Ziua în care Gigi i-a dat foc lui Puiu

"Din cărniţa asta de porc ai gustat?"
"Da, extraordinară, absolut extraordinară. Are un gust special! N-am mai mâncat carne la grătar aşa bună niciodată. E fabuloasă! Are ceva... nemaipomenit!
"Hai acum, nu exagera.", îl apostrofă femeia.
"Cum? Exagerez? Vrei să spui că exagerez? Ai cuvântul meu de onoare că e cea mai bună ceafă de porc la grătar pe care am mâncat-o vreodată în viaţa mea. De ce spui că exagerez? Ce vrei să spui? Nu mă crezi pe cuvânt? Eu vorbesc pentru tine aiurea? M-ai auzit pe mine spunând prostii vreodată?... Şi spune-mi: ce mănânci tu acasă? Haaaa?! Zi-mi, ce mănânci tu acasă?"
"Mâncare. Ca toată lumea."
"Mâncare! Doar mâncare! Pur şi simplu mâncare! Îţi spun, am acasă dulapul plin de reţete!
De reţete extraordinare! Dar tu ştii ce reţete?! Reţete cu mâncăruri cu totul deosebite! Nu mâncăruri obişnuite! Mâncăruri pentru regi! Mâncăruri pentru zei! Uite aşa o colecţie am!"
"Bine, bine. Hai ia şi din cârnaţi!"

Maria îi întinde farfuria. Gigi vine spre ea de lângă grătar şi apucă un cârnat din care muşcă imediat. Scoate sunete de plăcere. În sinea sa se simte îngrozit. De tot şi de toate. O zi mai proastă ca asta n-a avut în materie de inspiraţie. Are în minte o zi anume, nu cu mulţi ani în urmă, când într-o seară romantică pe un balcon dintr-un oraş de departe, îi explica unei doamne distinse cum se savurează ciocolata. Că trebuie mai întâi să o rupi în două. Să inhalezi aromele pe care le simţi: de cacao, de lapte, de vanilie. Să muşti mai întâi o bucăţică mică, să îţi faci încălzirea. S-o laşi să se topească pe vârful limbii ca să te pregăteşti pentru a doua muşcătură, cea mai importantă. Dar acum se simte pe sine ca pe cel mai idiot dintre idioţi, şi se simte alunecând pe o pantă a disperării insuportabilă. Era o femeie cu totul specială, care te făcea şi pe tine să te simţi special. Să te simţi bine cu propria persoană. Ba nu, îl făcea să se simtă altcineva, cineva mai bun. Cineva deosebit.

Cu toate acestea, reîncepe să vorbească.
"Mâncăruri fine, de care puţini au auzit. Le-am cules de-a lungul timpului, le-am strâns acolo în dulap. Ce mâncăruri! Adevărate mâncăruri, nu aşa! Mâncăruri de mâncăruri, feluri zeieşti, ze-ieşti, îţi spun. Sau nu mă crezi?"
"Ba da, te cred. De ce să nu te cred. Hai ia şi din sălăţica asta de vinete."

Puiu, care este deja la a patra bere, se serveşte şi el cu un cârnat. Este cald şi plăcut, aerul de munte e puternic. Nu e excursia ideală, având în vedere cu ce este confruntat vizavi de aceşti babalâci nebuni, dar avea nevoie de o ieşire ca aceasta cu stresul de la facultate. Chiar dacă nu e în condiţii optime. Mai întâi nici nu a vrut să vină. S-a lăsat greu convins. Avea o durere de cap care nu-i mai trecea şi o proastă dispoziţie pe care nu ştia pe seama a ce să o pună. Aruncă o privire spre casa din spatele lui, în a cărei curte şi-au aşezat pătura de picnic şi grătarul, întrebându-se cum să ajungă la toaletă. Dar nu-i vine să-l întrerupă pe Gigi, proprietarul acestui mastodont. Nu se simte bine în preajma lui. Iar Corina, fata acestui individ, de când au sosit e doar cu iPhone-ul în mână. Nu i-a aruncat nicio privire. Ca să nu mai vorbim de vreun cuvânt.
"Ba nu, ştiu că nu mă crezi! Mâncăruri care trebuiesc savurate într-un anumit fel! Nu orice mâncăruri! Pe care trebuie să le mănânci dacă iubeşti viaţa! Mâncăruri pe care trebuie să le mănânci înainte să mori!"
"Hai, mă, ce dracu', ai înnebunit de tot? Sau e una din glumele tale pe care nu le înţelege nimeni?"
"Nu, Marie, nu glumesc deloc. Eu vorbesc cât se poate de serios. Nu mă mai lua peste picior când vorbesc. Eu vorbesc cu toată seriozitatea. Sînt un om cât se poate de serios. Eu nu glumesc deloc. Doar mă ştii."
"Bine, bine. Mai ia un cârnăcior. Poate sînt un pic cam picanţi."
"Hai noroc!"

