Cum e să fii premia(n)t?

Întrebarea tinerilor mei colegi este legitimă, pentru că, în piramida lui A. Maslow, recunoaşterea socială este imediat la vârf, după relaţia cu sacrul. Nu sunt un răsfăţat al premiilor în profesie, totuşi: spre pildă, n-am luat nici un premiu la vreo anuală sau bienală de arhitectură, nici măcar la secţiunea de carte, unde susţin că am o brumă de competenţă. Pe urmă, pe cale de consecinţă românească, dacă scrii n-ai cum să fii bun (şi) la proiectare, căci asta ar fi conversa afirmaţiei: arhitectul proiectează - scriitorul scrie.

Dar să nu fiu cârtitor. Am avut porţia mea de recunoaştere, afară mai mult decât înăuntru - căci nimeni nu-i profet în ţara lui; de pildă, nu am avut nicio cronică la cartea mea Spaţiu sacru (Cluj: Dacia, 2000), în vreme ce versiunea americană a cărţii (Sacred space, Etna, CA: CTOS Press, 2003) a avut patru recenzii. Însă am câştigat, cu o echipă foarte tare de tineri colegi, concursul naţional din 2002 pentru Catedrala Patriarhală. Tactica noastră a fost următoarea: fiind în două faze, ştiam că, la prima fază, juriul va fi segregat: preoţii de-o parte, arhitecţii de partea opusă (asta este o eroare şi de o parte şi de cealaltă, dar nu am loc să detaliez aici). Prin urmare, am propus un proiect care să nu-i antagonizeze nici pe unii, nici pe ceilalţi şi am mizat corect. În a doua fază, însă, am apăsat până la podea pedala de acceleraţie, carosând obiectul din nou: a fost strategia câştigătoare. Ca şi la diplome, care sunt o repetiţie cu costume a unui concurs, trebuie nu numai să faci un proiect, ci să şi elaborezi o strategie de competiţie, de marketing, în funcţie de expectanţa membrilor juriului, acolo unde se pot şti membrii acestuia dinainte. Unii fac un statement, o demonstraţie de virtuozitate, propunând proiecte cu neputinţă de acceptat, dar care pot contribui la reconfigurarea discursului arhitectural. Mă gândesc, de pildă, la proiectul lui Adolf Loos pentru Chicago Tribune Tower Competition, sau al lui Le Corbusier pentru Palatul Naţiunilor, descalificat pentru un cusur formal (tuşul folosit); în fapt - pentru modernitatea lui; sau al dlui Dorin Ştefan pentru catedrală, în 2002.

Noi am vrut mai puţin: să câştigăm.

Al doilea moment a fost recent, pe 12 mai 2013 primind, în ambianţa Castelului Peleş, titlul de Cavaler al Ordinului Coroana României. Onoarea care mi s-a făcut mă obligă mai mult decât mă recompensează. Asta pentru că brevetul, semnat olograf de Majestatea Sa, Regele Mihai I, vorbeşte şi despre împliniri viitoare. Cu alte cuvinte, ordinul indică, pesemne, reuşite trecute, aşa cum s-a întâmplat la toată lumea decorată atunci, dar mă şi creditează. Mă obligă să termin ce-am început, dar şi ce n-am început încă. Nu e uşor. Altfel, fireşte că am fost emoţionat: palatul, solemnitatea, imnul regal, prezenţa Alteţelor Lor Regale (dar şi a soţiei mele, venită special din străinătate pentru acest eveniment) şi chiar absenţa Regelui - toate au contribuit la starea de spirit specială.

Vârsta mă obligă să joc rol de înţelept şi să dau sfaturi: urmăriţi performanţa în raport cu propria şlefuire. Voi vă sunteţi vouă înşivă singurul proiect valid. Cu alte cuvinte, deveniţi cea mai bună - profesional, moral, intelectual - dintre fiinţele umane potenţiale care vă poartă numele. Obţinând performanţa, nu vă lăsaţi păcăliţi de eventuale recunoaşteri, ca şi de absenţa acestora. Smeriţi-vă mai ales când sunteţi, cum se spune, pe culmile gloriei celei mai deşarte: când vreun imperator sau general primea cinstea unui triumf la Roma, persoana care îi ţinea coroana, din spatele său, aflat pe acelaşi car de luptă ca şi învingătorul, avea şi sarcina, ingrată până la un punct, de a-i şopti la ureche din vreme în vreme: Aminteşte-ţi că eşti muritor!

Şi, din vreme în vreme, citiţi din Ecleziast: Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune. Şi celor care citesc şi celor care nu citesc, li se citeşte, oricum, la îngropare. Dar nu abandonaţi, căci scopul este să ajungeţi oameni îmbunătăţiţi.