Puţine idei. Bune, dar confuze!

Nici prin cap nu-mi trecea să devin vreodată mamă, dar ştiam clar ce nume vor purta eventualii copii. "De-o fi să fie fetiţă se va numi Sophia, de-o fi să iasă băiat, Sasha."
Nici nu ajunsesem la prima ecografie şi stabilisem cine îi va fi bonă, pentru tot restul vieţii. Rusoaica care îmi făcea curat în casă. Şi c-o să-i vorbească doar pe limba ei ca să citească odrasla mea, când va fi mare, clasicii ruşi în limba originală.
Nici nu mă întorsesem de la maternitate şi hotărâsem că fiica mea nu va adormi cu televizorul deschis vreodată, ba mai mult, nu se va uită la el decât aşa... în treacăt. De 5-6 ori pe an.
Interzis cu desăvârşire să pună gura pe ciocolată sau pe chipsuri!!! Să fie clar şi limpede ca un gin tonic!
Nu vorbea încă, de altfel a început s-o facă târziu fiind bombardată simultan în trei limbi, când eu m-am hotărât că fiica mea va avea dreptul şi obligaţia să comunice tot ce are în suflet, în minte şi în ovare. Să mă şi înjure, dacă asta va dori să facă. Doar că ultima decizie tot eu o să o iau. Punct.
Abia făcea primii paşi, când eu mă gândeam că ar fi fost indecent din partea mea s-o duc la vârsta de trei ani la o grădiniţă de măicuţe. Poate v-am mai spus şi risc să mă repet ca un papagal, dar nimeni în casa asta nu e credincios. Şi nu mi se părea indicat ca fata să ştie, nici măcar în teorie, ce înseamnă religia, cum se spune o rugăciune, sau cum se face o cruce.


Astăzi, fata mea termină al doilea an de grădiniţă. Mai are unul până merge la şcoală. Iar eu sunt indecisă unde s-o trimit şi mă simt stresată că trebuie să iau o hotărâre atât de târziu, dat fiind faptul că de obicei aveam soluţia în buzunar cu ani de zile înainte să săvârşesc o sarcină.
Nu vreau şcoală de stat!! Asta e puţin, dar sigur. Mă cac în învăţământul statal italian actual, unde profesorii trăiesc cu groaza că mâine nu se vor mai aşeza la catedră căci vor fi concediaţi, pe neaşteptate, şi unde cei care rămân mai mult de şase luni au creierul bombardat de o asemenea euforie că ultimul lucru la care se gândesc sunt copiii tăi. E prea fericit că o să aibă de dus o pâine cu o felie de prosciutto, şi astăzi, copiilor lui.

Deci şcoală privată. Ok. British School sau Maria Montessori? Aceasta este întrebarea.
British School îmi place. M-am informat. Sunt organizaţi, serioşi, sunt bine plătiţi, deci rămân pe posturi până la pensie, dacă sunt competenţi. Asta îmi dă un oarecare confort, căci fata mea va intra pe mâna lor la vârsta de 6 ani şi va rămâne acolo până la 14. Iar eu sunt obsedată, repet şi subliniez OB-SE-DA-TĂ, ca în ziua în care o să păşesc pragul acelei şcoli şi o s-o întreb pe profesoară: "Cum merge treaba cu Eva?", doamna să nu se apuce să-mi înşire ca o moară stricată notele ei la matematica, geografie sau engleză. Căci întrebarea mea nu e: "Cum merge Eva la limba engleză?" ci "Vă rog să-mi povestiţi despre evoluţia sau involuţia ei ca persoană! Ca identitate. Asta mă interesează!" Şi cine îţi supraveghează plodul, opt ore pe zi, timp de 8 ani, poate să-ţi dea un răspuns... Notele nu m-au convins niciodată în ceea ce priveşte personalitatea unui individ. Cine îţi garantează că nota 10 pe diploma de maturitate corespunde întotdeauna cu dovada netă că un adolescent e matur? Suntem siguri că cei de nota 6 sunt nişte rataţi prin definiţie? Pe bune?... Statistica nu ar fi de acord. Mă rog, nu vreau să mă lungesc că n-am timp azi, dezbatem subiectul altădată. Sau niciodată.

