate. Deci mirosul de coji de pepeni, alimente mucegăite sau de soluţii de dezinfectat iluziile, căci altceva ar fi imposibil să reuşeşti, este ultima mea problemă. Închid ochii şi mă prefac că mă joc de-a urcatul ca o oarbă. Ciuciu. Ştiu că nimeni n-o să mă creadă, dar beneficiez de mai multă lumină cu pleoapele închise, frate.
Între un chiţ-chiţ şi altul, mă buşeşte plânsul, normal! Anca se opreşte. Între timp mă întrecuse că deh... ea e antrenată, aici s-a născut, vede în infraroşu demult şi forfota şobolanilor combinată cu certurile ţiganilor din apartamentele alăturate, i se pare Sonata Lunii de Beethoven. I se face milă de mine şi mă apucă de mână, trăgându-mă după ea până la etajul 8.


În sufragerie, Raisa cu Mariana (mama Ancăi şi a lui Dan), surâzătoare ca nişte tembele, beau un ness luat pe şestache, nu ştiu de la cine, şi-şi bârfesc soţii.
Anca îşi câştigă dreptul de a merge înaintea mea la baie, eu strâng din dinţi şi sufăr ca o bestie aşteptându-mi rândul. Ies pe balcon să nu care cumva să-mi vadă bunica faţa schimonosită de chin. Atât mi-ar mai lipsi. Arunc o privire şi observ că Dan, verişorul meu, a terminat de jucat table şi acu' exersează tâmpenia aia de exerciţiu cu lama cuţitului înfiptă rapid între degete...
Oh, Dumnezeule. Stop!
Uite-l!
Nu pot să cred! Îmi vine să leşin. Îmi bate inima şi mai tare ca acu' 10 minute şi simt cum mi se inundă stomacul, ficatul şi pancreasul de fluturi. A ieşit din blocul de vis-à-vis El! El!! În carne şi oase. Îmi vine să m-arunc de la balcon de fericire. El e iubirea vieţii mele. E blond cu ochi căprui şi pielea albă catifelată (mare bulan, considerând că pe aici toţi sunt negrii ca măslinele), un piept frumos de înţepeneşti, deşi nu tre' să aibă mai mult de 15-16 ani şi o privire extrem de inteligentă. Un detaliu semnificativ pentru subsemnata văzând că m-au proclamat comandantă de unitate acu' câteva luni! De gura lui vorbim altădată că acu' n-am timp, tre' să cobor rapid în faţa blocului, că pleacă şi îl pierd ca acum două duminici. Tot ce pot să vă garantez este că deţine cele mai frumoase buze de pe planeta asta comunistă!
Of! Nu e sfârşit de săptămână în care să nu vreau să vin la mătuşica şi la verişorii mei ca să-l văd pe El... şi proasta asta de Anca nu mai iese odată din baie, 'tu-i lampa mă-sii, eu am şi renunţat să mai fac pipi, mi-a trecut, pentru totdeauna!


Iubitul meu se cheamă Cosmin. Mda.
Sau Codrin. L-am întrebat acum câteva luni şi mi-a răspuns timid (mânca-i-aş obrajii ăia ai lui roşii de sfială):"Mă numesc Co...", şi restul n-am mai auzit c-a vorbit încet, încet de tot, de timid ce e... Şi eu n-am îndrăznit să-l întreb: "Cum ai zis, bă?". Acuma... la o analiză mai atentă, ca să nu zic profunda, că s-ar putea să sune vulgar şi nu e momentul căci am doar 12 ani, cred că îl cheamă Costică. Da. Sigur, Costică. În tot cazul şi el îmi zice Adina, în loc de Alina, şi nu l-am corectat niciodată. Important e că-mi zice cumva. Nu întotdeauna, ce-i drept, doar când are chef să furăm pepeni din piaţă. Piaţa aia imensă de lângă Şcoala Generală nr. 112.


