Dincolo de Persona - Printre lacrimi de copil, Maia

Dincolo de Persona este liniştită, cu ochii pe jumătate deschişi, cu ochii pe jumătate veseli, iar în adâncul ei mocneşte un mic vulcan în aşteptare. Pe cît de vocală poate fi simţită, pe cît de mult îmi rămâne încă în ureche glasul ei după ce o aud, pe atât de dispusă să asculte şi să tacă am descoperit-o a fi. Maternitatea pare să fi fost inventată, în una dintre părţile sale, de Maia. Copilăria pare să fi fost inventată, în una dintre părţile sale, de Maia. Lacrimile par a fi inventate, în căderea lor, de Maia. Cuvintele se înghesuie afară din ea, le struneşte, le culeg, le provoc, le spune pe jumătate şi mă lasă, mă chinuie şi, recunosc, mă face curioasă să o intuiesc. Aş fi tentată să-i pun liniuţe de dialog în discurs. Să ştiu că acum scriu de la capăt, că mi-e clar, că pot să o urmăresc logic, dar e doar o iluzie că aş putea să ordonez emoţiile care se nasc. Nu se sfârşeşte, vibrează continuu şi sentimentul e că rup o ţesătură completă dacă aş bucăţăli-o cu "punct. de la capăt". Aş vrea să scriu o carte de 10 pagini despre ea, din posibilele 1.000 înregistrate cu Maia. Atunci aş fi convinsă că am înţeles-o (dar doar în parte) şi că mi-ar plăcea să continui să ne jucăm de-a adevărul pentru încă o vreme.


Iuliana Iustina Stănculescu: Ideea acestui interviu este să discutăm cu dumneavoastră, cea de Dincolo de Persona, dincolo de personaj sau de orice rol...
Maia Morgenstern: Răspunsul este nu, nu se poate. Nu vom putea face lucrul acesta. Cu toată sinceritatea, vă spun. N-o să putem face asta. (Face o scurtă pauză şi apoi spune:) Mai departe...

I.I.S.: Dincolo de personaj, a fost înainte un copil în familie, o poveste în copilărie. Pe noi ne interesează acest lucru despre dumneavoastră. Ne interesează să ştim cum au ajuns oamenii mari, oameni mari.
M.M.: Bine! Să încercăm... Să începem aşa: zilele trecute, în drum spre repetiţie... , încă o paranteză: Noi ne aflăm acum, în Sala 99, unde tocmai am ieşit dintr-o repetiţie. Suntem într-un proiect pe care îl facem, pur şi simplu, de amorul artei, sperînd ca noi să găsim ce e mai bun, ce e mai adevărat, ce e mai sincer, ce e mai interesant, ce e mai general, dar noi nu ştim ce finalitate va avea, pentru că noi nu ştim că la teatrul cutare se va face cutare şi o să se întîmple cutare... Asta am vrea noi. De ce? Pentru că ne interesează Harold Pinter şi aşa mai departe... O facem pentru noi, dar: O facem pentru noi, nu mă obligă altceva decît dorinţa de a face. Şi e teribil de complicat... Nu mai e corvoada, nu mai e obligativitatea, te mai superi pe tine şi pe ceilalţi, dar nu mai vin şi am terminat... Nu mă obligă nimeni... Ba te obligă!

I.I.S.: Cine?
M.M.: Te obligă conştiinţa ta... Nici nu-ţi explici bine ce... Ambiţia ta. Motivaţia pentru care ai pornit la drumul acesta.
Revenim... (şi închidem paranteza) Veneam noi tropăind la repetiţie, prin şantier şi, mă întreabă un domn portar care, bineînţeles, îşi vede de meseria dumnealui: "Dumneavoastră mergeţi la şantier?", "Nu, merg la sala de teatru.", "Ce teatru?". Bun... Şi mă abordează o doamnă: "Bună ziua!". Răspund cu "Bună ziua!". "Nu-ţi mai aminteşti de mine, Maia?"... (Stai să vezi acuma, că nu mai ştiu eu în ce troleibuz ne-om fi întîlnit). Recunosc sincer că nu. Omoară-mă că nu. Şi atunci a început să-mi reamintească, povestindu-mi despre mine că ne-am cunoscut cîndva, într-o vacanţă, în vremuri pe care le şi uit. La 3, 4 ani, 5 ani. Ea fiind puţin mai mare decât mine. Amintindu-mi că eram un copil care plângeam enorm... Foarte mult. Le stricam vacanţele tuturor, mai pe scurt. Expresia unei hipersensibilităţi, a unei nefericiri, a unei ambiţii, a unui orgoliu... nu ştiu ce.

