Muzica poate fi ascultată şi altfel

Vlaicu Golcea este muzician şi sound designer. A creat muzică pentru film, muzică de dans şi performance, şi, nu în ultimul rînd, muzică de teatru. Are în palmares distincţii importante, printre care şi un premiu UNITER. A susţinut concerte în ţară şi în străinătate, implicîndu-se şi în zona multimedia / instalaţii.
L-am întîlnit pe Vlaicu Golcea la Tîrgu-Mureş, în timpul repetiţiilor la un spectacol al Teatrului Naţional, şi am înregistrat acest interviu într-o cabină de lîngă sala Parking, cel mai nou spaţiu de joc al acestui teatru.
Citiţi mai jos despre albumul Noire de Bucureşti, teatru, colaborări de succes şi cel mai recent spectacol care are pe coloana sonoră semnătura lui Vlaicu Golcea.
 
Anda Cadariu: Domnule Vlaicu Golcea, ieri am descărcat gratuit de pe site-ul vlaicugolcea.ro cel mai recent album pe care l-aţi înregistrat, Noire de Bucureşti. Nu e jazzy deloc, iar piesa mea preferată e Kebab Mioriţa. Cît a durat pînă să ajungeţi cu acest album în studio?
Vlaicu Golcea: În zilele noastre, "studioul" este la mine acasă, aşa că este produs integral - cum se zice în lumea muzicienilor care fac muzică electronică - in the box, adică totul este într-o "cutie" - care este calculatorul personal. E un album la care mă gîndesc de mult timp, dar practic l-am făcut în vreo două luni, înainte de Crăciun. Şi am decis să-l pun la dispoziţia celor care doresc să-l asculte, undeva... tot aşa, în jurul Anului Nou. Cred că sintetizează cam ceea ce-mi doresc eu să aud şi să exprim în zilele astea în felul în care îmi place mie. Şi ce este interesant - din punctul meu de vedere, bineînţeles - , sînt cîteva colaborări. Tocmai aţi spus că Kebab Mioriţa v-a plăcut - este împreună cu Marta Hristea, cu care colaborez de mult timp. Mai am colaboratori - prieteni vechi - Rudy Teianu, care întîmplător este şi soţia mea, Tavi Scurtu - baterist din Timişoara cu care cînt de mulţi ani şi Daniel Ivaşcu, percuţionist cu care iarăşi colaborez de mult timp.
 
A. C.: Apropo de colaborări - aţi lucrat în trecut cu artişti extrem de diferiţi, de la Sorin Romanescu la Norzeatic şi Khidja. Asta spune multe şi despre muzica dumneavoastră, care acoperă mai multe genuri. Cum aţi evoluat? De unde-aţi plecat ca să ajungeţi la acest album, Noire de Bucureşti?
V. G.: Am plecat de la constatarea - pe cînd aveam cam optsprezece ani - că-mi place muzica. Şi am făcut o turnură destul de drastică, în sensul că ar fi trebuit să devin chimist. M-am hotărît să fac jazz, am dat la Conservator, am terminat secţia de jazz. În interiorul secţiei mi-am schimbat focusul de la chitară la bas, apoi la contrabas, am cîntat la contrabas vreo treisprezece-paisprezece ani. Între timp am descoperit computerul şi compoziţia, şi, cumva, toate lucrurile s-au morfat în zona pe care astăzi o practic cel mai mult, şi anume compoziţia pentru muzică de scenă. Descoperind muzica de scenă, am descoperit un univers de care nu ştiam ca muzician de jazz şi ca muzician care face muzică pe scenă, în timp real. Asta m-a interesat de cînd am început să fac muzică: ce înseamnă muzica şi de ce un sunet poate să însemne pentru cineva ceva şi pentru altcineva cu totul altceva, şi am descoperit asta la muzica de scenă. Muzica poate fi ascultată şi altfel. În momentul în care muzica trece din planul întîi - cum este în cazul unui concert - în plan secund - să-i spunem -, deci este o artă conexă a întregului act sincretic care este un spectacol, ea capătă cu totul şi cu totul alte valori. Se face într-un anumit fel; ce-am descoperit ulterior este faptul că muzica de dans, muzica de film, muzica de film documentar şi muzica de teatru au cu totul alte coordonate. Trebuie să "apeşi pe alte butoane" ca să iasă ceva în zona în care doreşti s-o foloseşti. Cam acesta este focusul meu în muzică, este mai mult decît un mijloc de expresie, este o căutare îndelungată şi extrem de diversă a ceea ce înseamnă sunetul şi cum poţi să exprimi anumite emoţii cu un anumit set de sunete. Asta are şi repercusiuni, în sensul că sînt sigur că din tot ceea ce fac eu, lucrurile sînt atît de diferite încît nu ştiu dacă poţi să pui degetul pe ceva şi să zici dacă este compus de mine. Iar cei care doresc să testeze acest lucru pot să descarce de pe site-ul meu de la diverse colaborări, unele dintre ele inedite - şi aici mă refer la cele cu regizorul Radu Afrim, care cîntă trei piese după Anton Pann -, pînă la colaborări cu diverşi artisti, muzicieni sau actori, şi pînă la a descărca o parte din coloanele sonore ale producţiilor la care am lucrat.
 