"Anca!!"
"Ce vrei, fa?"
"Eşti constipată, ce-ai?"
"Nu. Mă uit la pieptul meu!"
"Ieşi naibii de acolo odată!"
"Pişă-te în chiuveta din bucătărie, lasă-mă în pace!"
"Proasto! A ieşit Cosmin afară!"
"Cine???"
"Cosmin!!! Cosmin, Codrin, ăla care începe cu "Co"!!! Iubitul meu! Blondul! Ieşi!", rag ca o fiară.
"Am alte probleme acuma, dispari, idioato!"
"Idioată eşti tu. A ieşit cu Mihai!"
"Cu cine??"
"Cu ţiganul ăla plin de coşuri pe faţă! Mihai, iubitul tău!", mint fără să ezit o secundă.

Peste două minute, fleaşcă de transpiraţie, amândouă, de cum am coborât treptele cu viteza luminii pe întuneric, am aterizat în faţa Şcolii Generale 112, mimând indiferenţa:
"Aaaaaaşşa, dragă. Ia zi, Dan? Cum e viaţa p-aici, prin Sălăjan?", întreb veselă.
"Băi vară mea, vrei să te învăţ să faci şi tu aşa cu cuţitu'?"
"Hai lasă că o învăţ eu, că sunt mai bun ca tine, ia vino ici'şa, ţin'-te de briceagul ăsta, bruneto! Zici că-i una de-a noastră, sora!", răspunde un puşcăriaş din grupul verişorului meu.
"Fa! Io nu-l văd nici pe Mihai, nici pe blondul tău!", îmi şopteşte Anca.
"Mânca-mi-ai curu', Comenemenemenemeneanto!!! I-am pierdut, obsedată cum eşti să te holbezi la ţâţele tale!"
"Dane, hai să mai facem o partidă de table, că var' ta e curentată la creier. Joc cu negrele."
"S-o fi dus în piaţă, hai să-l căutăm acolo!"
"Cine, Mihai?"
"Nu, blondul!"
"Păi şi Mihai unde-o fi?"
"În puşcărie, îţi zic eu, ăla n-are altă şansă în viaţa asta!! Auzi, Dane!"
"Zi, Alina!"
"Acu' câteva minute era aici un băiat blond. Ai văzut unde s-a cărat?"
"Care, mă?"
"Ăla cu ochii căprui deschis şi gura desenată, de frumoasă ce e! Locuieşte în blocul ăsta, la scara aia!"
"Eşti în călduri, naşa?"
"Hai sictir, că-ţi dau un cap în gură! L-ai văzut sau nu?"
"Pai, cum îl cheamă?"
"Ceva cu "Co". Codrin, Constantin, Cornel, Corvin, Codruţ, Cosma, Cosmin, Costea, Costel, Costică, Cozma, Costache..."
"Mânca-ţi-aş, asta ce tare e... cum de-ţi vin, mă, numele astea toate deodată??", mă întreabă grupul de delicvenţi din Sălăjan.
"Păi, m-am informat pe Google şi le-am copiat de pe Internet acu' câteva secunde, fraierilor!"
"De pe ce??"
"Alina, suntem în anul 1987, nu există computere, nici măcar mobile!", mă avertizează Anca îngrijorată.
"Pe bune?"
"Să mor dacă te mint. Ai sărit de pe disc!"
"Ops, pardon. De la capăt. Stai aşa: Dane!"
"Da, naşa!"
"Zi, bă. Unde e băiatul ăla..."
"Unul blond e fix în spatele tău! Întoarce-te, dacă nu mă crezi."

Avea dreptate Dan Comenemenemenetu. M-am întors brusc cu 180 de grade şi am dat cu ochii de Robert Redford-ul meu.
Fericirea era imensă, singură problemă este că în aceeaşi precisă şi instantă clipă, stomacul meu a luat locul inimii, ovarele s-au instalat cu cea mai mare nesimţire în materia mea cenuşie, iar inima s-a plasat cu tot cu valize în gâtul meu! Doar timpanele n-au cedat şi şi-au menţinut ferm poziţia dar nu pot să vă explic cum îmi bubuiau urechile din cauza lor, drace! Drace! Drace! Drace şi din nou drace!!


