Gînduri la Cincinnati

De cînd am venit la Cincinnati, "ştirile" cu temă astronomică îmi par mai vizibile decît celelalte. Planeta obscură de dincolo de ultima planetă, cu tot aerul misterios pe care îl aduce faptul că "se ştia" de ea de mult, atît mistic cît şi matematic; apa de pe Marte, teoretizată şi, în sfîrşit, dovedită; gaura neagră care tocmai fagocitează o stea (sau, mai precis, azi o vedem şi nu e - prăbuşită deja de eoni. În ce?) - acestea sînt doar ştirile din luna de cînd sînt aici. Amestecate cu celelalte, par (la fel de) mici. Dacă însă privim, fie şi pentru o clipă, distanţele geo-temporale despre care vorbim, simt că, poate, ar merita, din milă pentru celelalte ştiri, să fie prezentate cumva separat.

Evenimentele lumii fantaste de pe pămînt sînt comentate la fel ca evenimentele lumii reale, ca să nu mai repet comparaţia cu evenimentele astronomice. Oscarul - la fel de îndepărtat sau de apropiat ca şi atacurile din Iraq. Starea vremii şi coafurile. Moda şi apa de pe Marte. Indistincţia în care sînt trimise şi drama, şi melodrama. Cineva citează din Yogi Bear, personajul de desen animat, ca şi cînd ar da un citat de autoritate al "cuiva", mort sau viu. Dacă în postmodernism acest amestec de pop-culture şi culture avea un haz de novelă, frisonînd intelectualii la gîndul că fraternizează - în sfîrşit! - cu massele, acum, după ce acest tsunami a trecut, observăm că a luat cu el şi relieful.

Nu mai există nici o distincţie între cultură şi pop-culture pentru că nu mai există cultură. Scoborîrea primeia i-a dat nas celeilalte să creadă că a rămas singură. Mitocanul simte nevoia să se pronunţe. Judecînd după senina ignorare a oricărui semn de cercetare a culturii care le stă la îndemînă într-o bibliotecă de ultimă oră, studenţii mei de aici au plecat şi ei pe tărîmul senin al barbariei intelectuale, delicat camuflată de tehnologie supersofisticată. Surfează pe Internet în pauze - conectaţi "wireless" la "hub"-ul din piaţa centrală / interioară a şcolii de arhitectură cu portabilele lor de ultimă generaţie - după nimic. Nu mai aderă la nimic, într-un conformism care m-a înfricoşat, pentru că acasă acord tinerei generaţii scuza sărăciei (care îi obligă să muncească spre a se întreţine) şi pe aceea a dificilului "acces la informaţie". Aici nu există nici o scuză şi, ca de obicei cînd vizitez America, am senzaţia de vertij: mă voi întoarce acasă şi le voi spune studenţilor mei, cu aerul că "vin din viitor", că nu vreau să ajung prea repede acolo, cultural vorbind. Sîntem o mînă de oameni, copiind manuscrise retraşi dintr-o lume pentru care nu însemnăm mare lucru, şi aceste manuscrise încep să sune păsăreşte sau să nu mai sune deloc, chiar şi pentru cei cărora le sînt destinate.

Computer labs şi cărţi necitite

Profesiunea de arhitect însăşi este într-un pericol pe care doar faptul că se insinuează treptat, homeopatic, îl face mai greu de sesizat. Dar marile firme de dezvoltare imobiliară nu vor arhitecţi, smart asses, cu problemele şi complicatele lor "concepte", aşa că practica este relegată firmelor mari de arhitectură şi celor cu prestigiu suficient de mare spre a primi comenzi indiferent ce se întîmplă. Pare că din arhitectura americană contemporană a dispărut clasa mijlocie. Nu e doar opinia mea, ci şi a colegilor care vin din practică la predat nu din pasiune, ci - pe scurt - de foame.

Cultura, în înţelesul clasic al ei, nu mai interesează. Într-o sofisticată clădire nouă, de semnătură (Pei / Cobb / Frei), conservatorul faimos din campus oferă spectacole gratuite de toate felurile, de la operă şi concerte la muzică contemporană şi "etnică". Sălile-s goale mai tot timpul. Senzaţia de adunare de complotişti, de sectanţi, a celor ce le vizităm nu poate scăpa nimănui. Cultura nu mai e înaltă, ci laterală.

