Oana Cristea Grigorescu: Experienţele de actriţă de film se leagă de roluri în scurt metraje precum Beţişoare Rock'n'Roll (2010), Dincolo de muntele meu (2011), După un an (2012). Conturaţi profilul actriţei de film Irina Wintze, aşa cum reiese din experienţele trăite pe platoul de filmare?
Irina Wintze: E prea devreme pentru un răspuns pe care mi l-aş dori complex. Hai să vorbim peste 10 ani sau măcar peste încă 10 experienţe de acest gen.
O.C.G.: Ce aduce unui actor de teatru experienţa muncii în cinematografie?
I.W.: Încă nu ştiu.
O.C.G.: Teatrul v-a consacrat şi putem spune că rolurile jucate la Teatrul Naţional Cluj vă definesc. Rememoraţi câteva roluri importante şi colaborări cu regizori care v-au marcat cariera, oameni de care se leagă viaţa profesională.
I.W.: Pentru mine un rol important nu e neapărat unul principal, sau care a implicat o modalitate de lucru specială cu un regizor special; poate fi un rol pe care nu l-a remarcat - şi în care nu (cred că) m-a remarcat - nimeni, cum e Regina din Becket-ul lui Jean Anouilh, montat de dl. Victor Ioan Frunză, în 1996. Sau Nene din Astă seară se improvizează în montarea Ancăi Bradu, tot în 1996. Sunt prilejuri pentru o fulgurantă revelaţie, în care, uneori, nu eşti nici măcar implicat direct. Sigur, sunt regizori cu care lucrul e ca un parc de distracţii: adrenalină, provocare, aproape spaimă şi bucurie: Iulian Vişa, Sanda Manu, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija. Şi alături de ei, sunt profesorii mei, actorii generaţiilor de aur şi - neapărat - colegii mei. Luna trecută am fost la premiera Dlui.Anton Tauf: Barymoore; dacă e cumva, cineva, pe a cărui motivaţie s-a aşternut praful, să se ducă să îl vadă pe acest Domn al scenei!
O.C.G.: Nominalizarea la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru rolul din Iubirea Fedrei de Sarah Kane (regia Mihai Măniuţiu, la Teatrul de Stat din Arad) confirmă colaborarea îndelungată cu regizorul Mihai Măniuţiu. Aţi jucat apoi în alt spectacol de Sarah Kane semnat de Mihai Măniuţiu, Psihoză 4.48. Enumeraţi câteva dificultăţi depăşite în abordarea acestui tip de personaj tragic, pe care l-aţi interpretat.
I.W.: Dl. Mihai Măniuţiu are o calitate excepţională: îţi creează o plasă, foarte solidă, de încredere. Ai senzaţia că ştie totul şi chiar dacă uneori spune: "Aici nu ştiu" e atât de relaxat încât ai impresia că totuşi ştie! Aşa că nu-ţi rămâne decât să-ţi dai drumul de la trapez. Undeva, cineva te va prinde, sau tu însăţi vei executa o voltă graţioasă şi vei ateriza la punct fix.
O.C.G.: Există un gen de personaj în "pielea" căruia va simţiţi familiară pe scenă?
I.W.: Nu, nu există un gen anume, dar de cele mai multe ori, slava Domnului, la sfârşitul lucrului, da, mă simt bine ca "cealaltă".
O.C.G.: Ca actriţă ce preferaţi, rolurile din teatrul "clasic", dramaturgia contemporană, spectacolele de mişcare (coregrafie)?
I.W.: Nu am preferinţe, mi se pare mai interesant să faci lucruri diferite.
O.C.G.: Colaborarea cu coregrafa Vava Ştefănescu explorează disponibilitatea şi expresivitatea dumneavoastră specială pentru prezenţă scenică şi mişcare. Cum v-au influenţat aceste colaborări parcursul profesional?
I.W.: L-au făcut mai unduios! Şi mi-au atras atenţia asupra necesităţii ca studenţii de la actorie să aibă cursuri temeinice de dans, de expresivitate scenică, de improvizaţie şi cucerire a libertăţii de mişcare.
O.C.G.: Care sunt pragurile pe care a trebuit să le depăşiţi în anii de experienţă directă pe scenă, la Naţionalul din Cluj?
I.W.: Oare le-am depăşit? Despre pasărea colibri se spune că nu are aripile concepute pentru zbor şi totuşi ea parcurge un drum imens.
O.C.G.: Ce credeţi că v-a propulsat pe lista celor 10 pentru TIFF?
I.W.: Nu ştiu... şi probabil ceva conjunctural.
O.C.G.: Ce aşteptaţi de la acest proiect?
I.W.: Să am cum să răspund la prima întrebare.