Ce mă calcă pe nervi însă este că în British School tre' să porţi uniformă. Mi se rupe de uniformă cu lozinca ei cu tot: "Ca să nu se vadă diferenţele între copii." Mă laşi? Îmi vine să vomit când îi aud. De ce, mamaie? După părerea ta, copiii sunt atât de duşi cu pluta să nu observe diferenţa remarcabilă între o pereche de tenişi furaţi de pe taraba din piaţă şi una de la Hoogans de 300 de euro cumpăraţi din magazin? Uniforma nu acoperă încălţămintea, duduie. Sau cerceii de sfoară din urechile unora şi cei împodobiţi până la refuz de smaralde! Fetiţele sunt capabile să noteze până şi calitatea agrafelor din părul lor ciufulit... sau diferenţa dintre telefonul pe care îl ţine tăticul în mână şi OZN-ul din buzunarul paltonului Armani al tăticului care vine să-şi ia odrasla aia de mănâncă doar biologic, în timp ce tu îi dai înainte cu pâine şi salam... Ipocriţi.

Poate e mai bine la Maria Montessori. Da, da. Mai mult ca sigur. Principiul de bază în şcolile Montessori este clădit pe faptul că în fiecare copil zace un talent. O pasiune! Şi pasiunea semnifică cheia succesului tău personal. Îţi dă forţa să îţi ridici curul de pe canapea şi să bagi nasul în afară peşterii tale cu cea mai mare curiozitate şi excitaţie mintală. Şi încredere în tine, mai ales. Scopul Şcolii Maria Montessori este de a afla numele şi prenumele talentului cu care natura te-a înzestrat. Deci, pentru ei, nu este important ce note ai la matematică atâta timp cât tragi la poartă mai bine ca Hagi deşi ai doar 8 ani. Or să te înveţe cât fac 100 plus 350 în timp ce joci fotbal şi vei memora cele mai frumoase versuri din La divina commedia de Dante, în timp ce dansezi pe Lacul lebedelor, dacă văd că eşti obsedată să devii balerină. Copiii nu sunt toţi la fel, ca în British School, ci unul mai diferit ca celălalt, atât din punct de vedere fizic cât şi intelectual, după părerea lor. Îmi place. Mă stimulează. Acolo o duc, aşa că în toamnă o să mă ocup s-o înscriu.

Este ultima zi de grădiniţă a fetei mele şi-o aştept emoţionată, împreună cu soţul, să vină acasă. I-am cumpărat binemeritatul cadou. Vroia din tot sufletul un Hula-Hop nou nouţ şi o minge roz bombon. Aşa că i-am cumpărat un scotch verde, iar ta-su un hamac... N-am făcut-o special, pur şi simplu aşa s-a nimerit, n-o fi sfârşitul lumii!... Am mai cumpărat o rochiţă pentru Bianca, verişoara ei, că astăzi este ziua ei de naştere şi dă o petrecere unde vine toată clasa ei, plus o minge de fotbal pentru Francesco, fratele de 10 ani al Evei, din partea tatălui. O să fie o seară de neuitat, pot să jur. Copii fericiţi care zburdă prin grădină, se bălăcesc prin piscinele umflate cu pompa de azi dimineaţă de unchiul Roby, părinţi relaxaţi cu un pahar de vin în mână, baloane, râsete, felii de tort, conversaţii... porca puttana, cu cât mă gândesc mai bine cu atât încep să simt că începe să mi se facă pielea găină şi să mi se încreţească părul!

