Sulina

Apa e netedă şi se varsă în est, pe furiş. Dimineaţa, la "rapidă", părăseam răsăritul voluptuos, pentru că neombturat de nici un relief erectil, doar salcâmi şi vapoare şi paseri şi casele vechi. Care se scufundă, oricum, în nisipul abia mişcător, apa urcând în fundaţii, în unanima dizolvare: decrepitudinea ca ipostas al firii colective. Marea e aproape departe. De la căminul garnizoanei se-aude cum bate cu furie-n ţărm: mai ieri îl depunea, fraged mâl, azi îl recheamă la sine. Înainte se îndepărta marea, acum se apropie. Porţile de Fier I şi II i-au surpat Deltei expansiunea spre est, curenţii acum o târăsc îndărăt în Okeanos.

Cum e oraşul? Bizar. Faleza: o linie dreaptă, proiecţie parcă a planului în care se mişcă şi soarele, vag. Nu e destulă realitate, pentru o compresie în textul de o pagină. Spre norocul meu şi al oraşului, avem a ne agăţa de Tulcea, de la carele toate, putem zice, depand - între două crivăţuri. Iată, în vreme ce scriu, dinspre far se roşeşte orizontul. Riscante combinaţii, am zice, de culori care ţin piept peisagiului post-industrial: ne vorbesc, adică, mai mult despre pictura de şevalet realist-socialistă (deşi parcă nici înţelegerea întregii localităţi în termeni de instalaţie nu e tocmai de lepădat!).

Şi cimitirele: cel englezesc - celtoid, pătimaş uneori. Printre rugii de măceş zorim încă palide, victoriene chipuri: beloved daughter or wife; îndrăgostiţi veniţi să se sinucidă taman aici, la capătul lumii, în drojdia lumii. Aici dorm împreună neîmpăcate etnii. Unele sunt cu totul mutate, dacă e să judecăm după câte o ruină de biserică; în schimb, biserica ortodoxă interbelică se reface, mult colorată faţă de original.

Jean Bart s-ar rătăci în Sulina de azi: canalul ce străbătea oraşul a fost colmatat, sunt maşini, sunt blocuri (teribile!) pe faleză, iar casele cele vechi dispar una câte una. Numele lui este astăzi firma unui B&B corect, dar lipsit de har. S-a făcut cu bani europeni un studiu de inventariere a ceea ce a mai rămas din patrimoniul arhitectural al oraşului; din nefericire, rezultatele studiului nu s-au concretizat. Mi s-a cerut, pentru o casă de pe faleză, acordul monumentelor istorice, pentru că ea, casa, ar fi unul. Nici pomeneală, mi s-a răspuns oficial de la Bucureşti; să nu confundăm wishful thinking cu realitatea. Ceea ce însemnează că bunele gânduri din spatele studiului risipite sunt astăzi, devreme ce ocrotirea pe care o presupune statutul de monument nu le poate apăra de propria soartă pe vechile case de comersanţi ale Sulinei: abandon şi derelicţie scrie pe tot trecutul Europolis-ului. Deşi e şomaj masiv, nu găsim zilieri pentru lucrările de construcţie. Deşi există o decentă tradiţie a zidirii din piatră, aici se fac case ca pe uscat, ca oriunde în patria-mamă: din beton. Şi iar blocuri: ANL a trântit unul, în drum spre plajă, la farul vechi. Ştiinţa zidirii pe piloţi de lemn, bătuţi des şi, de o sută de ani, carbonizaţi şi rezistenţi pentru încă o sută, a dispărut. Casa pe care o restaurez avea o astfel de fundaţie inexpugnabilă, pe care doar o greoaie încropire de piloţi de beton şi armătură a putut-o asemui, pe dinăuntru - şi asta greu, pentru că sub primul pat de nisip cei vechi au mai pus şi un pat de bârne dese, orizontal, menit să ţină nivelul apei freatice cât mai jos cu putinţă. Spre a fora piloţii cei noi am avut nevoie de o sondă cu ultrasunete, să "auzim" locuri ne-înlemnite. O muncă istovitoare, dar de natură să te smerească în ceea ce priveşte potenţialul de înţelepciune structurală al celor noi, care suntem. Case demne se făceau pe nimic rezistent - mâl şi nisip şi apă - iar ele rezistau, o fac încă...

Se dau la vapor bagaje, mesaje, merg peştii şi icrele pe râu în sus, spre a lubrifia bunăvoinţa administraţiei judeţene şi naţionale. Tanc maritim. Barjă. Dragor. Spărgător de gheaţă (dar nu mai sunt ierni ca acelea!), împingătoare. Siluetele negre, excrescenţe de tarantulă acromegalică, motoare care au prins colectivizarea. Tot acest fier stocat, imers, ruginind pe tăcute şi nimănui. Un oraş/port în plină dez-construcţie.