Răscrucea ta a dat-o-n bară, Nedeleeea!

Când l-am cunoscut pe Michele, îmi trădam fostul soţ. Că eram în crize. Mai mult el decât subsemnata, dar mă rog.
Când m-a cunoscut Michele însă, era bine mersi, liber ca o pasăre şi avea două femei.
Am dat nas în nas cu dânsul pe un platou de filmare, la Genova. N-aveam vreun rol principal, aşa că Michele, înfumurat-ocupat-faimos cum e, nu m-a ales personal. Proba am dat-o cu regizorul lui secund, la Roma. Michele a văzut doar o poză cu mine, trimisă de agenta mea, şi l-a avertizat pe Raffaele: "Şi dacă face o probă de căcat, nu contează. Cu ochii ăştia fătuca poate să deschidă o uşă şi să intre unde vrea, până şi în Infern!" (umor tipic michelian, ştiu că n-o să-l înţelegeţi, mie, personal, mi-a luat vreo 4-5 ani să râd în hohote la glumele lui...)

Jucam o curvă penală. Normal. (Pe vremea aceea vorbeam limba italiană cu accent). Şi drogată, pe deasupra. Care bocea pe rupte, marea majoritate a filmului, era bătută (mmmhh...) şi abstinentă de heroină. Michele s-a uitat scurt şi cuprinzător la mine, căţărată pe tocuri cum eram, şi mi-a zis: "Eşti perfectă! Păcat că eşti înaltă."
I-am răspuns: "Eşti perfect: pitic şi inteligent. Păcat că eşti complexat!"

Opt luni mai târziu a venit din pură întâmplare, cu un grup de prieteni, la Bar del Fico (tradus: Barul Smochinului, căci asta aveam în mijlocul terasei), unde lucram part-time.
Între timp nu mai aveam soţ. Mă părăsise definitiv. îmi înşelam amantul cu un amant francez, part-time, de asemenea. Şi pusesem ochii pe un napoletan. Cum mă prindea, cum îmi recita poezii. Un pic patetic, i-adevărat, dar înainte de ciclu cădeau perfect!
Ne-am schimbat numerele de telefon în seara aceea. Şi nu ne-am mai revăzut / auzit decât peste alte două-trei luni, tot din pură întâmplare, la un spectacol de teatru.
"Mai împingi tava la Bar del Fico?", m-a întrebat sarcastic, când m-a văzut.
"Nu. M-au promovat! Spăl WC-urile de căcatul vostru şi şterg chiuveta din baie de cocaina pe care nici bunul simţ s-o trageţi toată pe nas, nu-l aveţi, voi, italienii!", i-am răspuns şi-am dispărut din peisaj.

În aceeaşi seară, mi-a trimis un SMS, pe la 12 noaptea.
"Când pot să te invit la cină, Ceauşeeeasco?"
I-am răspuns:
"Sunt româncă şi mănânc doar lunea. Dar în lună decembrie şi marţea!"
"Îmi scot maşină de lux din garaj şi vin să te iau marţi de la Bar."
"Ce maşină ai?", am întrebat tot prin SMS.
"Porsche."
"Rămâi acasă, atunci!", am răspuns prompt, în timp ce îmi făceam deja planuri cu ce mă îmbrac.
"De ce?"
"Puteam să jur!!"
"Să juri, ce?", insistă Michele
"Că eşti impotent. Sau o ai mică! Dar mică, mică cât o furnică."
"Cosaaaa??? Che cazzo dici??"
"Mă laşi? Voi ăştia cu maşini şmechere m-aţi dezamăgit de fiecare dată."

Pauză.