I.I.S.: Aţi fost copil unic?
M.M.: Da! Şi a venit barza târziu.

I.I.S.: Mai mult sau mai puţin important acest lucru acest lucru...
M.M.: Ba da. Ştiu eu? Nu ştiu...

I.I.S.: Primul copil este tratat diferit faţă de ultimul copil, din perspectiva emoţiei investite ca mamă?
M.M.: Nu! Am fost (sunt) mai disperată şi mai speriată de bombe la ultimul copil decât la primul. Deşi am fost speriată şi extrem de mămoasă, extrem de grijulie şi de panicată. Asta poate că am moştenit-o din familie.... Cine ştie? Hiper-mamă, hiper-protectoare.

I.I.S.: Cine era aşa din familie?
M.M.: Mama.

I.I.S.: Mama, bunica, străbunica şi tot aşa?
M.M.: Bunica a avut patru copii.

I.I.S.: Bunica maternă?
M.M.: Da. Mama m-a avut numai pe mine. Părinţii mei au şi traversat războiul de-adevăratelea. Războiul este considerat un subiect de filme, la care strâmbăm din nas sau care nu ne place.... Ei l-au trăit! Nu l-au trăit în metaforă. Din păcate, decurg şi acum războaie dar suntem departe. Chiar dacă am trăit cu toţii războiul din Iugoslavia, acela a fost la o zvârlitură de băţ. Nu l-am trăit noi. Noi, nu l-am trăit...

I.I.S.: Dar este un război interior, în fiecare dintre noi?
M.M.: Nu ştiu. Este?

I.I.S.: Nu ştiu. Este?
M.M.: Dacă spunem "fiecare"... Să ştiţi chiar şi dumneavoastră, psihologii... (face o scurtă pauză)

I.I.S.: Aşa e. Noi facem foarte multă analiză personală după ce terminăm facultatea, ani de zile, pentru a ne pregăti să intrăm în cabinet cu pacienţii noştri.
M.M.: Da. Cred. Îl citesc pe Yalom (n.r. Irvin D. Yalom, autor). Aşa că mai înţeleg.

I.I.S.: Minciuni de canapea, Plînsul lui Nietzsche (n.r. volume de Irvin D. Yalom)?
M.M.: Da. Şi Mama şi sensul vieţii (n.r. volum de Irvin D. Yalom)...


I.I.S.: Ca actor este greu să interacţionezi cu paleta aceasta infinită de stări? Îmi imaginez că treceţi de la furie la bucurie, la ruşine, la teamă...
M.M.: Da, dar este extrem de interesant... este purificator. Cauţi în dialogul de pe scenă emoţii, stări, punţi, gânduri care ne conduc. Depăşim blocaje.

I.I.S.: V-am văzut în câteva producţii, nu aş spune multe sau puţine, pentru că ştiu că aţi făcut foarte multe roluri. Dar de fiecare dată când v-am văzut, am avut sentimentul, ca simplu spectator, că sunteţi emoţie pură. Şi raţiune pură.
M.M.: Da, cred că da. Nu mă feresc deloc... Nu o iau ca pe o jignire, ca pe o lipsă de compliment dacă mi-ar spune cineva că sunt doar emoţie pură sau raţiune pură. Nu sunt numai raţiune sau numai sentiment, instinct, trăiri.