"Michele! Ascultă-mă. Io n-am nici un chef de toţi plozii ăştia în curte în după-masa asta. Io n-am chef de nimeni."
"Iar fugi de-acasă, nevastă?"
"Unde mai pui că mâine dă petrecere Flaminia, invită nu ştiu câţi prieteni de-ai ei, aici."
"Scot valiza?"
"Da!"
"Bine. Vin şi eu!"
"Ba nu!"
"Ba da!"
"Păi, n-am organizat nimic cu vreo baby sitter."
"Le chem pe toate acum! Pe Tatiana, Paola, Larissa, Miriam şi Monica."
"Te-ai dilit? Dai petrecere cu dădăcile?"
"Nu. Organizez un concurs. Ştafetă, nevastă. Le pun să alerge de la poartă până la pomii fructiferi. Cine câştigă, rămâne aici până duminică seară GRATIS cu teroriştii."
"Io nu fug în lume cu un nebun de legat ca tine, Soavi!", i-am răspuns izbucnind în râs ca o capră.

Două ore mai târziu ne aflam cazaţi într-un hotel din Centrul Romei, la al doilea cocktail Margherita. Eva şi Francesco au rămas pe mâna Monicăi, siciliana, găteşte de înţepeneşti şi fii-mea o adoră că e tânără şi are doi ochi albaştrii enormi, superbi. Nu s-a întristat defel că am dispărut din peisaj. Era prea ocupată să se joace cu mingea de fotbal a lui Francesco, îmbrăcată în rochia de prinţesă a Biancăi, în timp ce băiatul pusese ochii pe scotch-ul soră-sii. Iar mama Biancăi, Flaminia, nu s-a obosit nici ea să ne întrebe unde ne cărăm, când ne-a văzut împingând piciorul la maxim pe acceleratorul maşinii, a ţinut doar să ne roage să-i ducem pungile de gunoi pline de hârtie de împachetat cadouri până la poartă.


Morala fabulei:

Mă numesc Alina Nedelea şi am câteva idei, doar. Din păcate şi acelea confuze. La maxim.
Fata mea se cheamă Eva, nu Sophia, şi frecventează grădiniţa de măicuţe dar nu îmi fac nici o problemă că o să aibă timp de la 6 ani încolo să uite rugăciunile. Pe telecomanda televizorului nu am mai apucat să pun mâna de când pitica avea un an, iar dacă nu-i dai raţia zilnică de ciocolată, intră în abstinenţă mai rău ca subsemnata când termină ţigările, în timp ce eu şi soţul ne certăm la cuţite pe cine să dăm vina că a uitat să cumpere. Pe dădaca rusoaică am dat-o afară demuuult, nu vreau să ţi-o mai văd câte zile oi avea, fir-ar mama ei de javră, şi în casa aceasta este interzisă cu desăvârşire prezenţa unei cărţi în limba rusă. Şi până la urmă, ce-are Tolstoi dacă îl citeşti în limba română sau italiană? Aud?!...
Şi pot să pun pariu că, la un moment dat, pe Eva o voi trimite într-un colegiu. Pe undeva prin Anglia. Da, da. Mai mult ca sigur, dacă stau să reflectez un pic...
Şi nu mă îndoiesc că pe la 13 ani, Eva, tatuată până la gât şi cu minunăţie de piercing în limbă, o să fugă mâncând pământul de acolo, cu o chitară într-o mână şi o ţigară în cealaltă, la Paris, unde va deveni o artistă de stradă convinsă că ea e, nici mai mult nici mai puţin, decât reîncarnarea lui Edith Piaf.

"Aşa-i, Michele? Zi şi tu, n-am dreptate?"
...
"Michele."
...
"Bă! M-auzi? Ce faci? Ai adormit?"
...
"Michele!!! Trezeşte-te!"
"Ce s-a întâmplat? Ce vrei?", mă întreabă buimac
"Habar n-ai ce greu e să fii mama, câteodată..."
"Hai lasă, că până mâine îţi trece, ai să vezi. Pune capul aici pe piept, hai să-ţi cânte tati un cântecel să adormi..."
"Nooooo, te rog! Michele m-am săturat, nu te pune pe fredonat nimic, te imploooor!"
"Nooooon! Rien de rien.
Noooon, je ne regrette rieeeeen,
Ni le bieeeeen, qu'on mă faaaaait..."