Los Angeles din avion: 1) aproape o oră de zbor peste panglici de autostrăzi suprapuse într-un fel pe care l-am crezut a fi moebusian până când am condus pe ele şi le-am desluşit deopotrivă logica copilăresc de simplă, dar nu mai puţin scara înfricoşătoare. 2) Întinderea nesfârşită de case, dispuse în reţea, extinsă orizontal pe teritoriu, fără evidenţa unui (singur) centru, de la ocean la munţii San Bernardino şi dincolo de ei.
Disney Concert Hall din, să zicem, downtown: capodoperă, fără îndoială, de talia muzeului Guggenheim de la Bilbao, a aceluiaşi straniu Frank Gehry. Spre deosebire de Bilbao, două calităţi în plus: grădina urbană interioară, care penetrează volumul şi-l oferă publicului pietonal, şi dimensiunea accesibilă, în ciuda flamboianţei volumului, care, refuzându-se gigantismului, se oferă pe sine jertfă pitorescului turistic. Muzicienii vorbesc, de asemenea, despre acustica impecabilă a sălii.
Getty Center, pe două coline de pe care se văd - când nu e smog, adică rar - deopotrivă centrul LA, Beverly Hills, universitatea (UCLA, de scara şi introvertirea unui oraş de provincie) şi West Holywood, până la ocean, la Santa Monica. Probabil opera cea mai impresionantă a lui Richard Meier, cu atât mai mult cu cât e făcută cumva à contre coeur: o cetate privindu-se pe sine în felurite oglinzi de apă şi marmură albastră, placată cu piatră spre exterior.
Piatra, adusă din Italia - un travertin tăiat la un unghi diagonal pe placă, spre a nu reflecta lumina către locuinţele din jur, aşa cum ar fi făcut-o plăcile de aluminiu smălţuit cu glazură de porţelan alb, care sunt emblema arhitecturii lui Meier - a fost cerută în procesul de autorizare de către vecini. Cred că un "accident de avizare ca acesta" a dat de fapt o frumuseţe stranie unui ansamblu ce, altfel, ar fost "doar" modern. Aşa, piatra şi geometria primară a volumelor, angajate cum sunt cu peisagistica, de cel puţin aceeaşi bună calitate ca şi arhitectura pe care o servesc, conferă o aparenţă arhaică, primară, Centrului Getty. Dar mai este ceva de spus aici: obligat să tragă în piatră clădirile sale porţelanate, Meier a optat pentru o piatră deloc oarecare, ci una "imperială": travertin de la Bagni di Tivoli: din ea s-au făcut Colosseum-ul, Fontana di Trevi şi colonada lui Bernini de la San Pietro. În plus, cele 16.000 de tone de piatră au fost prelucrate de un acelaşi artizan, care continuă netulburat tradiţia milenară a locului. La faţa locului, inundat de soare, travertinul îşi expune straturile de crustacee sedimentate în sine, dând şi el timp vechi clădirilor. Coroborat cu arhitecturile "vechi, nouă" pe care le anvelopează, travertinul trimite ansamblul în modele exemplare care îl preced. Putem lesne să mijim ochii şi să ne imaginăm că parcurgem Ierusalimul sau Roma, ba chiar în formule exemplare ale acestora. Geometria sofisticată a compoziţiei, în care volumele simple se conjugă după unghiuri date, ale terenului natural, vorbeşte despre urbanitatea centrului, pe care grădinile şi fântânile o complimentează.
Excesul intoxicant de frumuseţe (atenţie, n-a spus nici un cuvânt încă despre colecţia de artă găzduită de aceste clădiri şi curţi!), pe care mulţi îl critică pentru caracterul său "conservator" (dar de când păstrarea amintitoare a frumuseţii în proporţii şi materiale bine temperate a devenit o insultă?), este temperat doar de accesibilitate şi popularitate: valuri şi valuri de copii aduşi cu şcoala sunt expuşi acestei forme, excesive poate în artificialitatea ei, dar nu mai puţin copleşitoare, de educaţie prin artă - gratuită! Dacă centrul Getty convinge măcar câteva din sufletele în formare care îl parcurg de frumuseţea lumii, pe care numai arta la un asemenea nivel de performanţă o poate recapitula, atunci înseamnă că nu totul e pierdut.
