Kira, broaştele sau astrele?

"Adriano, gata cu înjurăturile!"
"Porca-puttana, cu ce-oi fi greşit, porca-vacca, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi, a li mortacci voastră, m-am săturat, vreau să plec odată din casa asta pentru totdeauna, porca miseria..."
"Adriano!!", urlă Michele.
"Vaffanculo, papà!"
 
Să împart dormitorul cu două broaşte. Iată o experienţă nouă până şi pentru mine. De vreo câteva săptămâni Eva a făcut o obsesie legată de ele, însă. Nu departe de uşa casei noastre, soacra a dat dispoziţie, acum câteva decenii, să se construiască un mic lac artificial, nu mai adânc de o juma de metru, plin de peşti, broscuţe, câţiva nuferi, alge şi mormoloci.
 
"Te-am rugat de ieri să le pescuieşti, închide gura aia odată."
"De ce nu le prinzi tu, nu vezi că-s îmbrăcat, parfumat şi plin de gel, pe picior de plecare? De ce tre' să put a baltă la întâlnire? De ce? De ce?? Mannaggia la miseria, porco-cane..."
"Adriano!! După cum vezi muncesc pe rupte ca să ai matale bani de gel, piercing, tatuaje, blugi rupţi în cur şi..."
"Vaffanculo, papà!"
"Te-am auzit, nu e cazul să repeţi ca papagalul! Repetentule!!"
 
Eu mă aflu în avion cu terorista, ne întoarcem de la Bucureşti. Eva îmi încearcă limitele şi răbdarea, vorbind întruna de porunca dată tăticului ei iubit, devenit sclavul dânsei din clipa în care s-au privit pentru prima oară în ochi.
"I-am zis că vreau două broaşte, mama. Două. M-ai auzit? Două, nu una!"
"Ţi-ai pus centura?"
"Da, mama. M-ai întrebat de-o sută de ori. Eşti obsedata?"
"Nu-mi scoate ochii, că-ţi scot ochii, Eva."
"Uffa! Când decolează? Mor de nerăbdare."
"Întrebarea nu e când decolează, tuto!"
"Dar care?"
"Când se prăbuşeşte!", răspund hotărâtă.
 
"Buona sera, signore e signori, parla il comandante dell'aereo e tengo a darvi il benvenuto al bordo di Alitalia, timpul este frumos, repet şi subliniez, Nedeleeea, foarte frumos, peste vreo oră şi 40 de minute o să ajungem şi noi la destinaţie, ne cerem scuze pentru întârziere dar ştiţi cum e... suntem italieni, che cazzo. Faptul că pe biletul d-voastră scrie negru pe alb c-o să decolăm la ora 18.30, nu înseamnă absolut nimic. Şi faptul că aţi crezut şi poate v-aţi şi enervat c-aţi aşteptat 4 ore ca nişte vite încălţate, este strict problema d-voastra, nu a noastră, aşa că n-o să ne supărăm dacă ne cereţi voi scuzele de rigoare. La ora la care credeaţi c-o să vă îmbarcaţi, noi nici nu părăsisem aeroportul Fiumicino din Roma, ahahaha, tare asta, aşa-i? În sfârşit, zic să nu mă mai lungesc, că mai pierdem o oră şi să trecem la partea preferata a Alinei Nedeleeea. Deci. în caz că ne prăbuşim masca de oxigen se află deasupra, vesta de salvare dedesubt, ieşirea de urgenţă acolo sau aici..."

Când filmează, soţul meu devine autist, are grave probleme de comunicare. N-am terminat. E capabil să-şi delimiteze camera în care lucrează, creează, meditează la scenarii... şi alte vrăjeli de genul ăsta, mânca-mi-ar curu' de artist, cu sârmă ghimpată. Sau fire electrice, să mori curentat înainte să apuci să-i ceri vreo favoare. Kein Eintrag! Nicht Object!
Eva e singura care deţine cheia. Pronunţă dulce "Taaaaati, per favooooore...", clipeşte de trei-patru ori din gene ca Betty-Boop, şi în secunda nr. doi se dezblochează instantaneu toate cele 468 de zăvoare, încuietori şi lacăte care separă lumea noastră de cea a domnului regizor. Motivul pentru care Adriano înjură şi blestemă, în acest moment, dar totuşi se străduieşte să prindă broaştele din baltă, v-aţi prins sper, care e... Când are nevoie de bani să se ducă în discotecă sau să-şi cumpere ultimul iPhone, o bagă pe sor-sa la înaintare de fiecare dată.
 
Destinele decid şi stelele îl ajută. După o jumătate de oră înşfacă două broscuţe hidoase şi le introduce rapid într-un recipient de plastic cu capac, poreclit acvariu, pe care îl lăsa la întâmplare pe zidul de piatră din faţa casei şi-o şterge grăbit la întâlnire. O să mă întrebaţi: Aşa şi? Unde e problema?
 