"Vii să furi un pepene din piaţă cu mine, Adina?", mi-a susurat interogativ în ureche.
"Normal."
"Da' să nu mă faci de râs şi să mi-o iau pe cocoaşă de la ţăran ca acum o lună, da?", a ţinut să-mi precizeze.
"Pentru tine aş învăţa să ciordesc şi Luna de pe cer!", i-am răspuns, deşi eram convinsă că satelitul natural era demult abandonat în cămara plină de borcane cu murături, din apartamentul de căcat al părinţilor săi, căci Luna asta fusese furată, mai mult ca sigur de cine ştie ce ţigăncuşă din cartier, când l-a văzut cât de frumos şi dulce era...
"Adina!"
"Da.."
"Să ţii minte un lucru de la mine. N-ajunge să fii cea mai fruntaşă din şcoala ta, tre' să te pricepi să te şi descurci în viaţă! Vino cu mine!"
Mi-a luat vreo două minute să-mi revin. Leşinasem pe asfalt de emoţie. Unul mai inteligent ca el nici că există... aaaah!


Şmecheria era următoarea. Mister "Co..." îl întreba pe vânzător cât costă ceapa sau vânăta, sub pretextul că nu ştie să citească. Ca de fiecare dată, nu-l credea nimeni, că nu era ţigan, deci n-avea cum să fie analfabet, după părerea ţăranilor. Şi începea cearta. Iubitul meu avea vorbele la el, dar şi-o capră ar fi înţeles că tactica pe care o folosea era nepotrivită pentru aspectul său. Aşa că am eu o idee de data asta şi am de gând s-o aplic. M-am gândit la ea toată săptămâna. Cumpăr un amărât de pepenaş de la taraba de alături cu bănuţii mei (furaţi din portofelul lu' tataie când se uita ca boul la televizor la discursul lui Ceauşescu!) şi după aceea mi-l bag sub rochiţă fără să mă vadă nimeni ca să par însărcinată. Am 12 ani, dar nimeni nu mi-ar da mai puţin de 15-16 ani. Iubitul meu se ceartă ca prostuţul cu ţăranul când, la un moment dat, mă prezint în faţa lor şi cu cea mai amărâtă expresie pe care doar o gravidă pofticioasă, moartă de foame, poate să o aibă, zic:
"Suflete, lasă ceapa şi vânăta în pace. Mi-e o poftă de un pepene de moooor..."

Am ieşit din piaţă cu o pungă plină de fel şi fel de legume şi fructe obţinute din mila ţăranilor. Dar nu de asta îmi tremură picioarele acum. Nu de asta sunt excitată la creier, îmi vine să vomit şi nu îmi mai simt gâtul de cât de tare îmi bate inima-n el... ci pentru că el m-a întrebat:
"Iubire, îţi dai seama ce copil am avea noi?"
"Ce copil ar avea Orfelinatul, vrei să spui. Cu doi nebuni ca noi... Ni l-ar confisca direct din maternitate, îţi zic eu!", am comentat ironică forţat.
"Nununununu, ar fi minunaaat!"
"Parcă văd: tu i-ai spune bancuri de dimineaţa până seara, eu poveşti de groază în fiecare noapte. Tu l-ai învăţa să fie super ordonat, eu l-aş spăla doar când pute. L-ai duce la toate meciurile de fotbal şi eu la cursurile de tras cu puşca!"
"Cât eşti de nebună, dragostea mea..."

Mda. Cam aşa a zis.
După care a urmat cel mai frumos sărut din toată existenţa mea, deşi gura lui sublimă nu a atins niciodată buzele mele. A rămas neclintită la un centimetru distanţă. Ne-am sărutat cu ochii însă. Muuult. Şi bine.

