Ipostazele Cannes-ului (III) - Nisa

Un deal destul de lung, anevoios la urcare, şi răsare un hotel. Nu că ar fi singurul, dar are un moţ suplimentar, întrucât aruncă priviri şi asupra celorlalte, din pantă. Cu mansarde bune la adăpostirea geniilor pustii, Regina apare de după colţ de drum, cu nişte balconaşe perlate.

 
Iar colega de peste drum încă mai e atentă. Cunoştinţe vechi, cele două clădiri cochetează cu invidie reciprocă. Cea mica stă la margine de drum şi cânta cât e ziua de lungă despre fericirea de a îmbătrâni frumos, spre ranchiuna Reginei de lângă.

 
Inedit, întrucât farmecul acestui vârf de deal se oferă abia în spatele lor. Un platou, dincolo, parc iniţial pitit, ce iese din umbră, împreună cu copiii din braţele sale. Iar ieşirea reiese brusc, purtând vitalitatea numeroaselor zâmbete fragile, jucate sub umbre subţiri, ieşire ce arată drumul spre capătul luminişului, capăt unde a avut timp să crească mare o abaţie şi încă ceva pe lângă.

 
De culoare franciscană, cuibul cu rugăciuni e destul de nud prin interioare, fără prea mulţi curioşi. O fecioară iconică în centru şi câţiva venerabili apuşi sub coloanele de pe aripi. Mersul spre altar abandonează ecourile copiilor din câmp, iar la întoarcerea trupului rămâne un singur vitraliu mut.

 
Şi ca orice abaţie vestică, trebuie să ne întâlnim şi cu pasiunile umbrelor sancte ce au căminul aici. O galerie cu trandafiri înfloriţi, îngrijită de călugări, într-un colţ ce veghează asupra celor din vale, însoţită de o gradină ce nu prea se lasă cuprinsă în varii descrieri.

 
Contrar a ceea ce se poate intui, a privi la orizont dinspre un astfel de loc nu aduce fervoare. Mai degrabă poate fi trăită senzaţia neplăcută de a nu dori o coborâre către cei de jos, un instinct cam solipsist, de altfel nedorit. Precum o orgă barocă, divină în aparenţă, damnată în intenţii, gradina e trăită cu puţin venin în substrat. Aşa că mă duc spre un shopping laic.

 
Arunc picioarele într-un tur mundan prin Lafayette şi alte asemenea. Piaţa este populată cu diverşi ca mine: cafea, poze şi sudoare. Obraznic, metroul de suprafaţă intră pe aceeaşi scenă cu acel Poseidon postmodern din fundal iar scrisul meu devine la fel de relaxat precum atmosfera Nisei; memoria unei după-amiezi bine temperate.


Întrucât nu-mi mai face plăcere să spun despre plecări, las această imagine. Şi sper că, între timp, gara şi-a împachetat şinele şi a plecat.

 
Notă: masterand al Facultăţii de Filosofie, autorul a participat cu scurtmetrajul de debut, intitulat Diafan, în cadrul Cannes Court Metrage 2013, http://unibuc.academia.edu/AndreiSimionescuPanait