I.I.S.: Am vrut să spun că am avut sentimentul paradoxal, ceea ce cred că nu pot să întâlnesc în realitate, a unui om aproape complet. Şi mă sperie lucrul acesta. Într-un moment aţi fost emoţie pură iar în altul raţiune pură. În general, nu poţi să fii pentru că ar însemna să fii complet, perfect. Dar în schimb poţi să fii din fiecare câte puţin.
M.M.: Dar ce bine că nu poţi. Probabil că nu aş mai căuta nimic.... Nu mai cauţi nimic când eşti perfect. Te rostogoleşti ca o bilă. Aşa, la colţuri, te şlefuieşti, te mai şlefuiesc alţii... De exemplu, am jucat într-un spectacol unde mi s-a propus un text psihologic, Psihoză, al autoarei Sarah Kane. Când am citit textul, atât în română cât şi în engleză, nu înţelegeam nimic. Nu vorbesc despre filonul ascuns. Nu înţelegeam nici măcar unde este subiectul, predicatul, unde începe propoziţia sau unde se termină.

I.I.S.: Nu avea logică?
M.M.: Nici un fel de logică! Adică, de ce să jucăm noi piesa asta? Şi apoi, încet, extrem de încet şi mai ales în timp şi spaţiu, am înţeles multă vreme pe urmă şi mi s-a spart mintea şi sufletul în bucăţi (La un moment dat că sunt singură, că am prieten, că nu ştiu ce; când îi spune aia, când îi spune doctoriţa, când se sinucide, că nu se sinucide. Când o caută sau când o duc la spital). Încet, încet. Că nu înţelegeam nimic la început. La început era acolo un scor de 193. Târziu, apoi am aflat, am luat notă că acesta este un test în psihiatrie, psihologie, ca să verifice bolile de memorie sau alte boli. Este un test.

I.I.S.: Este o scală clinică.
M.M.: Păi să ştie actorul că să înveţe şi lucrurile astea... Să afle şi lucrurile acestea.

I.I.S.: Se aşteaptă lumea de la dumneavoastră inclusiv, să ştiţi şi asta?
M.M.: Eu mă aştept... De ce acceptăm să interpretăm ceva ce nu înţelegem? Asta e ruşine. Adică, cum? Mă lupt foarte tare, în mine şi în alţii, cu prejudecata "Lasă, bă, teatrul! Nu mai juca teatru!", cu sensul peiorativ dat acestei expresii.

I.I.S.: Joacă teatru....
M.M.: Da. "Haide domn'le mai lasă teatrul!". Joacă teatru înseamnă a minţi. Jocul de-a teatru este jocul de-a adevărul, nu de-a minciuna. Pe urmă ţi se spune "Ce faci domnule? Eşti fals! Nu este adevărat. Nu eşti singur. Nu joci bine". "Păi nu ai zis să joc teatru?" (supărându-se). Contradicţie între termeni. Glumesc acum. Însă, este un joc cu neadevărul. Când zicem că e bine. Adică ce este bine? Este bun la gust? Dincolo că mie îmi place acrul şi dumneavoastră vă place piperat, înseamnă că este ceva bun. Dincolo de mode şi că au spus cronicarii, criticii, că aşa este sau nu. Este ceva general, uman şi nu este nimic legat de spiritul gregar care să mă sperie aşa tare. Altele mă sperie tare. Dar de ce râdem toţi odată la o comedie? Că doar nu suntem toţi la fel.

I.I.S.: Probabil că acroşează din noi, ceva comun dintr-o istorie comună.
M.M.: În funcţie de educaţia pe care o primeşti de la societate... când îţi dă unul un şut în fund, reacţionezi cu un pumn în gură.... Mă apucă râsul pentru că este un mecanism pe dos decât cel cu care am fost învăţaţi, obişnuiţi şi crescuţi.

I.I.S.: Aţi fost un copil adaptat?
M.M.: Nuuuu! Cred că am avut doi părinţi îngeri. Cei mai, îngeri au fost! Nişte martiri, sfinţi că au putut să rabde aşa ceva.

I.I.S.: Ce?
M.M.: Copilul Maia!