Îmi mai scrie abia după două-trei zile.
"Dacă vin călare pe un cal alb, e mai bine?"
"Da!"
"Bine. Atunci aşa facem. Pe marţi.", îmi scrie.
"Michele!"
"Da, Alina."
"Să fii atent la smochin."
"Eh?"
"Să fii atent la ramurile joase, şefu'. Să nu-ţi zgârie bunătate de ochi frumoşi coloraţi, păcat că foarte mici."
"Faci aluzie la înălţimea mea, aşa-i? Nu la ochii mei. Stronza!", insistă.
"Exact!"
"Ai să mi-o plăteşti, Nedeleea. Nu ştiu când şi unde dar asta n-o să ţi-o iert!"
Două luni mai târziu mă mutam la el acasă. Cu pisoi cu tot. Restul e istorie.

Trei ani mai târziu...

Am împlinit 30 de ani şi am o problemă.
Una.
De unde puii mei au răsărit şi înflorit ridurile astea, în jurul ochilor mei?
Patru la număr dar suficient cât să mă arunce într-o profundă criză existenţială. Exact, ridurile. Eh? Cum aţi zis? Isabella? Ce legătură are, Isabella?? Hai să fim serioşi. Mă doare în cur de ea.
Ok. Are legătură şi încă cum. Să vă văd pe voi având un soţ plecat în Latina, un oraş în sudul Italiei, unde filmează şi uită să mă mai sune de 25 de ori pe zi (ieri de pildă m-a sunat doar de 10 ori...) şi să nu mai bată la uşa dormitorului meu în fiecare sfântă zi! Mă gândeam... dacă mă injectez un pic cu vitamine în riduri, rezolv ceva? Nu mă refer la o operaţie estetică. Ci la câteva injecţii, am zis. Şi după injecţiile astea... aş putea să-mi umflu sânii, de ce nu? Şi buzele. Şi să mă vopsesc. Blondă! Mi-e teamă însă că o să arăt ca Isabella dup-aia (nu vă dau numele ei de familie că sunt convinsă c-o s-o căutaţi pe Google şi-o să vă cadă şi vouă faţa), actriţa aia cu care iubitul meu filmează şi SUNT SIGURĂ că mă înşeală. Şi nu aşa, oricum. Nu aşa un pic. Ci mult. Cu trup şi suflet. De-ar muri, băbăciunea dreacu', că oricum e mai mare decât mine cu 17 ani şi fumează de când avea 14. De cancer!! Diva naibii!
Cum am trecut peste obsesia asta că iubitul meu s-a îndrăgostit de alta, nu ştiu, nu-mi mai amintesc, dar sunt convinsă că are legătură cu pactul nostru. Când ne-am hotărât să locuim împreună, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, noi un singur lucru o să ne îndârjim să facem: o să negăm evidenţa, mai ales în cazul în care nu doream să ne despărţim.

Câteva luni mai târziu...

Intru să văd un film la cinema cu Michele. Realizat de un mare regizor italian. Nu ne place deloc însă, aşa că decidem să ieşim din sală dar dacă tot suntem în oraş, dacă tot aveam chef să ne delectăm ochii pe un ecran, alegem un alt lungmetraj. La întâmplare. Citim pe afiş un titlu: Le consequenze dell'amore, scris şi regizat de Paolo Sorrentino.
"Alina, ai auzit de Sorrentino?"
"Mânca-mi-ai curu', dacă n-ai auzit tu, eu cu atât mai puţin."
"Atunci ce vedem?"
"Filmul ăsta.", i-am răspuns prompt.
"De ce?"
"Că nenea de pe afiş seamănă cu fostul meu profesor de actorie."
"Cine, Tony Servillo? Actorul? Seamănă cu Gontza?"
"Leit!"
"Ok."

Două ore mai târziu am ieşit stupefiaţi din sala de cinema. Încă îmi amintesc cum îmi tremurau genunchii pe motocicleta soţului când ne-am întors acasă, cu gândul la ce văzusem... A fost dragoste la prima "vizionare"!
Ironia sorţii, mă sună agenta câteva zile după aceea să-mi spună că mi-a fixat o întâlnire cu Paolo Sorrentino, pentru o eventuală probă.

