Fragila condiţie a frumuseţii umane

Era aproape ora două, când soarele devine insuportabil de cald şi când briza mării se împiedică de toropeala din aer şi lasă toropeala să-şi facă damblaua. Am văzut-o pe strada principală, nu ştiu de unde venea, nu părea să vină din mare, ca o sirenă, nici de pe plajă, plaja fiind pustie atunci, nici dinspre căsuţe, poate doar dinspre corturi, dar nu ţin minte cu exactitate. Avea cel mult şaptişpe ani, dar arăta ca de paişpe. Era roşcată, un roşcat spălăcit, artificial, adolescentin, o nuanţă ieftină de chioşc, cu amoniac, aplicată acum câteva săptămâni, cu părul ondulat de apa mării. În jurul ochilor verzi-maritimi avea nişte contururi negre, şterse neintenţionat. În ochii ei erau marea şi petrecerea din seara precedentă.

Lângă ea erau alte două fete, croite pe acelaşi calapod, dar cu mai puţin farmec. Ea, în schimb, era Lolita, varianta depravată. Era în tălpile goale pe asfalt. Era în sutien şi în blugi, iar blugii, fireşte, îi cădeau de pe fund. Pielea îi era nisipie. Nu era slabă, dar nici grasă, în sensul inestetic. Nu era frumoasă. Domne, nu era frumoasă deloc, aşa cum femeile spun despre femei că sunt frumoase, cu uşoare nuanţe de nostalgii, invidii sau aprecieri, dar nu-mi putea desprinde ochii de la ea. Organul beaudelairian din mine începea să pompeze aer, se uita la ea ca la disecţia lui Rembrandt combinată cu Venus a lui Botticelli. Era ca o flacără. A venit la mine şi m-a întrebat, clătinându-se, dacă nu am un leu pentru un pet de bere. I-am zis nu, scuzându-mă. Aveam un leu şi i-aş fi dat pentru un pet de bere, dar am spus nu. S-a întors pe călcâie ca un copil răsfăţat, iar prietenele ei s-au strâmbat la mine. S-a întâlnit cu prietenii ei punkişti şi a început să râdă zgomotos.

În seara aceea a dansat pe plajă. Era frig, aşa că îşi pusese un hanorac. A deschis un pet de bere, i-a desfăcut capacul, apoi a strâns sticla şi a vărsat spuma pe nisipul de pe plajă, cu virtuozitate. A băut din sticlă, ştergându-se cu dosul palmei la gură. Dansa haotic, împleticit, dându-se în spectacol, urlând şi râzând întruna. Era minunată. Era spaima adulţilor, a părinţilor, a oamenilor responsabili şi cu un scop în viaţă, oricare dintre aceştia ar fi crucificat-o într-o casă de corecţie sub inscripţia "copiii din ziua de azi...". Era liberă.

Mi-am întors pentru câteva clipe privirea de la ea, gândindu-mă că dacă mă holbez şi îi analizez fiecare gest, îi ştirbesc ceva din frumuseţea aceea crudă pe care o emana şi pentru care, oricum, în subconştient, o condamnam. Mă gândeam, inevitabil, la ce-o să se aleagă de viaţa ei, dacă o să ajungă vreodată o femeie cu slujbă, soţ şi copii şi o să-şi amintească de tinereţile ei sălbatice din Vamă sau dacă va ajunge poate şi mai rău, dacă va regreta sau va povesti mândră despre cum dădea "tun" cu vodkă şi bere de dimineaţă până seara. La un moment dat un tip de lângă mine exclamă cu dezgust "Hai, frate, cum să te dezbraci pe Metallica?!", mă întorc şi o văd pe mica mea efebă rămasă din nou în sutien şi cu blugii desfăcuţi, unduindu-se zvâcnit pe nisip, iar în jurul ei veneau curtenitori vreo patru hăndrălăi excitaţi. Nu ştiu cum, ea îl alege pe unul din ei, un tip mai bătrân, îmbrăcat în costum de blugi şi cu tălpile goale, se ţine de gâtul lui şi-şi mişcă şoldurile, apoi îl împinge, apoi cade pe jos, dă din picioare pe refren şi-şi ridică capul pe solo-ul de chitară al lui Kirk Hammett, atât cât să fie sărutată de acel bărbat.

Am văzut-o plecând înspre corturi cu tipul ăla, apoi n-a mai apărut. Am căutat-o a doua zi dimineaţă, am aşteptat-o la amiază, am crezut că o să o văd măcar seara, pe plajă. N-a mai venit. Poate plecase acasă. Poate tipul ăla îi făcuse felul şi o aruncase în mare. Poate intrase în comă alcoolică. Cui i-ar fi păsat? Ei nu, cu siguranţă. Era prea inconştientă şi prea liberă ca să-i pese. Iar prietenii ei ar fi lăsat-o pentru un pet de bere. Era singură şi fermecătoare, pierdută undeva în ameţelile băuturii şi ameţeala totală a adolescenţei ei.