Scris pe piele

E o fată care nu ştie ce vrea. Are un prieten şi merge la facultate, deci totul e bine şi organizat. Prietenul ei are două braţe şi două picioare, la el totul e anatomic corect. Şi ea are tot ce îi trebuie ca să facă parte din specia umană, să fie o femelă întreagă, totul e fără cusur. Are o familie şi o casă, autobuzul în staţie, profesori şi câteva perechi de pantaloni. Un câine şi o cameră cu pereţi albi şi o imagine vagă despre ce ar trebui să fie.

Se trezeşte dimineaţa şi pleacă de acasă, îi plac barurile şi restaurantele şi toate locurile în care se adună oamenii. Îi place să asculte oamenii vorbind şi expunându-şi teoriile despre lume, îi place să afle ce mai este de spus pe lumea asta, ce a mai rămas. Ce rămâne.

E o fată care nu ştie ce vrea şi umblă de colo-colo, din bar în bar, din restaurant în restaurant, din om în om, ca să înţeleagă de ce, deşi totul e anatomic corect, totul sună atât de incorect. Se simte atât de şui. Nu ştie ce vrea, deşi are tot ce vrea. Sau ce ar trebui să vrea. Sau este de presupus să vrea. Nu ştie, a văzut în filme, a citit în cărţi. Corupţia e adânc implementată acolo în mintea ei, e pervertită şi nu mai are scăpare.

Iubitul ei este anatomic corect. L-a ales pentru că, mergând din om în om şi aflând toate problemele care există, toate suferinţele care există, pusă în situaţia să valideze universuri ţăcănite ale femeilor pierdute, femeilor buşite, frânte, a beţivilor de cârciumă, poeţilor cu ştreangul de gât care-şi arată rănile cu mândrie în public, profeţilor şi luptătorilor pentru dreptate, iubitul ei doar există. Iubitul ei este anatomic corect şi vorbeşte puţin. Nu are nevoie de lumi inventate. El nu inventează nimic. El trăieşte doar. Nu vrea să transforme realitatea într-o poveste neverosimilă. Sau aşa crede ea.

L-a ales într-o seară, în bar la arhitectură. El juca bridge la o masă învecinată, iar ea tocmai primea un tratament luxuriant de stimulare a sistemului nervos central cu o poveste şuie aparţinând unui domn în jur de patruzeci, cu laţe soioase care pretindea să cânte într-o trupă de rock. Când l-a întrebat dacă fata tânără de lângă el este prietena lui, el a admis că da, dar a adăugat cu tristeţe că din cauza ei nu mai are loc în pat.

După ce l-a observat cu atenţie în bar, a început să apară regulat acolo şi să se aşeze cât mai aproape de el. El nu a părut să o observe. Cu toate acestea, după două sau trei luni de perseverenţă, el a întrebat-o spre miezul nopţii "Vii?!", iar ea s-a dus.

E o fată bună, sau aşa crede ea. Doar că este o fată bună pusă într-o situaţie de viaţă bolnavă. În alte condiţii ar fi făcut altceva. Ar fi fost altfel totul. Să zicem ca într-un film. El şi cu ea, înamoraţi cu înflăcărare, dovedindu-şi dragostea prin foc, animaţi de sentimente măreţe, supraomeneşti. Dar ea, cum ziceam, este o fată bună pusă faţă în faţă cu o situaţie rea. Să diagnosticăm viaţa, nu pe ea. Viaţa e schizofrenică. Pentru că alegi un băiat într-un bar, iar el te întreabă dacă vii, iar tu te duci. Pentru că vă plimbaţi prin baruri împreună, mergeţi la sala Radio să ascultaţi jazz, iar el nu vorbeşte decât de unul din muzicienii de pe scenă. Iar ea merge cu el prin tot oraşul ca să-l întâlnească pe muzician. Fapt care nu se petrece niciodată în prezenţa ei. Dar există acolo un mit, o fantomă între ei. Lui îi plac bridgeul şi jazzul şi acel muzician în particular pe care doreşte să-l întâlnească pentru că a auzit că e în barul cutare, sau la petrecerea cutare, aşa că bântuie oraşul cu întâlnirea mult dorită în minte.