Banalizarea - sau cotidianizarea - computerului este incredibilă pentru cineva venit din preistoria ciberneticii. Privesc biblioteca Langsam (a universităţii), în care stăteam acum zece ani şi citeam pe nerăsuflate: acum este plină de cabluri, terminale, computer labs şi info-chioşcuri. Cărţile zac nedesfăcute. Majoritatea celor care au ca dată de intrare în patrimoniul bibliotecii anii de după 2000 sînt necitite. Conectarea la reţelele de informaţie care traversează campusul îmi aduce aminte de analogiile cu conectarea la reţelele clasice ale dez-urbanismului constructivismului rus, de acum aproape un secol. Nu mai depinzi de un "acolo" pentru a locui. Te poţi conecta oriunde, deocamdată în campus, în condiţii riguros comparabile cu cele de "acasă". Această "striere" care permite "netezirea" spaţiului (ca să folosesc termenii lui Deleuze) şi care, în acelaşi timp, face mai puţin vizibil controlul din ce în ce mai riguros al individului, impresionează, dar şi înfricoşează. Te aşezi pe scaun, te conectezi şi eşti întîmpinat cu un automat "welcome, augustin ioan". Asta - şi supravegherea panoptică, de care eşti anunţat la tot pasul, cu precizarea că este spre propria protecţie - îndeamnă la o oarecare paranoia. O societate precum cea americană, a cărei raţiune fondatoare este încrederea aproape nelimitată în celălalt, poate cădea pradă acestei nelinişti, extrem de justificate de altfel, pe care întîlnirea cu un celălalt radical (la propriu) i-a indus-o şi care, la limită, o poate paraliza. Plecaţi "dincolo", să creeze o utopie a libertăţii, părinţii fondatori ar fi, probabil, contrariaţi de măsurile extreme de securitate de toate tipurile (fără îndoială, necesare), oricît de gentile ar putea să pară la o primă inspecţie. Banca refuză politicos cecul emis în România, culmea, de o bancă americană. Degetul "pus" dublează semnătura şi îngăduie - sau nu - intrarea în ţară. Limita dintre suspiciune, control şi propria protecţie este greu de trasat, mai ales cînd e instituţionalizată. Pentru cei care ne-am luat porţia de Foucault, este de-a dreptul straniu să vezi un filosof "avînd dreptate" - bineînţeles, nu acasă la el.

Întreaga atmosferă este schimbată aici, la Cincinnati, faţă de ultima vizită, cea din 1999. Recesiunea aproape că a şters urmele boom-ului economic al anilor optzeci, care începuse să readucă în zona centrului nu numai locuire, ci şi spirit "european": cafenele, viennoiserii, sushi-bars, magazinele de nimicuri - din acelea care atît de bine dau seamă despre starea economiei. Acum, vopseaua restaurărilor s-a cojit. Atacurile cu mînă armată - la care am fost martor în '93-'94 - au reapărut împrejurul campusului, cu zecile în ultima lună (poate ar trebui să adaug că universitatea e imersată, pe două laturi, într-o comunitate neagră săracă). Profesorii care au rămas aici (statul Ohio a restrîns, din pricina recesiunii, banii pentru universităţile sale, pînă la punctul în care se pune problema unor restructurări şi concedieri importante) nu şi-au schimbat maşina cea nouă încă din 1999. Cei aflaţi la începutul carierei nu vor să se stabilească, salariile sînt prea mici.

În schimb, un centru de artă contemporană proiectat de Zaha Hadid, ca şi lucrările de semnătură din campusul UC pun oraşul pe harta marii arhitecturi. Cei ce promovează arhitectura marilor nume, chiar cu riscul de a nu avea aici cele mai bune lucrări ale respectivelor vedete (cum e cazul, mă tem, cu Vontz Center al lui Frank Gehry), cred că e o ieşire din marasm (în definitiv, aşa a fost pentru Bilbao). Rămîne de văzut.

(Cincinnati, Ohio, martie 2004)