Bineînţeles că încerci să-i spui că trebuie să treacă peste asta, că viaţa merge mai departe, că nu trebuie să se simtă vinovat pentru faptul că a fost un pic mai norocos decât altcineva. Că trebuie să-şi trăiască viaţa acum şi nu într-un viitor incert şi că atâta vreme cât măcar cineva îşi va aduce aminte, persoana dispărută va trăi. Cum poţi, totuşi, să scapi de sentimentul de inutilitate, de frica de a nu spune platitudini, de spaima pe care o simţi furişându-se undeva în spatele cuvintelor? De sentimentul că s-a comis o mare nedreptate, că Cineva, undeva a furat din timpul altcuiva?
Fiecare dintre noi reacţionează diferit la o astfel de întâmplare, dar ştiu că oricare dintre noi are nevoie să audă acele cuvinte care să-l facă să meargă mai departe, să se trezească în fiecare dimineaţă şi să-şi spună că viaţa merită trăită. Pentru unii sunt suficiente câteva cuvinte de îmbărbătare pentru că au un mecanism interior care le permite să se piardă în cotidian, trecând mai uşor peste momentele dificile. Pentru alţii, bucuriile mici (picăturile de ploaie pe faţă, mersul cu bicicleta, un cântec ascultat la momentul potrivit) pot face şocul şi durerea suportabile. Uneori copii te fac să te simţi mai viu ca niciodată şi îţi dau sentimentul că poţi cumva păcăli inevitabilul. De cele mai multe ori însă, mai ales când este vorba de un prieten apropiat, cred că o îmbrăţişare face mai mult decât orice cuvânt meşteşugit. Cred asta pentru că un moment ca acesta te face să conştientizezi că fiecare dintre noi este absolut singur în faţa morţii, dar o îmbrăţişare la momentul potrivit te poate face să vezi că măcar pe drumul până acolo nu eşti complet singur.
Violenţa pe care o vedem zi de zi ne-a alienat cumva, sau cel puţin aşa cred, de experienţa reală a morţii. Vedem în filme cum în jurul eroilor principali se moare pe capete şi ni se pare firesc fără a ne întreba măcar o dată dacă acest lucru este cu adevărat normal, dacă n-ar trebui să ne gândim măcar o secundă că în lumea reală, victimele acelea fără nume, figuranţii, sunt la rândul lor fraţi, copii sau prieteni pentru cineva. Tipul acesta de violenţă ne face să nu mai tresărim nici in faţa morţii reale şi netrucate. Am realizat acest lucru văzând documentarul despre Neda şi moartea acesteia. Privindu-l, deşi ştiam că ceea ce văd este real, distincţia se făcea doar la nivel mental nu şi emoţional. Oricât ar suna de preţios, este vorba de o desacralizare care nu ne-a făcut mai puţin vulnerabili, ci dimpotrivă. Am devenit din ce în ce mai nepregătiţi în faţa unor astfel de momente, am renunţat la puterea ritualului care făcea lucrurile un pic mai suportabile, ne-am anesteziat simţurile crezând că astfel ne va fi mai uşor.
Ce faci însă când nu mai este vorba despre ceva ce vezi la televizor sau la cinema, ci de o situaţie reală? Abia atunci realizezi cu adevărat ce a vrut să spună Kundera prin "insuportabila uşurătate a fiinţei". Eşti pus atunci, în mod brutal, în faţa propriei tale efemerităţi, a realităţii crude că nu eşti nemuritor ci doar unul dintre figuranţi într-un spectacol al cărui sens ţi-e greu să-l sesizezi. Nu există o reţetă standard de consolare. Ce pot spune este că ne datorăm nouă înşine să facem posibilă trecerea peste acel banal "condoleanţe" şi să încercăm să găsim cele mai potrivite cuvinte pentru a fi cu adevărat alături de cineva în astfel de momente. Să ne gândim ce am vrea noi să auzim sau să primim de la cei care ne sunt dragi şi să dăruim un pic de timp, atenţie şi tandreţe celor care au nevoie de ele.