A.C.: Presupun că ştiţi tot ce mişcă în muzica de calitate românească şi internaţională. Aveţi vreo recomandare? Aţi descoperit recent vreun artist care să vă inspire? Bănuiesc că lista e lungă...
V. G.: Da, şi începe cu un "nu". Nu ştiu chiar tot ce mişcă, şi cu siguranţă nu prea ştiu muzica românească. În ultimii doi-trei ani am lucrat extrem de mult, şi, pe plan personal... - desigur că asta nu interesează pe nimeni, dar am foarte puţin timp şi din cauza asta nu sînt pus la punct chiar la zi. Am alte priorităţi acuma, încerc să mă focalizez pe ceea ce-mi doresc eu să fac şi pe căutările mele, dar există tone - după cum aţi spus - de muzici bune - asta este partea frumoasă a secolului XXI, faptul că muzica a devenit accesibilă (uneori prea accesibilă - asta ar fi partea rea). Dar sînt un ascultător de foarte multe genuri muzicale, deci n-aş putea să dau doar cîteva nume - lista ar fi foarte mare.
 
A. C.: Cum se împacă jazz-ul cu sound design-ul?
V. G. : Simplu: nu se împacă. Sînt două chestii absolut diferite. Personal, m-am oprit din a cînta jazz acum cîţiva ani...
 
A. C.: De ce?
V. G.: Pentru că după o analiză extrem de sinceră pe care mi-am făcut-o, mi-am dat seama că e o muzică în care nu mă pot exprima liber. Este o opinie extrem de personală şi extrem de subiectivă, dar jazz-ul mi se pare, ca orice alt curent mare din istoria muzicii, o muzică ce are o ştampilă extrem de clară, şi anume o ştampilă socio-istorico-politică foarte bine conturată. Practic, este muzica comunităţii de afro-americani, şi muzica de jazz se confundă, unu la unu, cu istoria comunităţii în State. De la inceputurile lui (ragtime, New Orleans) pînă la free jazz (care coincide cu perioada anilor '60-'70 în care s-au făcut primii paşi). Din punctul meu de vedere, pe lîngă cuceririle muzicale, în istoria acestei muzici se reflectă si strigătele disperate ale unei mari nedreptăţi, care, uşor-uşor, şi cu preţuri foarte grele, a început să fie înlăturată, şi această comunitate să-şi recîştige dreptul la libertatea personală.
Asta este o chestie. În al doilea rînd, cred că muzica de jazz n-are cum să nu ţină cont de nişte atuuri şi nişte date genetice pe care eu, ca un bucureştean din Sud-Estul Europei n-am cum să le ating la modul cel mai profund. Mi se pare la fel de "inedit" să cînt o muzică ca jazz-ul, care vine din State, ca şi cum aş vedea un japonez care cîntă muzică din Maramureş - şi cu siguranţă că n-o va face la fel de bine cum o face un maramureşean. Extrapolînd, fiecare gen din muzica pop - ca s-o luăm aşa - a apărut strict din raţiuni socio-politice. De la muzica disco, la muzica punk, rock, toate acestea n-au fost numai nişte căutări muzicale, ci o expresie absolut firească a unei generaţii care era nemulţumită de ceva din punct de vedere social. Această muzică a apărut ca urmare a unor tendinţe care erau înăbuşite. Şi-atunci... mă tot întreb ce-ar putea însemna muzica de azi, o muzică care să fie atît de proaspătă cum au fost curentele anterioare. Observ că în ultimii ani retrăim - într-o calitate mai bună a muzicii şi imaginii - muzica anilor trecuţi. Sînt tot felul de reveniri stilistice - pînă mai deunăzi era la modă bossa nova, după care a reînceput muzica italo-disco din anii '80, acuma sîntem în anii '90. Îmi pare rău, cumva, mi se pare că lucrurile ar trebui să meargă un pic mai departe, şi mă întreb de ce nu se întîmplă asta. Vorbind în termenii cei mai generali, bine-nţeles. Cred că este o profundă criză de identitate care se reflectă şi în muzică.
 