I.I.S.: Cum era?
M.M.: Cum v-am spus: plângăcioasă... Păpuşi! Voiam păpuşi. Tatăl meu era un perfecţionist... un perfecţionist ce nu suporta ca mama să-i vorbească în ruseşte deşi mama a învăţat limba rusă de dragul lui. Evident, mama mai făcea şi greşeli. Limba maternă a tatălui meu a fost rusa deci, era perfect.... Nu o suporta pe mama să-i vorbească în rusă pentru că făcea greşeli ca orice începător şi îi spunea: "Te rog, până nu vorbeşti perfect rusă, mie să nu-mi vorbeşti".

I.I.S.: Săraca mama, se chinuia să-i dea un semn de dragoste în felul acesta.
M.M.: Evident. Dar mama nu a abandonat, nu s-a "brânzit". Mama e una din fiinţele extrem de rare care chiar a simţit, înţeles şi asumat sensul dragostei. Adică, dragostea nu e cu "sticlă la schimb". Eu iţi ofer zâmbetul, iar dacă tu nu îmi oferi zâmbetul, "hai la revedere, salut!", atunci nu te mai iubesc.
IIS; Nu este o stare interşanjabilă. O ai, este a ta.
M.M.: Avea atâta de dăruit, în special dragoste. Inteligenţă, înţelepciune, răbdare, umor.

(Sună telefonul doamnei Morgenstern. Promite că finalizează interviul în 20 de minute)

I.I.S.: Nu ştiu dacă ne vor ajunge 20 de minute să survolăm acest teritoriu. Să survolăm este una, dar să forăm?
M.M.: Nu ştiu cât vreau eu să forăm pentru un interviu ce va fi dat publicităţii. Asta cât mă las şi eu... sincer vorbesc. Nu sunt Maica Tereza...

I.I.S.: Aţi fost, cândva, o Maică.
M.M.: Într-o anumită zonă, cine ştie. Dar pentru că am atins această zonă, suntem extrem de vulnerabili şi extrem de uşor de rănit în măsura în care suntem dispuşi să ne lăsăm răniţi. Aici îndrăznesc să folosesc ca un scut, ca un remediu, ca un balsam, un dicton Mahatmei Gandhi: "Ne pot lua ăştia demnitatea numai în măsura în care suntem dispuşi să renunţăm la ea". Lesne de spus, dar, (asta am mai spus): există un muşchi al curajului, al lucrului cu tine însuţi. În ceea ce mă priveşte, spun glumind, acest muşchi al curajului este o metaforă, un banc. Chiar trebuie să lucrezi (general vorbind), chiar cred că trebuie să lucrezi. Acest fapt, a-ţi pierde demnitatea, de la tata citire, el nu l-a acceptat şi nici eu nu l-am înţeles şi nu l-am acceptat, dintr-un soi de comoditate, lene, poate de spaimă....

I.I.S.: Să fiţi curajoasă?
M.M.: Da. Dar mai ales mi-am impus să lucrez asupra mea însămi. Să-mi privesc limitele, să nu disper, să nu mă victimizez sau să mă complac.

I.I.S.: Dar ce este rău în asta? Să vă victimizaţi?
M.M.: Este foarte rău pentru mine pentru că... este simplu, te arunci aşa într-un fel de fântână fără fund şi te tot duci şi orice, eventual, te-ar trage (înapoi), refuzi şi mergi, altfel spus, cazi mai departe în propria mizerie sufletească. Dar este foarte comod! Din păcate, este o capcană sau o ispită.

I.I.S.: Îmi vin în minte două chestiuni şi o să încep în mod aleatoriu. Revenind la curaj, este o vorbă "Dumnezeu nu îţi dă curaj, ci îţi dă posibilitatea să fii curajos". Aţi avut posibilitatea să fiţi curajoasă?
M.M.: Da, este posibilitatea de a alege. Aşa o numesc eu, nu trebuie neapărat să o numiţi aşa. Da, de a alege. Am avut evident şi momente de laşitate pentru care imediat tendinţa a fost sau să bravez sau să mă victimizez. Cea din urmă este o altă dulce capcană. Aşa am putut intr-un anumit moment şi nu am putut altfel. Nu am avut resurse. Dacă nu ai o bază, o temelie la care să sapi. Să ai cât de cât turnul... Întâi sapă. Acesta este o metaforă care îmi vine acum în minte. Neapărat de săpat.