Între timp mă informasem de el şi ceea ce am aflat m-a lăsat mască, nu numai că Le consequenze dell'amore ar fi reprezentat unul dintre cele mai frumoase filme din Italia din ultimii 10 ani, dar ca şi cum n-ar fi fost suficient, nu era primul lui film. Mai făcuse unul, L'uomo in più, şi din câte auzisem şi mai genial! Am făcut salturi mortale să-l găsesc în librarii sau pe la prieteni dar fără succes.

Câteva zile mai târziu mă aflam în sala de aşteptare alături de câteva slabe, sexy-mother-fucker de gagici culese de pe toată planeta, cu ochii în patru să identific cine ar putea fi Zeul existenţei mele. A ieşit dintr-o cameră, la un moment dat, un bătrân burtos, scund, chelios cu atitudinea celui mai grăbit şi intelectual om de pe planeta asta. "El tre' să fie.", mi-am zis şi i-am oferit cel mai frumos zâmbet de care dispun în gama mea de rânjete seducătoare. Nu m-a băgat în seamă. "Aaah, e şi un inabordabil, pe deasupra", mi-am comentat în gând înainte să leşin de admiraţie pe parchet.
De pe partea cealaltă a sălii mă fixa un tinerel, la vreo 35 de ani, înalt cât un stâlp de telegraf, cu o claie de păr în cap de zici c-avea o perucă, în timp ce vorbea la un telefon mobil. Sesizez că sunt studiată, îl privesc şi eu, şi cu cea mai mare eleganţă îi arăt degetul mijlociu al mâinii mele drepte. "Asta îmi lipsea, să devin visul erotic al şoferului acestei case de producţii."
Era el, Paolo Sorrentino. Dar eu m-am prins de asta abia când m-a chemat la el în birou, nu înainte de a-l fi întrebat textual, când îmi făcea cu mâna să mă îndrept spre el: "Che cazzo vuoi da me??".

"Poţi să te aşezi."
"Nu, mersi.", i-am răspuns deprimata că pierdusem orice speranţă în veci să mai dau vreo probă la el.
"De ce?", mă întreabă.
"Mi s-a turtit curul de cât am stat aşezată în anticameră."
"Fii atentă ce facem azi."
"Sunt."
"Io îţi pun o întrebare. Şi dup-aia te las să-mi pui tu una."
"Ok."
"Te numeşti Alina Nedeleeea. Asta scrie pe foaia mea de pe birou. în afară de asta ce altceva îmi zici? Cine eşti, cu alte cuvinte? Bagă."
"Înălţimea Ta, asta e o întrebare la care nici ştiinţa nu a găsit încă un răspuns. Dar n-au pierdut speranţa. Încă cercetează. Peste câteva luni s-ar putea să-ţi dau nişte ipoteze."
N-a ras. Nu l-am surprins. Mmda.
"E rândul tău acum.", mi-a zis serios.
"Ai văzut filmul L'uomo in più? Îl caut de câteva zile, nu reuşesc să-l găsesc... ştii să-mi zici ceva de el?"
"Mmhhh, mă iei la mişto? Eu am făcut filmul asta.", îmi răspunde grav
"Nu. Nu mi-aş permite să te iau la mişto. Întrebam. L-ai văzut? Da? Şi-n afară de tine? Cine altcineva? Ce ştiu eu... mă-ta şi tac'tu de pilda... măcar aşa de bun simţ!"