A. C.: Lucraţi cu mulţi regizori de teatru importanţi, care sînt pe val acum. Ce v-a făcut să vă apropiaţi de teatru? Cum aţi ajuns să lucraţi cu aceşti regizori?
V. G.: A început cu Radu Afrim...
 
A. C.: ... împreună cu care aţi înregistrat acele piese...
V. G.: Da, şi cu care mă tot întîlneam pe la Green Hours, care este, după părerea mea, una dintre cele mai importante instituţii ale artei underground din România - nu exagerez, pentru că acolo s-a făcut pentru prima dată şi teatru, şi muzică, şi chiar este un stindard al artei făcute de tineri, fără compromisuri, de nici un fel - şi... mă duceam pe la piesele lui Radu la Green, el venea pe la concerte, ne-am întîlnit într-o zi frumoasă şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu el la Cluj, şi asta a fost prima noastră colaborare. Am făcut Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Şi, uşor-uşor, am început să fac teatru, apoi am cunoscut alţi regizori, şi, fără să-mi dau seama, am ajuns să fac peste cincizeci de coloane sonore la producţii în ţară.
Cum colaborez? Nu ştiu. Accept o parte din invitaţiile care mi se fac. Şi mi se pare extrem de interesant - atunci cînd ai cu cine - să te imersezi într-o viziune, care este cea regizorală, şi să fii translatorul pe partea de sunet al intenţiilor regizorale - pentru că e un lucru extrem de dificil. Mi s-ar părea mult mai simplu ca regizorii să-şi facă singuri muzica, poate şi scenografii ar avea aceeaşi părere. La fel ca şi fotbalul, muzica este un subiect la care se pricepe toată lumea. Şi-atunci, e foarte greu... Din păcate, sau din fericire, cine ştie, această traducere a unui gînd din cuvînt în muzică nu este deloc uşor de făcut. Este foarte greu pentru un om care nu ştie un limbaj muzical să-şi exprime ideile, şi-atunci este o sarcină dificilă dar cîteodată extrem de frumoasă să pot cumva să dau o imagine sonoră a unei părţi din viziunea unui regizor care nu însemnă joc actoricesc, care nu înseamnă textură fizică - cum este scenografia - deci să intervin pe un alt nivel şi să fac ceva ca să întregesc sentimentul cu care regizorul îşi doreşte ca spectatorul să plece acasă.
 
A. C.: Ştiu că tot teatrul v-a adus acum la Tîrgu-Mureş. La ce lucraţi aici?
V. G.: Lucrez cu Radu Nica la un text care se numeşte Contra iubirii. Venind înspre Tîrgu-Mureş chiar mi-am dat seama că este unul dintre locurile în care vin cu extrem de mare plăcere, pentru că la toate nivelele am întîmpinat aici oameni deschişi, şi sînt foarte ataşat de actorii şi de operatorii de sunet care mi-au devenit între timp prieteni - atît cei de la secţia română, cît şi cei de la secţia maghiară - pentru că am colaborat şi cu ei. Am venit cu un sentiment benign din start, care s-a întregit cînd am văzut spaţiul scenic creat de Cristina Milea, care mi se pare extraordinar, şi acuma, cînd sîntem pe ultimele cîteva sute de metri, întrezăresc că va fi un spectacol extrem de bun şi extrem de consistent, care o să aibă o expresie artistică de care cred că spectatorii din Mureş au nevoie. Adică o să fie un pic altfel, ceea ce mi se pare extrem de sănătos. Cred că pentru sănătatea mintală culturală contează enorm să vezi lucruri diferite, un alt tip de teatru, şi un alt tip de punere în expresie a unei problematici care e veche de cînd lumea - şi anume iubirea. Sînt actori extrem de buni, şi cred că datorită lui Radu şi datorită Cristinei sînt puşi într-o lumină cu care publicul de aici nu e obişnuit.
 
A. C.: Mulţumesc, domnule Vlaicu Golcea, pentru această întîlnire!