Nimic nu se schimbă

Am cumpărat biletul, un singur bilet, unul fără întoarcere, cum stabiliserăm de comun acord. Nu te-am condus pe peron, am decis că e mai uşor pentru amândoi. Vagonul trei, la fereastră. Nu ţi-am zărit chipul abătut, nu am stat în loc să privesc tristeţea ta mută. Ai luat bagajul, m-ai sărutat, ai întors spatele şi ai dispărut în doar câteva secunde.

Acolo, în faţa gării, pierdut printre oameni, am observat norul pentru prima dată. Era imposibil să ratez stupoarea luminoasă de pe feţele trecătorilor. Un nimb translucid se prelingea dinspre sud, se învolbura ca laptele înainte să dea în clocot, ameninţa să înghită tot cerul. O fetiţă îmbrăcată într-un sarafan roşu mi-a sărit în faţă. Unu, doi, trei, la perete stai. Vin extratereştrii, mi-a spus. Nu părea deloc speriată. Siguranţa ei de sine părea a fi susţinută de cele două codiţe împletite, îndreptate în sus ca nişte antene. O făceau să pară mai puţin pământeană. Sărea de pe un picior pe altul cu un dezinteres reprobabil pentru fenomenele meteorologice. Bunica ei, o femeie scundă, cu batic negru şi mers şovăitor, a venit lângă noi, a tras-o pe fată, a zgâlţâit-o de umăr. Nu-l supăra pe domnul, i-a zis, după care m-a privit stânjenită. Vin vremuri grele, grăbiţi-vă spre casă.

Am coborât la metrou exact când începuse să plouă. Un moş chelios, cu o barbă lungă şi galbenă, parcă muiată în nicotină, a ridicat bastonul şi m-a lovit în spate. M-am împiedicat de scară, m-am tras speriat într-o parte. Nu aşa se procedează, mi-a spus pe un ton sever. În albastrul ceţos al ochilor lui bătrâni am văzut, ca într-o oglindă ţicnită, un sentiment pe care-l ştiam prea bine. Aş fi vrut să-l conving că nu are dreptate, că nu merit un aşa tratament, dar nu aveam timp. Sunt om bun, i-am spus printre lacrimi. Oameni buni suntem cu toţii şi ne dorim sănătate, a mormăit ZZ Top. Nimic nu se schimbă, a ridicat glasul. Eu de ce crezi că am rămas aici, crezi că n-am ceva mai bun de făcut? Nici măcar nu eşti îmbrăcat bine, vezi că vine furtuna. Hai, cară-te, n-o să stăm tocmai acum la discuţii.

Lumea se sperie, m-a informat un tânăr de liceu imediat după ce s-a aşezat lângă mine. Eram doar noi în tot vagonul. Am sperat că vorbeşte singur. Şi-a îndreptat spre mine moaca acoperită de coşuri, m-a privit pe deasupra ramelor groase de ochelari, ca un bunic de-abia ajuns la pubertate. Foarte multe temeri nejustificate în ultima vreme, mi-a spus. Tu ce crezi? E evident că este un simplu cumulonimbus, nimic mai mult, a continuat tot el. O ciocnire între două mase de aer cu caracteristici diferite. Un contrast termic, înţelegi? Asemenea instabilităţi atmosferice sunt fireşti în perioada asta a anului. Lumea se dă lovită. Panica nu e justificată şi nici nu ajută la nimic. Informaţiile sunt la îndemână, nu trebuie decât să ne uităm în direcţia potrivită. Ştii ce-am făcut după ore? M-am oprit la bibliotecă să studiez problema. Există mai multe tipuri de cumulonimbus: virga, incus, velum, arcus, tuba, calvus. O prognoză exactă e imposibilă în acest moment. Trebuie să urmărim îndeaproape fenomenul. Indiferent ce va urma, trebuie să ne păstrăm optimismul, să adoptăm o atitudine constructivă. Eu cobor aici. Hai, ai grijă.

Spaţii goale şi-au făcut apariţia în fiecare încăpere din casă. Umbrele se adună în jurul acestor pete stinghere, încearcă disperate să le ascundă privirii. Mi-e frig. Realitatea e un fior rece. Mi-aş dori să am puterea să caut, să pot să mai cred în sensuri. Am uitat ceva important, am pierdut un cumul semnificativ de detalii doar aparent inutile şi acum, mai mult ca oricând, am convingerea că o restabilire nu mai este posibilă.

Puştiul din metrou avea în mare parte dreptate. Cumulonimbus e cuvântul zilei. Buletinul de ştiri reia la nesfârşit aceleaşi avertizări, aceleaşi imagini. E greu de spus dacă ar trebui să fug sau să stau pe loc. Informaţiile sunt optimiste, însă vocea crainicei este contaminată de deznădejde şi neputinţă. Închid televizorul. E mai bine aşa, mintea mea poate procesa şirul evenimentelor fără nicio intervenţie străină. Aprind câteva lumânări, desfac o conservă de peşte, beau două pahare de şampanie. Mă dezbrac să fac un duş, apoi mă răzgândesc şi-mi pun pantofii la loc în picioare. Mă întind pe canapea şi rămân acolo mult după miezul nopţii, gol puşcă dar încălţat şi cu urechile ciulite.

Ropotul ploii, mai devreme distinct, este acum înghiţit de urletul infernal al sirenelor. Intermitent, se aud bubuituri şi cerul se luminează. Rezist tentaţiei de a trage draperia din dreptul ferestrei. Un muget infernal se aude în stradă. Urmează o bufnitură surdă, adâncă. Ţipete? Trebuie să ne păstrăm optimismul, să adoptăm o atitudine constructivă. Trag păturile, mă înfăşor bine în ele şi mă refugiez în baie, îmi chircesc trupul prea lung şi prea slab între pereţii reci ai căzii. E întuneric beznă aici. Vin vremuri grele. Un scrâşnet înnebunitor, tremur, o respiraţie întretăiată, închid ochii. O suflare rece îmi mângâie fruntea. Sunt singur. Tu eşti deja la sute de kilometri de mine, de oraş, de ameninţarea sfârşitului. Te-am iubit. Nimic nu se schimbă. În acest ultim moment, cel al colapsului universal, când realitatea se sparge şi simţurile explodează ca nişte siguranţe supraîncălzite, din gură-mi ies ultimele cuvinte, singurele pe care le mai pot rosti. Treptat mă cufund în umbre şi din numele tău nu mai rămâne decât un urlet continuu.