Gigi se răsuceşte înapoi spre grătar. Maria nu pare să se fi schimbat deloc. În afara faptului că este mai împlinită la figură şi şi-a vopsit părul, nu o simte mai îmblânzită decât o ştia. N-ar fi trebuit ca vremea s-o facă mai tolerantă? Dar de unde, femeia asta are asupra lui acelaşi efect ca atunci. Îl enervează până în vintre, simte furie şi iritare faţă de ea, îi vine s-o strângă de gât, îl duce într-o stare de isterie. Şi isteria asta nu se mai termină. Femeia asta pătrunde în mijlocul său, mijlocul său ca persoană, în centrul său de om, unde n-ar trebui să intre nimeni, şi de acolo îl manevrează cu aceeaşi putere de distrugere, de fericire, de angoasă, aceeaşi putere de a lua sau de a da viaţă. Iar asta e viaţa lui, ori ar trebui să fie. De ce tocmai femeia asta?
"Parcă s-au stins cărbunii ăştia.", murmură abătut de intensitatea propriilor gânduri. Îi vine să dea cu totul de pământ. De ce tocmai femeia asta?

Apucă bidonul cu diluant şi îi desface capacul. Puiu, la un pas de el, ia de pe grătar ultima friptură şi rămâne acolo, privind în timp ce mestecă. Gigi toarnă diluant peste cărbuni. Dar cumva îi scapă prea mult. Asta provoacă o flamă uriaşă care se îndreaptă cu forţă surprinzătoare spre Puiu. Bluza şi pantalonii acestuia iau foc. Începe să ţipe. Toţi cei prezenţi încep să strige. Se strâng în jurul lui. În această harababură în care cei patru urlă şi dau sfaturi, Corina trage cu un gest brusc pătura de sub toate farfurii şi pahare şi îl înveleşte pe Puiu în ea.

Îl aşează pe scaun. Prin iarbă, în faţa lui, stau împrăştiate haotic furculiţele, farfuriile, mâncarea şi tot restul celor necesare pentru picnic.
"Ai făcut asta intenţionat!", începe Maria.
"Cum să fac aşa ceva intenţionat?"
"Ai vrut să-mi omori băiatul! Uită-te şi tu ce i-ai făcut! L-ai nenorocit pe viaţă!"
"Cum l-am nenorocit pe viaţă? Are doar nişte arsuri superficiale, nici nu cred că e nevoie să mergem cu el la spital!"
"Sigur! Ce-ţi pasă ţie? Acest băiat frumos! Se putea să nu fii tu gelos? Întotdeauna ai fost gelos! Mereu cu gelozia ta tâmpită!"
"Pe ce să fiu gelos? Nu vezi că vorbeşti aiurea? Ai un băiat frumos! Să-ţi trăiască! A stat prea aproape de foc! Se întâmplă!"
"Se întâmplă? Se îîîîntââââmplă? Zi mai degrabă că ai vrut să mă distrugi! Uită-te la micuţul meu! Aşa deformat cine-l mai ia acum? Cu arsurile astea oribile!! Arată ca un monstru."
"Tu eşti singură de vină! Dacă n-ai mânca atâta! Încă o porţie! Şi încă o porţie! Mai mult, şi mai mult! Dacă n-ai fi atât de lacomă, o nesătulă!"
"De ce te-ai întors? Zi-mi de ce? Ce ai mai vrut?"
"Cum de ce? Am vrut să te văd."
"Ce ai mai vrut după douăzeci de ani şi ceva? Ai vrut să te dai mare cu vila asta uriaşă? M-ai adus aici ca să văd ce am pierdut în viaţă? Ai vrut să te dai mare cu realizările tale? Cu banii tăi? Cu gagica ta? Care, apropo, arată ca o curvă!"

Maria se răsuceşte spre tânără şi i se adresează.
"Mănâncă un senviş! O fripturică! Acoperă-ţi ţâţele! Nu vine nimeni cu gene false la grătar şi nici cu fustă mini."
"Eşti nebună de legat! Cu tine nu o poate omul scoate la capăt! Nu poate omul câştiga niciodată! Nu e niciodată nimic bine!"
"Ce ai crezut? Că o să mă câştigi cu averea ta? Că o să-ţi cad la picioare? Că poţi să mă cumperi? De ce te-ai mai întors din Franţa? Dus ai fost, dus trebuia să rămâi!"

În spatele lor, la gardul din fier forjat apare o femeie. Trebuie să fie de la casele învecinate. Strigă spre ei, întrerupându-le cearta.
"Nu ştiu cine sunteţi, dar am chemat poliţia! În locul vostru aş pleca cât mai repede de aici! Am sunat şi proprietarul şi l-am anunţat!"