I.I.S.: Să faci fundaţia.
M.M.: Da, neapărat.

I.I.S.: Şi a doua chestiune pe care voiam să o zic... când vă văd, am sentimentul de Atena, ca zeiţă a înţelepciunii dar totodată o femeie frumoasă dincolo de faptul că m-ar putea bloca faptul că sunteţi o femeie deşteaptă. Vă văd o femeie frumoasă cumva şi totodată Atena, zeiţa înţelepciunii, dar şi foarte tristă. Ca şi cum aţi plânge în permanenţă.
M.M.: Este normal. Da, din copilărie cred că mi se trage. Nu v-am spus că le distrugeam acestora vacanţa, miorlăind tot timpul? (Rîzînd)

I.I.S.: Dar vă amintiţi de ce?
M.M.: Nu îmi amintesc de ce. Dar am o bănuială: voiam atenţie. Am o sinistră bănuială. Cred că voiam atenţie şi nu eram prea sigură de cum puteam obţine. Şi sigur miorlăind, atrăgeam atenţia. Nu e prea flatant ce vă spun eu acum, dar asta e!

I.I.S.: Dar acum? Acum aveţi parte de ea, de atenţia publicului şi a familiei.
M.M.: În timp am primit ceva, am învăţat ceva, s-a transferat ceva de la mama. Nu a fost învăţat ci s-a transferat de la mama, principiul conform căruia, am de unde pierde. Asta este o vorbă evreiască. În orice caz, este o vorbă a familiei noastre, a familiilor din partea părinţilor funcţiona cu precădere: am de unde pierde... Eşti atât de bogat! Se referea la bogăţie sufletească.

I.I.S.: Este adevărat şi în acelaşi timp nu cade în capcana de a vă numi o persoană lipsită de modestie. Simt că pe undeva sunteţi smerită, modestă altfel spus, un copil care se bagă sub masă.
M.M.: O să vă întristez pentru că... poate că nu, dar sper că dacă nu înţelegeţi, măcar să cântăriţi: eu nu cred în modestie. Nu cred că e... pot să fiu timidă, sunt timidă, am inhibiţii, am spaime care vin din cunoaşterea şi din lipsa din puterea de a accepta limite şi limite. Şi atunci parez, bravez şi dezvolt un fel de tumoră care să mascheze limita, însă modestia e.... Poate nu înţelegem amândouă acelaşi cod. Şi asta se poate. Modestia este virtutea mediocrilor.

I.I.S.: Dar la ce nu excelaţi? Sunteţi mediocră în ceva, în orice?
M.M.: Da! Pentru Dumnezeu! În gătit, în cusut, desenat - o mare durere şi o imensă durere! Pentru că sunt un om lucid, câtă luciditate, atâta dramă... cântat. Eh! Nu ţin neapărat să gătesc bine, nu ţin neapărat să cos bine dar asta e, treacă! Dar aş vrea să cânt!

I.I.S.: Pentru că aveţi o voce foarte impunătoare.
M.M.: Da, am avut o înregistrare cu Cabiria. Am ţinut să cânte ea un cântec Idish vechi la radio. Ea nu voia pentru că îi place altă muzică... Altă sfâşiere. "Cabiria, dar te asigur că e bine....". Până la urmă a înregistrat minunat şi regizorul a spus că trebuie să cânt şi eu, vocea mea împletindu-se cu a ei. Într-un final, i-am stricat cântecul fetei... Când am auzit....

I.I.S.: Ea ce a zis?
M.M.: "Nu-i nimic mamă. Nu-i nimic. Am şi eu înregistrată singură vocea...". Mă consola.

I.I.S.: Cu cine seamănă fetiţa? Prima.
M.M.: Cred că seamănă cu mine. A doua e clonată.

I.I.S.: Maia. Eva şi Ana, nu?
M.M.: Da, pe prima o cheamă Eva Leia Cabiria, Cabiria îi spunem. Şi Ana Isadora.

I.I.S.: Şi care este mai Maia?
M.M.: A doua este clonată. Prima seamănă, rimează cu mine. Isadora este clonată cu mine.