N-am dat nici o probă. Sorrentino mi-a dat rolul, instantaneu, după ce-a căzut de pe scaun de râs, deşi în momentul ăla n-aveam nici cea mai mică idee c-aş fi făcut gluma secolului. Aşa şi era de fapt, n-o făcusem... Aveam să aflu abia pe platoul de filmare, două luni mai târziu, că Paolo Sorrentino fusese târât cu forţa la vârsta de 14 ani la Roma, de la Napoli, unde locuia, de către fratele său mai mare, la un meci de fotbal important, în aceeaşi seară în care casa părinţilor săi a explodat din cauza unei butelii cu gaz.
S-au întors fericiţi acasă... şi s-au descoperit orfani.
"Multă vreme mi-a fost ruşine de cât eram de sărac, dar abia când mi-au murit părinţii am înţeles ce înseamnă foamea. Mulţi ani am mâncat ceea ce îmi ofereau vecinii..."


Distinsul meu soţ este convins şi astăzi că răscrucea mea la vârsta de 30 de ani nu a fost reprezentată de primele riduri şi de numele de Isabella. Ci de Paolo Sorrentino. Cu care de altfel nu s-a întâmplat vreodată ceva. De câte ori socializam mă apuca cu mâinile de faţă şi-mi spunea surâzând: "Tu nu eşti sănătoasă!" sau "Ce noroc pe Soavi" sau "De câte ori te văd îmi dai senzaţia că trebuie să te ocrotesc", după care mă pupă apăsat.
Pe frunte.
Repet şi subliniez: pe frunte, cazzo!
Uite aşa am trecut de la 4 riduri la 10.
S-au întâlnit la un moment dat pe Croisette, în Cannes. Mă aflam acolo chitită să-i văd noul film, deşi eram gravidă în 5 luni. Soţul i-a rânjit politicos şi i-a zis: "De trei ori în viaţă mi-am pus costum. Adică de câte ori m-a târât nevastă-mea să-ţi văd filmele în Competiţie. Nici la premierele mele nu mă îmbrac aşa."

Ciudată specie mai sunt regizorii. În loc să te întrebe ce e-n sufletul tău, se duelează între ei pe ipoteticul talent de actriţă, care zăcea în mine. Sorrentino insistă să-i explice că interpretasem excepţional rolul în filmul său, Michele îl întrerupea chitit să-i sublinieze că el descoperise asta cu muuuult înaintea lui.
Uitându-mă la ei am luat instantaneu decizia să-mi refac viaţă cu un veterinar. În Australia!


"Come stai, donna mia?", mă întreabă la telefon acum o oră soţul.
"Bine. Dau nişte Like-uri pe facebook. Tu?"
"Te aştept. Când aterizezi?"
"La aceeaşi oră, Michele."
"Bine, amore mio."
"Ce-ai de mustăceşti aşa?"
"Eh?"
"Ce-ai, măi, spune-mi să râd şi eu?"
"Nooo, niente..."
"Zi, bă!"
"Cât te-ai fâţâit matale prin Bucureşti, am fost să văd ultimul film al lui Sorrentino."
"De ce nu m-ai aşteptat?"
"Taci. De ce nu mă întrebi nimic?"
"Ce să te întreb?"
"Cum a fost filmul? Ţi-a plăcut? Ceva de genul asta... ştiu că eşti curioasă ca o mâţă leşinată!"
"De ce nu m-ai aşteptat??? Aşa mi-ai promis. Că mergem împreună, cazzo!", răspund isterică.
"Pai, cum să fie Nedeleeea? De tot căcatul. "Răscrucea" ta a dat-o în bară de data asta! Hehehehehe... De când aşteptam momentul asta, mortacci mia. Hai acasă, nevastă, trebuie neapărat să-l vezi şi tu!"


Îl vreau veterinar. Australian. Zodia Gemenilor, că e zodia mea preferată. Mmmh... Nici înalt, nici pitic... mmmh... nici complexat, nici încrezut, cult, ironic, cinic, ochi albaştri, păr pe piept, unghiile tăiate la picioare, nici bătrân-nici tânăr... mmmmh, dar mai ales veterinar!
Hai că am terminat de făcut bagajul. Mă întorc acasă. Nu găsesc paşaportul, ce-i drept, am uitat unde l-am pus, dar asta e o altă discuţie...