Ea nu ştie ce vrea, dar continuă să aibă un iubit. Ei îi place să bea lapte bătut într-un pasaj de lângă Arhitectură, şi de fiecare dată îşi cumpără şi două pateuri. Ei îi place seara să stea la Universitate pe trepte cu câteva prietene. Îi place să plece din casă zilnic, să umble de colo-colo, îi plac autobuzele şi tramvaiele şi oamenii care se înghesuie acolo cu poveştile lor neverosimile. Un coordonator nevăzut, ca un scriitor de telenovele, îşi bate joc de ei. Ei nu sînt vinovaţi. Ei sînt nişte victime. Sunt oameni buni în situaţii de viaţă care fac pe oricine să îşi piardă minţile. Nu ei trebuiesc diagnosticaţi. Viaţa.

Este o problemă undeva. Este o problemă cu corectitudinea anatomică. Când îţi priveşti palmele, degetele, mişti degetele, mişti degetele de la picioare, te apleci să te priveşti între picioare, bei un pahar de apă, deschizi fereastra să vezi cum trec tramvaie, simţi asta.

Am putea idealiza povestea acestei fete. O putem face delicată şi elegantă, de un nerealism înfiorător. Pentru domnişoare de pension. Ne-am putea îndepărta cât vrem de la realitate. De la palpabilitatea carnală a realităţii. Am putea minţi cât dorim. Putem manipula realitatea cum vrem.

Dar, fapt este că fata despre care vorbim, la cei douăzeci de ani ai ei, vrea să simtă mari sentimente. Sentimente supraumane despre care se vorbeşte în cărţi. Dar dragostea e ceva ce nu simte. Pentru că nu ştie ce ar trebui să simtă. Ea a făcut corect lucrurile. Şi-a ales un băiat, băiatul s-a arătat de acord cu intenţiile ei, se întâlnesc regulat, petrec timp împreună, şi uneori se furişează de ochii lumii pentru timp privat în care să se îngrijească de intimităţi. Sunt tineri şi necoordonaţi. N-au nimic de învăţat unul de celălalt. Nu au nimic să-şi comunice. Există amândoi în prezent şi ar vrea să se iubească. Atunci îşi apropie gurile, trupurile, se sorb, se ating, se sperie, dau îndărăt. Se întreabă ce e greşit. Ce e dragostea şi unde se găseşte o pastilă de vânzare pentru asta. O Viagra a sufletului. Pentru că ei vor, dar nu pot. Fiecare din ei doi ar vrea să fie altcineva, dar nu pot.

El se ridică pe marginea patului privindu-şi palmele. O întreabă ce i-a făcut? Se ridică în picioare şi se răsuceşte spre ea. Îl vede plin de sânge pe mâini şi pe şale. El are o criză isterică în care o întreabă compulsiv ce i-a făcut? Ea nu se apară. El nu se gândeşte că deşi ea mai avusese un partener înainte rămăsese totuşi virgină. Nu i se rupsese complet himenul. Se caută de răni hidoase, de găuri căscate în el, de mutilări ireversibile.

Am putea să exorcizăm realitatea cum a făcut ea. Ea este o fată bună pusă într-o situaţie de viaţă complicată şi reacţionează agresiv, auto-agresiv, psihotic, nevrotic şi depresiv. Uneori toate deodată. Ea are un prieten, deşi nu mai e cu el de ani de zile. Ea are un prieten anatomic corect cu care a fost o dată la muzeul Antipa pentru o colecţie de fluturi din toată lumea. S-au sărutat acolo cu patimă, s-au tras unul spre altul, s-au îndepărtat apoi, s-au mângâiat. Au mimat dragostea în toate amănuntele ei.

Aşa că s-a dus şi şi-a tatuat fluturi. Şi dacă nu a ştiut cum să pătrundă în lumea lui, măcar a pătruns într-o poveste neverosimilă pe care o va povesti mai departe ca o casă veche pe care o arăţi la turişti şi încasezi ca plată o exclamaţie sau vreo părere diletantă şi va continua să iubească neiubirea pentru că nu ştie ce vrea, cu ce se începe când iubeşti şi unde se termină.

Ea are un iubit. Pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Ea are o casă, pe care a părăsit-o de mult. Ea are o familie, care i-a devenit de mult străină.