I.I.S.: Ce vârste au?
M.M.: 13 şi 9 ani.

I.I.S.: 13 şi 9... Cum sunteţi ca mamă?
M.M.: Inegală.

I.I.S.: Cu suişuri şi coborîşuri?
M.M.: Cum aţi ghicit? (rîzînd)

I.I.S.: Din moment ce aţi spus inegală... (zîmbesc)
M.M.: Evident.... Ocupată. Şi cu asta am dat jos orice principii... şi nu mă motivez, nu mă scuz, nu mă sustrag. Atât de ocupată încât sacrific, timpul pentru copii iar pentru asta nu există scuze. Pentru asta... gata.

I.I.S.: Chiar şi în momentul acesta faceţi un sacrificiu, simt lucrul acesta. Dar mă gândesc că sunt alţi copii care vor citi lucrul acesta şi or să crească frumos.
M.M.: Sper.


I.I.S.: Acesta este tot un fel de hrană.
M.M.: Sper... Oricum fetiţa cea mică nu mă iartă pentru chestia asta.

I.I.S.: Spune mereu?
M.M.: Nu spune asta. Spune "Unde pleci astăzi?"

I.I.S.: Săraca.... Vă ţine program? Vă ţine agenda?
M.M.: Nu, nu. Spune: "Du-te! Pleacă liniştită." Şi apoi spune: "Unde pleci?" De abia am intrat în casă, este 11 noaptea. Ea tot întreabă: "Dar unde pleci? ". Asta e! Mi-am făcut-o cu mâna mea.

I.I.S.: Este adevărat, dar este o bucurie şi asta!?
M.M.: Nu, nu e. Este spin în suflet. Şi asta e. Cum e călătorie în lună. Ţineţi minte? Acum a apărut şi filmul, altfel uitasem. Cu racheta aia înfiptă în lună. Ţine-ţi minte imaginea?

I.I.S.: Ce este spinul?
M.M.: Reproşul acesta şi conştienţa faptului că sacrific timpul copiilor.

I.I.S.: Dar faceţi ceva cu ele? O activitate să spunem....
M.M.: Da, da, dar acum aud: "Mulţumim dar acum vrem altceva." Într-un fel se plăteşte tot.

I.I.S.: Este adevărat. Dar, ce să-i faci? Sunteţi de apreciat pentru că aţi îmbinat peste 100 de roluri cu 3 copii. Sunt oameni care nu reuşesc să facă nici 10 roluri cu un copil.
M.M.: Am fost ajutată foarte mult. Copiii mi i-am crescut cu bone. A fost mama care l-a crescut pe Tudor, părinţii mei au avut grijă de el. Că i-am luat cu mine, că i-am târât peste tot, este altceva. Acesta este adevărul. Nu are rost să prezentăm o imagine edulcorată. Sunt profund recunoscătoare ideii de ajutor în creşterea copiilor. Nu este idealul. Vedeţi Livada de vişini. Se schimbă modele. regimurile sociale. Peter Trofimov ba este sincer, ba este caraghios... se schimbă. Ba este ridicol prezentat, ba este absurd. Liubov Andreevna este personajul plin de dragoste. Este o nesimţită şi o egoistă. Un monstru! După ce că îi moare un copil înecat (nu de scarlatină) şi ea ce face? Fuge în străinătate cu un alt bărbat. Ce mamă e asta? Domnule, nu ne apucăm să judecăm... Ba da, ne apucăm să judecăm. În numele iubirii....

I.I.S.: Şi cum vă împăcaţi cu astfel de personaje?
M.M.: Este foarte greu. Trebuie să lupt şi cu prejudecata, cu mentalitatea noastră, a tuturor. E superbă, e bună, e caldă, e tandră, e plină de iubire.... Băi, este o nesimţită! Până la urmă cum livrăm, cum transmitem sau cum sugerăm mesajul? Răul, cel din noi şi din alţii, trebuie neapărat prezentat cu coarne şi negru, cu urlete sau poate să fie sublim? M-a întrebat o dată cineva cum de suport filmele de groază. Care este limita pe care o suport? Şi i-am răspuns: "Suport orice, dar cu sonorul la minim".