"Nu pot să cred! Eşti gravidă, Alina?", mă întreabă Anca cum mă vede.
"Io când v-am zis ca vară-mea e în călduri, nimeni nu m-a crezut!", bombăne Dan, stresat că pierde la table.
"Ce bou eşti, Comenemenemenentu! Habar n-ai să câştigi. De ce nu te descoperi? Eşti obsedat să dai cu duble non stop şi să fugi cât mai repede cu pulurile în casă."
"Ce dreaqu' vrei să zici?"
"Că joci ca un începător. Stai să-ţi arăt eu cum se joacă 6-3, 5-1, 5-4, 6-2."
"Ah, naşa, ce zaruri de căcat astea. Îmi vine să mă ucid când le văd"
"Repetentule. Sunt cele mai tari, la început de partidă. Cu 6-6 nu faci nimic, drace!!! Pierzi sigur! Uită-te la mine şi ia notiţe!", mă răţoiesc la el în timp ce iubitul meu lasă punga cu zarzavaturi pe asfalt.
"Să mă cac în şnurul tău albastru de comandantă de unitate. Nu te suport!"
"Crăcănatule! Nu de la şcoală am învăţat. Ci de la evreii din Cazino Palace!"
"Alina!", mă trage Anca de fustă din nou îngrijorată.
"Ce-i? Nu vezi că-s concentrată?", mă răstesc la ea.
"Ţin să-ţi reamintesc că ai 12 ani. În Cazino vei intra pentru prima oară peste vreo 10. Iar ai sărit de pe fix!"
"Pe bune?"
"Da, fă! Ce periculoasă eşti când te îndrăgosteşti..."

Epilog

A venit bunicul meu la Mariana acasă, când a auzit-o plângând la telefon de îngrijorată ce era că Dan, cu cea mai mare probabilitate, ar fi ajuns un infractor, ca prietenii săi, dacă o mână puternică nu l-ar fi oprit! Între timp Raisa murise. Şi tot aşa şi tatăl verişorilor mei, de cancer. L-a bătut bunicul cu cureaua pe vărul meu, deşi era omul cel mai paşnic din lume, nici să se certe nu era capabil, zodia racului, ştiţi cum e... I-a zis: "Mai bine te omor eu în bătaie decât soarta, băiatule!"
Şi în scurt timp a reuşit să le găsească un apartament departe de Sălăjan. Pe Şoseaua Căţelu, nr. 42, ca să fim mai exacţi, chiar în blocul meu, chiar sub apartamentul nostru. Noi la etajul 7, ei la 6. Ştiţi cum se zice... am sărit din lac în puţ, dar mă rog... zic să trecem şi peste asta.
Mă aflam acolo, pe strada Pătulului când au încărcat mobila, ruptă în bucăţi de veche ce era, dar tratată de familia Comenentu ca şi cum ar fi fost nişte obiecte de porţelan, într-un camion. Era şi El. Ne-am privit îndelung cu cea mai mare tristeţe pe care Pământul ăsta poate să o susţină în cârcă. Înainte să plecam, n-am rezistat şi am fugit de lângă ai mei. M-am dus ţintă la el şi l-am întrebat:
"O să mă cauţi?"
"Până am să te găsesc, Adina!"
"Şi de-o fi să nu reuşeşti?"
"Să fii sigură că în viaţa următoare, eşti a mea!"

Nu ne-am mai revăzut de atunci.
Cred. Nu sunt sigură. Eu prin Bucureşti mă mai întorc din când în când, dar s-ar putea ca între timp el să fie chelios şi ochelarist... cum să-l mai recunosc?!
În timp ce eu sunt plină de celulită şi riduri în jurul ochilor. Nu mai punem că deşi fac 10 minute de abdomene pe zi şi alerg ca o disperată prin parcul della caffarella, burta mea se umflă pe zi ce trece, în loc să se micşoreze...
Nici el nu m-ar mai recunoaşte...
Dar în Sălăjan, să moară mama dacă nu mă întorc înainte să crap şi îi sparg pe toţi la table!!
Am zis!