Se creează un moment de confuzie. Femeia de la gard pleacă înapoi la treburile ei. Gigi pare extrem de jenat, iar Maria trece prin mai multe emoţii care îşi lasă amprenta pe chipul ei, ultima fiind satisfacţie sadică.
"Da, okay, asta nu este vila mea.", acceptă bărbatul.
"Am ştiut eu! Nu putea fi adevărat!"
"Da, okay, recunosc! Şi nici Corina nu este iubita mea, este fata unui prieten."

După ce râde câteva minute, chipul Mariei se schimbă într-unul în sfârşit liniştit, satisfăcut, şi începe şi ea să vorbească.
"Na, ei acum, dacă tot suntem la ora adevărului, atunci trebuie şi eu să mărturisesc că Puiu nu este băiatul meu. Este băiatul vecinilor. Nu m-am căsătorit niciodată. Nu am copii. Am rămas fată bătrână. Încă locuiesc la mama."

Încep să râdă. Deodată privesc amândoi peste umărul lor. Un tufiş din apropierea vilei a luat foc şi este clar că în curând va arde şi vila. În panică foarte mare, ca înţeleşi, încep să strângă totul în plase şi genţi. Cei doi tineri ajută şi ei, iar treaba este făcută în grabă. Se sparg sticle, nervii sînt încordaţi la maxim, iar cei prezenţi se încurcă unul pe altul.

În faţă merg Maria şi Gigi, urmaţi de cei doi tineri. Cu toţii sînt încărcaţi de sacoşe şi genţi pe care abia le cară, iar drumul este în pantă.
"Ştii ce m-a măcinat atâta vreme? Tot timpul ăsta în care am trăit în străinătate?"
"Ce?"
"Dar să nu râzi... Întotdeauna m-am întrebat de ce m-ai părăsit."
"Serios? După mai mult de douăzeci de ani? Chiar mai are importanţă?"
"Sigur că are importanţă. Încă trăim amândoi. Încă suntem vii."
"Aveam 20 de ani pe vremea aia!"
"Cu toate acestea."
"Ce mai întrebi? Te-am părăsit pentru că erai un sărăntoc. Un coate goale. Nu aveai nimic să-mi oferi! Nu aveai casă, nu aveai situaţie, nu aveai niciun viitor. Ai mei au zis: e un sărăntoc, un coate goale, un pierde vară şi aşa va rămâne toată viaţa. Ce vroiai, să ne mutăm împreună la mama?"

Gigi tace, abătut. Merge mai departe o vreme, încercând să nu scape toate genţile pe care le cară.
"Deci casa nu era a ta. Eu am adus carnea, cârnaţii, sucul, berea, grătarul. Ce-ai adus tu?"

Niciun răspuns. Ajunşi în parcare, se apucă să încarce bagajele în portbagaj. Maria le organizează cu atenţie. Puiu fumează o ţigară cu braţul bandajat în nişte cârpe, cu tricoul ars pe el, şi cracul unuia dintre pantaloni făcut ferfeniţă de foc. Corina apasă tastele pe mobil scriind ceva, râzând de un mesaj primit.
"Mai ţii minte când am fost cu şcoala în tabără la Câmpina?"
"Daaaa, ce amintiri!"
"Erai aşa frumoasă! Cea mai frumoasă dintre fetele din clasă!"
"Iar tu un nebun."
"Mai ţii minte când ne-am strecurat împreună afară şi ne-am plimbat prin împrejurimi?"
"Iar diriginta a zis că nu e nimic de capul tău şi că n-o să se aleagă niciodată nimic de tine?"
"M-ai sărutat atunci!"
"Da, primul meu sărut, şi uite pe cine-am sărutat!"
"N-ai chef să aruncăm o privire împreună, să vedem cum mai arată pe acolo?"
"Nu e o idee rea."

Gigi se răsuceşte spre cei doi tineri şi li se adresează.
"Mă, copii, ia duceţi-vă voi singuri la spital, că eu şi Maria avem treabă."

Cei doi tineri se privesc unul pe altul cu expresii goale.
"Ai nişte bani să le dau de taxi?"

Maria îşi ridică geanta din maşină, caută portofelul şi scoate nişte bani. Îi întinde spre Puiu.
"Hai, copii, nu mai pierdeţi timpul, să nu se infecteze arsurile lu' ăsta micu'. Staţia de tren e undeva în partea aia!"

Gigi şi cu Maria se urcă în maşină. Maria, la volan, bagă cheia în contact. Se aude o conversaţie animată între ei, râsete. Siluetele lor întunecate în maşină se înclină una spre alta, conversaţia este din ce în ce mai plină de viaţă, ca între doi prieteni care au foarte mult de povestit unul altuia.

Cei doi tineri rămân în picioare în praful şi gazele de la ţeava de eşapament lăsate în urmă de maşina care dispare curând din câmpul vizual.