La Aeroportul din LA, la ghişeul de check-in, am fost întâmpinaţi de dl. Favian Lemette, lucrător la United Airways, cu un corect româneşte: "Hristos a înviat!". Stupoare! Omul se întorsese după o misiune a bisericii sale la un orfelinat, de Paşti, în România. "Sarmale, piatzaromana, costanza" - entuziasm! Vrea să revină. Am căpătat şi locuri mai bune, mulţumită nostalgiei bucurate a dlui Lemette! "Noroc!". Am avut: deviza firmei sale: "bun venit în cerurile prietenoase" s-a verificat.
În munţii de la graniţa cu Oregon, în vizită la Centrul de studii ortodoxe tradiţionale, la Arhiepiscopul Chrysostomos, fost director al Fundaţiei Fulbright (& colaborator al Dilemei). O oază de normalitate prietenoasă, cu adevărat cosmopolită, de oameni cu înalte şcoli, retraşi să cerceteze sfinţii părinţi şi tainele mântuirii, rupţi de lume. Liturghia de înălţare, unde s-a cântat în toate limbile ortodoxiei (inclusiv - şi des - în română, pentru oaspeţii care eram), în mica biserică dintre brazi a mânăstirii de maici Sf.Elisabeta. Drumul până acolo şi înapoi, pe lângă Muntele Shasta, de peste 3.000m altitudine şi prin zonă de vulcani, care continuă până în statul Washington, la nord. Pământ roşu, lacuri verzi, ariditate, peisaj selenar, apoi păduri de redwood. Stranietate geografică.
Apoi San Francisco, oraşul cel mai de stânga din SUA: prietenos deschis către apă, balansând între arhitectura hi-tech a centrului şi cartierele de case în pantă abruptă, "victoriene", care au scăpat ca prin urechile acului de demolare şi astăzi costă o avere. Tramvaie cu cremalieră, troleibuze, cu toatele parcă interbelice, turişti în portul convertit în buticuri şi restaurante, Golden Gate şi, de dincolo de golf, Sausalito, oraş bogat şi pitoresc, de unde se vede şi San Francisco şi insula Alcatraz-ului.
Şi, fără legătură directă, o menţiune pentru programul de muzică locală, de cea mai bună calitate, cu care eşti întâmpinat pe aeroportul O'Hare din Chicago. După noaptea petrecută în zbor, contactul cu jazz-ul de cea mai bună calitate a oraşului vântos a fost înviorătoare. Programul este al primăriei şi al radio-ului public local, cu toatele mândre de tradiţia consistentă pe care sunt angajaţi să o promoveze şi în acest inteligent fel. Obişnuiţi cu muzica "de lift" a mai tuturor aeroporturilor de pretutindeni, călătorii se opresc o clipă şi ascultă (cel mai bine se aude în toalete).
California nu este doar panoramă de geografii şi urbanităţi contradictorii, ci şi suportul nutrient al unei flore sălbatic de luxuriante. Amuzant este contrastul dintre plantele pe care acasă le ţinem gingaş în apartamente (leandri, colocazii, azalea, palmieri) şi aici cresc arborescent, năpădind locul. Apoi pădurile de sequoia şi redwood, cactuşii ale căror culori sfidează logica, iarba deja arsă care pare nisip, dintre Sacramento şi San Francisco. Şi m-am gândit ce inteligent ar fi fost programul prin care litoralului românesc i s-ar fi permis să se umbrească cu sălciile şi tufişurile sale de nalbă, în loc de a încerca să copieze cu forţa de aiurea, neferice "statui" palmiere ale incompetenţei...