Madame Kira, pitbull-ul, unul din cei patru câini ai noştri. Cinci, dacă o numărăm şi pe mormoloaca aia inutilă de Lella-Bella. Ecco il problema! Kira nu a înţeles nici până în ziua de azi că nu e ea prinţesa (a se citi: dictatoarea) în casa asta. Copila minune se crede ea. Deci pune mâna (a se citi: dinţii) pe tot ce apucă, convinsă că toate sunt jucăriile ei, nu şi ale altora. Şi ca pittbul care se respectă ce e, dacă tot e să bage dinţii în ceva nu mai rămâne nimic. Dar nimic! Nici măcar o amintire din ce-a fost... şi pe-aia o face franjuri... Eu, personal, i-aş trage nişte picioare în gură cât cuprinde (mai ales după ce mi-a mestecat şi îngurgitat, cu tocuri cu tot, bunătate de sandale Sergio Rossi) dar bagă la înaintare o privire de vacă tristă... de ţi se înmoaie ficatul. Unde mai pui că fuge de mănâncă pământul... Nu mai menţionez că din pisoiul negru al vecinilor a mai rămas doar... hai lasă, că poate mă citesc şi copiii şi n-are sens să-i terorizez, şi-aşa e viaţa grea şi criza economică mondială nu ne dă pace, e suficient...
 
Bun. Deci. Unde rămăsesem? Ah, la mine, Eva şi avion. Vabboh, zic să trecem şi peste asta că ştiu că încep să devin repetitivă, plicticoasă, ba chiar enervantă. Şi propun să trecem sub tăcere şi faptul că la 12 noaptea, încă aşteptam, împreună cu toţi ceilalţi pasageri, să ne sosească bagajele pe aeroportul Fiumicino, că deh... când Dumnezeu decide că suntem ghinionişti, şi zic GHINIONIŞTI, amici miei, e vai şi amar de cururile, mai mult sau mai puţin turtite, ale noastre! Viva Alitalia, comunque!
Michele, în tot timpul asta a reuşit să pună mâna pe broaştele care ţopăiau prin iarbă de parcă cineva le înfipsese un ardei iute undeva, ştiţi voi unde, profitând de faptul că Madame Kira era ocupată să înghită ultimul cm pătrat de capac de plastic, apoi să le introducă într-un alt vas de plastic, după care să le lase în dormitorul meu şi-al fetei de data asta, că deh... soţul e artist dar nu e mitocan şi trebuia să se suie în maşină, să accelereze şi să ajungă la aeroport să ne preia, mai bătrâne cu un veac, desigur.
 
Aşa şi?... iar o să mă întrebaţi.
Să nu v-aud. Să nu îndrăzniţi, mai întrebaţi-mă o dată "Unde e problema?" şi jur că vă muşc pe toţi de ureche ca Hannibal Lecter, în Tăcerea mieilor.
Habar n-am datorită cărui desen cosmic, broaştele din lac îşi dau întâlniri misterioase la cele mai ciudate ore în toiul nopţii. Fapt e că pe la ora 3-3.30 a.m., hidoasele din baltă încep să urle oac-oac-oac-oac şi ca să punem bomboana pe colivă, la câteva secunde, răspund şi cele din camera mea, situate la nici 30 de centimetri distanţă de urechea subsemnatei.
Deschide-te, Cerule. Puteam să jur. S-au dus pe apa sâmbetei cele câteva ore rămase de somn. Mi-am pus mâna pe piept şi mi-am zis în gând, cu ochii beliţi către tavan: "Să-ţi bagi p'..., ce FERICITĂ SUNT CĂ M-AM ÎNTORS ACASĂ! Nedelea, nu scuipa. Respiră profund, numără până la 10 şi dacă nu-ţi trece asta e, scuipă, în puii mei, ce mai contează!"
 
Bejenaru, un prieten, susţine că am fost capabilă să-i opresc potopul de ploaie din grădină, cu puterea minţii. Cică a deschis uşa, când i-am poruncit s-o facă, şi l-a orbit soarele, atât era de puternic.
Zic, ia să mai încerc o dată. Am închis ochii, mi-am strâmbat buzele, m-am scremut cât de tare am putut, am băgat la înaintare şi vreo 3-4 abracadabra şi ciuciu. Reuşesc să gonesc furtuna de dragul lui Bejenaru, şi mai ales al vrăbiuţelor sale, dar nicidecum să le fac să tacă pe broaştele astea. N-o să le iert. Ştiu că nu-i frumos şi creştin să urăşti dar rămân la convingerea că cea mai bună răzbunare e.... răzbunarea. Mâine seară gătesc mămăligă. Şi ţi le prăjesc în tigaie pe nenorocitele astea două, Michele, de nu se văd!!!
 
Pe la 5 dimineaţa au tăcut ca printr-o magie. Închid ochii nu înainte de a-mi aminti vorbele mamei mele înainte să plec din Bucureşti: "Mămică, să fii atentă. Am văzut la televizor că astrele au pata pusă pe zodia Peştilor şi a Racilor."
"Şi cât durează?"
"Eeeh, câteva zile..."
"Câte??"
"Vreo 3-4. Sper... nu ştiu, că nu sunt astroloagă!"
 
O fi vina lor, deci? Nooo, io nu cred în aşa ceva. După părerea mea Kira e responsabilă. Sau broaştele?
Între timp afară s-a luminat şi acum au început să ciripească toate păsările, frate. Întorc capul şi-o privesc pe Eva care doarme dusă cu un surâs tâmp imprimat pe faţă. Şi mă loveşte revelaţia: "E vina ta! Cum de n-am înţeles până acum? Peştoaica din mine şi racul din tac' tu au toate planetele împotrivă de când te-ai născut matale, Eva! îţi zic eu. Eşti singura din casa asta care n-are probleme. Niciodată. Păi da, n-ai! Că tu ştii doar să le creezi! Mmmh... hai că dorm puţin şi mâine găsesc eu ceva să mă răzbun pe tine. Mmmh... cum aş putea să te necăjesc?... mmmh, am găsit, am găsit, ştiu! Aaah, abia aştept să te enervez!"
Am adormit în sfârşit şi eu cu surâsul pe buze.